Atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi al modului de ambalare, panta pe care continuă să alunece conceptul de "muzică pentru tineri dată gratis de..." este divergentă bunului simţ elementar. Am avut, din nou, ocazia să trăiesc această senzaţie cu ocazia ultimului concert "marca Belcea" la Ateneu.
În mod normal, spaţiul acestei rubrici nu ar trebui să fie consumat cu relatarea evenimentelor conexe şi derizorii, mai ales când este vorba despre seri muzicale importante, valoroase. Atunci însă când muzica din Piaţa Revoluţiei tinde să acopere ceea ce se cântă în sala mare a Ateneului, lucrurile devin dintr-o dată dramatice. Situaţia durează deja de câţiva ani şi nu se ia nici o măsură. Ansamblurile Filarmonicii "George Enescu" - cel mai frecvent lovite de explozia decibelilor - au reuşit, spre bucuria tuturor, victorii importante şi necesare în privinţa corelării salariilor cu statutul de artist european, dar nu şi în privinţa concertelor hiper-amplificate din Piaţa Revoluţiei, care duc - încet, dar sigur - către deteriorarea simbolului arhitectonic al capitalei noastre, singurul pe care îl avem.
Şi pentru că tot am fost forţat, la propriu, să asist la acest fenomen de neconceput pentru "o capitală europeană" permiteţi-mi vă rog să descriu atmosfera stranie care s-a instalat la acest concert. Prezent pentru a şasea oară în ultimii doi ani pe scena Ateneului sub egida Institutului Cultural Român şi al Filarmonicii bucureştene, cvartetul Belcea a venit în faţa publicului din nou cu un tip de program foarte interesant şi îndrăzneţ pentru publicul de la noi, astfel că în partea întâi paginilor vizionare ale Cvartetului K 499 în re major de Mozart i-au fost alăturate cele Cinci piese pentru cvartet de coarde op. 5 de Webern, cu o scriitură concisă şi aerată - tipică pentru compozitorul austriac - a căror atmosferă generală s-a plasat sub semnul emoţiilor subtile, eterate, imprevizibile. În partea a doua, muzica Cvartetului op. 127 de Beethoven, un opus care deja începe să prefigureze viziunea "locului de dincolo" a titanului de la Bonn, avea să întregească traseul ideatic al unui program care a dat mari satisfacţii tuturor celor disponibili, prezenţi în sală.
Cei patru artişti au intrat pe scenă, în aplauzele publicului care de acum poate fi numit cel al cvartetului Belcea şi care a umplut şi de această dată sala Ateneului. Muzica lui Mozart a început, iar cei patru au dat încă de la primele măsuri, din nou, acea senzaţie plină de viaţă pe care ţi-o transmite performanţa de tip work in progress, adică sentimentul că aceşti artişti continuă să fie la fel de neîmpăcaţi cu nivelul lor actual - foarte greu de atins de altfel - şi că privesc muzica cu aceeaşi bucurie pe care ţi-o poate da poetica finalului surprinzător, neaşteptat şi mereu altul al unei partide de şah, de exemplu.
Dar... După aproximativ cincisprezece minute în care cei care stăteau în lojile din spatele sălii mai auzeam şi frânturile de dialog ale unor "doamne" care discutau în hol cu acel ton şi volum specific satelor de deal şi munte, atunci când gospodinele îşi transmit una alta informaţii fiecare din bătătura proprie... toată asistenţa a tresărit. Subwoofer-ele de ilegal de multă putere "ale Pieţei" dădeau tuturor de veste, pe o rază de ilegal de mulţi kilometri, că a început, citez dintr-un fluturaş pescuit de pe jos la ieşirea de la Ateneu "Eeeee... Love Revolution". Adică primul concert dedicat zilei următoare, "tradiţionala" noastră sărbătoare de Sfântul Valentin. Din acel moment, a urmat - în plan sonor, dar nu numai - o luptă al cărei învingător cred că a fost doar spiritul dâmboviţean.
Era tristă, dar şi un pic pitorească, în pauză priveliştea diferitor "persoane cu pretenţii" care comentau indignate "intolerabila situaţie". Pluteam cu toţii într-o umoare a neputinţei, în care membrii cvartetului Belcea, cu acribie, îşi vedeau de treabă. Fiecare cu ale lui.
Virgil Oprina