Ce bine că a gîndi nu e ilegal

Anamaria Marinca (n. 1978, Iaşi) a jucat în piese de teatru regizate de Radu Afrim, Vlad Massaci, Alexandru Darie, Christian Benedetti, Cătălina Buzoianu şi Simon McBurney. Pentru rolul din Sex Trafic (r. David Yates, 2005), o dramă realizată de CBC/Channel 4 despre traficul de fiinţe umane, a primit Premiul Bafta şi titlul de Cea mai bună actriţă la British Academy Television Awards. Pentru rolul Otiliei din 432 (r. Cristian Mungiu), la Festivalul de la Palm Springs din 2008, Federaţia internaţională a criticilor de film (FIPRESCI) a recompensat-o cu premiul Cea mai bună actriţă. Recent, Anamaria Marinca a reprezentat România în proiectul Shooting Stars din cadrul Festivalului de Film de la Berlin.

Roxana Călinescu: În ce fel s-a schimbat viaţa ta după succesul filmului 432?
Anamaria Marinca: Acum sînt recunoscută pe stradă şi petrec mult mai puţin timp cu cei dragi.

R.C.: Filmul a fost lansat în foarte multe ţări, pe continente diferite. Cît de diferite au fost reacţiile publicului?
A.M.: În funcţie de realităţile sociale şi politice ale fiecărei ţări şi în funcţie de cît de actual e subiectul pentru comunităţile respective. În Italia, Vaticanul a criticat filmul; în Polonia, ca şi în cea mai mare parte a Mexicului, avortul este scos în afara legii; în Portugalia, lucrurile stăteau la fel pînă nu demult, iar în India ne-am confruntat cu cenzura. Filmul a fost mai bine înţeles acolo unde spectatorii şi-au pus problema propriei umanităţi, a mecanismelor societăţii în care trăim, a hotărîrilor luate, a resemnării şi preţului ei. Interesant este faptul că reacţiile negative au venit din partea autorităţilor şi nu a publicului care a fost de fiecare dată emoţionat şi dornic să comunice cu noi. Ce bine că a gîndi nu e ilegal. Încă.

R.C.: Cît ai improvizat cînd ai filmat pentru 432?
A.M.: Nu am improvizat în timp ce filmam, asta nu înseamnă că nu am avut toată libertatea şi încrederea din partea lui Cristian Mungiu în timpul repetiţiilor.

R.C.: În ce măsură impresarul tău îţi poate facilita obţinerea unui rol?
A.M.: Cam în proporţie de 85,7%, depinde de el. Cred că vreo 14,3% ţine de farmecul personal şi vreo 3% de noroc.

R.C.: Cum l-ai cunoscut pe regizorul francez Christian Benedetti?
A.M.: L-am cunoscut pe scenă, cu ocazia unui workshop la Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, unde am fost actriţă timp de 2 ani. Apoi am tradus şi am lucrat împreună cu GAT 05 (grupul de acţiune teatrală condus de Christian şi format din Doru Cătănescu, Olimpia Mălai, Constantin Lupescu şi eu) piesele 4.48 Psihoza, Blasted, Crave de Sarah Kane şi Children de Edward Bond, piesă jucată în penitenciarele pentru minori din România. Prezenţa sa şi influenţa pe care o exercită în viaţa mea artistică sînt vitale pentru mine...

R.C.: E uşor să ajungi pe scena teatrelor londoneze?
A.M.: Mai greu e să rămîi. Există un număr limitat de roluri pe care eu le-aş putea interpreta într-o limbă străină, ar mai fi şi lipsa unei conjuncturi favorabile, trecerea timpului...

R.C.: Crezi că este important ca românii să nu uite cum trăiau înainte de 1989?
A.M.: Da, ca să nu merite să-şi repete istoria.

R.C.: Care ar fi, în opinia ta, paradoxul secolului în care trăim?
A.M.: Faptul că virtualizăm pînă şi realitatea.


(Interviu preluat din Dilema Veche, februarie 2008)