Cu fața plină de dungi și punctișoare, Maricica Popescu se uita în oglinda pusă pe burta lăbărțată. Dom' doctor. Vreau să mă faci bengoasă rău. Să cadă plombele la toți. Plătesc oricât. Numa' să nu fie prea scump. Că știți. Doctorul, fără prea multe facultăți, mai ales mintale, desena de zor. Se încrunta și nota, de biata Maricica era convinsă că deși e foarte grav, va pleca minim miss universal, cum văzuse ea la oraș. Dom' doctor, deci? Gata. Pleci de aici Monalisa. Cine? Lasă-mă dom'le cu pițipoancele matale.
Răzvan Dițescu
și am fost în moarte clinică pentru trei minute pe masa de operație. N-am văzut niciun tunel, nicio lumină, nicio rudă moartă. Am văzut nimicul. Nimicul absolut, compact, fără margini. M-a vindecat de orice frică. Când m-am trezit, asistenta a întrebat cum mă simt. I-am răspuns: liberă. Acum vând asigurări de viață. Clienții mei sunt terifiați de moarte. Eu doar zâmbesc și completez formularele. Știu ceva ce ei nu știu. Dar nu le spun. Nu din cruzime, din milă. Unele adevăruri sunt prea simple pentru a fi înțelese.
Alina Tănase
Ultimul dintre chipurile mele e cel mai cunoscut. El a rămas, îl știu toți. Ultimul strat, cel superficial. Zilnic se perindă dinaintea lui șiruri lungi de vizitatori, mereu intrigați de zâmbetul meu enigmatic. Ei nici nu știu că îi văd, la rândul meu, de câteva secole și le-aud șușotelile. Ieri a apărut din nou Popescu, tipul pătat de culori care-mi zice Madonna mia și îndrugă-ntr-una în barbă ceva despre tinerețea veșnică. Zice că e și inventator, că vrea să zboare, dar un scaun n-avea întreg în tot atelierul.
