E noul joc din fața blocului, l-am propus în locul celui cu vrem ostași. Când îmi vine rândul, mă duc la granița de la bătătorul de covoare, iar un vameș mă oprește: actele. O frunză ține loc de pașaport, e cercetată bine. La controlul corporal mi se găsește o lamă de ciungă. Marfă de contrabandă, urlă toți și sar grămadă, mă ridică și m-agață de bretele, cu capul în jos. Stau așa cât timp mă judecă, dar ei molfăie câte-o frântură din captură și uită de mine. Sângele-mi pulsează în nas, trebuie să inventez alt joc.
Ana-Maria Butuza
Îl privesc cu o ciudă aproape dureroasă. Râde și ridică din umeri, de parcă nici acum nu pricepe cum a câștigat Loteria Vizelor. N-are bani, n-are planuri, n-are nimic. Eu am totul, mai puțin norocul acela absurd. Îmi vine să-i smulg hârtia din mână, să-l zgâlțâi până își varsă fericirea pe jos. Se întoarce spre mine brusc și îngheț cu înjurătura neterminată pe buze. Nu-i chiar urât. Vrei să pleci? îl întreb. Tace, dar în ochi îi văd răspunsul. Eu am banii. Tu ai viza. Te-aș putea lua de bărbat.
Mona Zelenco
Dacă timpul și-ar zăbovi curgerea iar firele sale de nisip ar rămâne suspendate undeva în timpul crud al vieții mele, dacă chemarea moșilor mei s-ar gâtui în neant, dacă moștenirea și sacrificiul lor nu m-ar lega până la sânge de arborele nostru genealogic, dacă inima mea nu ar bate mai ritmat în drum spre Acasă, daca iarba nu mi-ar gâdila tălpile goale, dacă trilul păsărilor ar amuți, dacă florile și-ar pierde culoarea, dacă nu aș lăsa nimic în urmă, aș zăvorî ușa casei și aș pleca fără să privesc înapoi. Cu mânie.
