Așa mă urmărea pe mine norocul. Cum am dat să ies din club, direct de Omer m-am lovit. Era praf. Și-a băgat mâna sub fusta mea și m-a întrebat dacă am ceva pentru el. I-am spus că nu mă mai ocup. Nu i-a fost suficient. M-a împins în zid și a încercat să-mi tragă chiloții jos. L-am împins cu toată puterea. Doar am respirat și el era deja jos, cu capul izbit de bordură. A rămas nemișcat. Din țeastă îi curgea sânge gros, apropiindu-se de pantofii mei. În noaptea aia mi-am făcut bagajul tremurând și am părăsit insula.
Arthur Ianoși
îmi spun în fiecare dimineață, deși nimeni nu m-a oprit vreodată să fac asta. Am bani de drum, am acte, am curaj, am chiar și o valiză care miroase a hoteluri nefolosite, dar de fiecare dată când încerc să plec, ceva mă trage înapoi: o shaorma mâncată pe bordură la două noaptea, vocea mamei care întreabă dacă am luat pâine, tramvaiele care scârțâie ca niște bătrâni certați cu Dumnezeu, mormintele care se cer udate. Unele țări te țin cu armata, a mea te ține cu amintirile și cu rușinea de a uita.
Cristian Vechiu
În fiecare dimineață îmi verific numele pe situl lor. E încă acolo, al treilea de sus, scris cu litere mari. Vecina pleacă azi La fiica ei, în Spania. Mi-a cerut să-i ud florile. I-am răspuns afirmativ, zâmbind, de parcă a rămâne ar fi o alegere. Am o valiză pregătită din martie. O deschid seara, pipăi cămășile, le miros, apoi închid la loc valiza. Frate-meu zice că o să se rezolve. Zice asta de doi ani. Țara asta mă ține de gleznă ca o mlaștină blândă, care nu te îneacă, dar nici nu te lasă să pleci.
