Stafia reginei Maria

Doliul violet

Nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii, ducesă de Edinburgh, înrudită însă şi cu familia imperială rusă, regina Maria a României (1875-1938), a dominat, cu inteligenţa, farmecul şi personalitatea sa, viaţa publică de la noi până în 1927, anul morţii regelui Ferdinand. Dar după întronarea trei ani mai târziu a fiului ei, regele Carol al II-lea, Maria a fost marginalizată de către acesta într-o manieră pe cât de nevrotică pe atât de cinică. Regina şi-a petrecut ultimii ani de viaţă mai cu seamă la castelul ei de la Balcic pe care, impresionată de ospitalitatea mahomedanilor din zonă, l-a botezat cu un nume turcesc: Tenha Iuvah – Cuibul Liniştit. Peisagiştii au desenat parcul castelului potrivit recomandărilor reginei, cu mărunte cursuri de apă, cascade, podeţe şi poduri, cu vegetaţia în aparenta neorânduială care-i şade bine viului. Nonconformistă, adesea excentrică asemenea multor englezoaice din lumea bună, Maria a cerut ca la moartea sa să nu se poarte doliu negru, ci violet.
S-a stins la 18 iulie 1938.
Carol se temea de o puternică manifestare populară cu prilejul înmormântării mamei sale. Sub pretextul unui posibil complot, a trecut la arestări masive printre legionari. Ceremonia în violet a adunat însă la Bucureşti mulţimi imense, puse în mişcare de un impuls spontan de simpatie şi reală durere. Compozitorul şi pilotul Ionel Fernic, bunăoară, s-a prăbuşit deasupra Carpaţilor Orientali o dată cu avionul polonez la bordul căruia urcase la Suceava ca să ajungă la timp la funeraliile reginei.

Florile de dincolo

La 10 mai 1948, comuniştii erau siguri de victoria lor asupra Monarhiei Române şi porneau să se instaleze în reşedinţele regale de la Sinaia cu avântată poftă de huzur. La vremea sa, profilului impozant al Peleşului, Maria îi preferase Pelişorul, construcţie de dimensiuni mai discrete, cu un plus de graţie, decorat cu motive celtice şi bizantine, stil familiar românilor, unele dintre ele fiind realizate chiar după planurile şi desenele sale. Se remarcau încăperi precum Dormitorul de Aur şi Salonul de asemenea de Aur situat la etajul al treilea. Dedesubtul său, se găsea biroul de lucru al reginei, iar la parter, pe aceeaşi verticală, biroul regelui Ferdinand.
În acea zi de 10 mai, Salonul de Aur s-a umplut dintr-o dată de parfumul favorit al Mariei, unul inconfundabil, din violete de India de pe coasta Coromandel, dăruit ei de un maharajah într-un mic flacon încrustat cu pietre preţioase. Florile vii ale acestei esenţe avuseseră aceeaşi culoare cu doliul comandat de Maria. Ciudat era faptul că mireasma nu se deplasa în afara camerei, nu se revărsa pe coridor. Întâmplarea e povestită de badea Simion Păuş, grădinar al castelului până la pensionare, decedat în anul 2001. Vechii locuitori ai Sinaiei au auzit câte ceva despre bizarul eveniment, dar mai ales au putut constata dublarea pazei Pelişorului.
Parfumul a reapărut însă la 25 octombrie 1948, de ziua de naştere a regelui Mihai, la 8 noiembrie, de ziua sa onomastică şi la 30 decembrie, data detronării aceluiaşi. Violetele de India treceau fără veste dintr-o încăpere într-alta, de preferinţă între cele frecventate mai mult de Ferdinand şi de Maria.

Asaltul asupra viziunii

Fenomenul s-a repetat în primii ani de comunism, de regulă, la date legate de istoria Monarhiei Române. Garda a fost triplată. De la Bucureşti au sosit securişti încercaţi în luptele din munţi cu partizanii. Cu strigăte de comandă şi cu înjurături, ţâşneau pe urmele violetelor de Coromandel care, de la o vreme, păreau să se joace cu ei, sărind de la un etaj la altul în cele mai neaşteptate puncte.
Câţiva subofiţeri au înnebunit. Badea Păuş pretinde că a asistat la suirea cu forţa într-un Gaz sovietic a unui grad inferior care nu contenea să urle: Letiţia, Letiţia!...
Apariţia parfumului o presimţeau mai întâi animalele întâmplate prin preajmă. Despre un motan pripăşit pe la Pelişor, acelaşi grădinar afirmă că l-a auzit gemând cumplit într-o zi de iarnă, l-a zărit zbughind-o spre pădure unde i s-a pierdut urma. A înţeles atunci că apăruse stafia parfumată a Suveranei. Între ei, oamenii Pelişorului, miliţienii, securiştii, vorbeau despre fantomă, dar nu îndrăzneau să-i rostească numele. Îi ziceau Aia. Totodată, le era teamă să raporteze cu exactitate mai sus cele petrecute ca nu cumva să fie acuzaţi de misticism şi să înfunde puşcăriile.

Vagabondaj post mortem
După o pauză de câţiva ani, spectrul din esenţă de violete exotice al Marie de Edinburgh şi de România a reapărut la Pelişor în ziua morţii lui Petru Groza, iar apoi, în martie 1965, mult mai palid, la moartea lui Gheorghiu-Dej. Nu există relatări despre avataruri de ale ei sub domnia lui Ceauşescu.
Sufletul reginei Maria ar fi putut să bântuie pe oriunde. Fiinţa sa a străbătut post mortem regatul din extremul sud până în centru în mai multe direcţii: trupul îi este înhumat la Mănăstirea Argeşului, aura sa înmiresmată a ales Pelişorul, iar inima a fost depusă în 1938, într-o casetă specială, la castelul din Balcic. La cedarea către bulgari a Cadrilaterului, caseta a fost mutată la castelul Bran, un alt loc îndrăgit de regină. De aici, a ajuns la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti în urma unei aventuri cu un amestec demonic de comunism, demenţă şi puţină şansă.