Când se lasă seara peste București, sus, în ceruri, se aprind literele de neon. Cinema Patria. Atunci coboară repede-repede până în sală. O clipă se oprește și mustăcește a pagubă. Pe ăsta l-a mai văzut. Și nu este cine știe ce. Ar ieși și el, poate că dincolo este adevărata viață. N-a mirosit-o niciodată, îi ascultă zgomotul când plasatoarea deschide ușa. Nu poate. Știe că-l așteaptă. Doar a auzit-o. Să nu iasă nimic viu de-aici, pisică. Ne mănâncă ăia de la sanepid dacă scapă vreun șobolan în stradă.
Monica Bologa
M-am săturat de oraș, de pereții care mă apasă și de oamenii care nu se privesc în ochi. Am niște bani puși deoparte într-o cutie de biscuiți. Îmi fac bagajul încet. Pun câteva rochii, o cană ciobită, niște scrisori netrimise, o cheie care nu mai deschide nimic și tricoul lui vechi, care încă miroase a parfum. La aeroport, femeia de la control îmi pune trolerul pe cântar și oftează. Îmi pare rău, spune, ați depășit greutatea sentimentală admisă. Cu cât? întreb. Cu aproape o viață. Deschid bagajul. La ce să renunț?
Iulia Biro
Își dorise să aducă înapoi în țărișoară brățările dacice de la Viena, l-au arestat și l-au expulzat când a spart vitrina de la muzeu. A vrut să ajungă la piramide pe sub Bucegi, l-au oprit când voia să dinamiteze intrarea în tunel. Cine știe de la cine au primit ordine să-l închidă. Adică bănuiește, dar nu mai zice nimic, că s-au spus deja cuvinte grele: schizofrenie, paranoia, pericol public. Dușmanii nu dorm. Îl îndoapă cu pastile și au impresia că s-a cumințit, dar el, hehe, pune la cale următoarea încercare.
