Vorbitorii pe care i-am ascultat la întâlnirea In memoriam Iosif Sava organizată în Aula Palatului Cantacuzino pentru a marca împlinirea a 75 de ani de la naşterea sa mi-au dat o puternică senzaţia că Iosif Sava există în fiecare dintre ei. Fie că era vorba despre Mircea Albulescu, Sorin Dumitrescu, Marina Constantinescu, Dan Puric sau altcineva.
Au şi cântat în acea dimineaţă de duminică pianiştii Roxana şi Valentin Gheorghiu, violoncelistul Marin Cazacu acompaniat de Steluţa Radu, violonistul Alexandru Tomescu acompaniat de tatăl său, Adrian Tomescu, sau Corul Madrigal, care a colindat multe meridiane ale lumii însoţit fiind de cronicarul Iosif Sava.
Mircea Albulescu spunea: « L-am iubit. Eu pentru tot ce este el - remarcaţi spun este, nu a fost - si el pentru simplul fapt că taică-meu a fost muzicant. El este un om extraordinar. O specie rară în lumea culturii româneşti. Este ceea ce numesc eu un cronicar. În al doilea rand a fost omul care pe foarte mulţi dintre noi ăştia mai puţin... ne-a facut să înţelegem ce a fost asta Bach, Beethoven şi aşa mai departe. »
Sorin Dumitrescu: « Iosif Sava a fost un mare agent al identităţii naţionale, al neamului ăsta, dar nu într-o manieră etnicoidă, ca să spun aşa, o perspectivă puternic europeană pe care o dăruia prin muzică. În condiţiile ţării noastre, în gravă criză axiologică, el făcea ordine în permanenţă. Ne-a pierit un realizator, care înainte se numea ispravnic. Ne-a pierit un ispravnic cultural şi de atunci suntem nu mai puţini, ci mai descoperiţi. Faca Domnul sa-l ocroteasca acolo unde este, sa-l odihneasca. În ziarul 22 îi luase cineva un interviu. La întrebarea care este cea mai frumoasă carte, a spus Vechiul Testament. I-am dat telefon şi i-am zis: "Domnule Sava, mai este o jumătate şi aţi uitat să o spuneţi. Domnule, ca de obicei, dumneavoastră sunteţi insolent, dar de asta şi ţin la dumneavoastră. »
Dan Puric: "Iosif Sava era un pescar de talente şi de oameni de cultură. Era un mare hermeneut, dar în acelaşi timp era un liant, făcea poteci între noi. Avea acea calitate paradoxală de a incita, acţiona ca un fel de picamer in cultura socialistă. Nu lăsa această cultură socialiastă să prindă crustă. A găsit un spirit extraordinar de dibaci, o insulă a culturii clasice cu care putea să perforeze toată zgura comunistă. Era intangibil în această zonă a clasicului. Iar în această insulă a clasicului făcea nişte exerciţii de dezinhibiţie mentală. »