Ani la rând visase la pensionare și la un campionat mondial urmărit în tihnă, fără stres, fără telefoane, doar el, fotbalul, un bax de bere și un bol cu floricele. În seara primului meci, se așeză în fotoliu cu jumătate de oră înainte de fluierul de start. Își întinse picioarele pe scăunel, desfăcu o bere și zâmbi când jucătorii intrară pe teren. Asta da, viață. Închise ochii o clipă, să savureze momentul. Când îi deschise, comentatorul mulțumea deja telespectatorilor și le dorea o seară frumoasă.
Oana Domnița Andone
Tata a vrut să fie fotbalist. Familia îl voia medic. Viața l-a făcut inginer. M-a vrut și pe mine fotbalist. Dar cum eu sunt o ea, a ratat și ocazia asta. În schimb nu a ratat nicio ocazie să mă ducă la meciuri, să mă țină pe umeri, sus, deasupra tuturor și să-mi explice fiecare fază cu un patos uriaș, de parcă de ea depindea soarta lumii. Eram un spectator mediocru, dar o companie bună. Azi, după atâția ani, tot pe stadioane ne găsești. Omul acela este încă lângă mine. La fel de prezent. La fel de tata.
Nicolae Popescu
Băi, Luci, acu fac douășnouă de ani, suntem de șapte împreună, la țară mă vorbește lumea, n-ar trebui să mă ceri? Andreea dă ture în jurul canapelei, tonul e tot mai sus. Buni a zis și ea că-mi trece vremea, cică ea avea trei copii la vârsta mea. Te rog, hai să stabilim o dată să ne luăm. Ne luăm, nu? Luci ciulește urechile, scoate nasul din telefon. Toate ca toate, dar de pandișpanul bunicii mai trebuie profitat o vreme. Bine, uite, rămâne așa: o facem în ziua în care România se califică la Mondialul de fotbal.
