Miracolul unei umanizări

La 5 septembrie 1944, gospodarului Zamfir Adamescu din satul Borcea de pe braţul omonim al Dunării, i se naşte cel de al doilea băiat căruia îi pune numele de Vasile. Peste doi ani şi câteva luni însă, mama copiilor moare. După altă jumătate de an, în timp ce tatăl şi bunica sa erau plecaţi după peşte în baltă, băiatul cel mic, scăpat de sub supravegherea unei vecine, este surprins de o ploaie torenţială, răceşte straşnic de stă să se prăpădească. Zamfir cheamă rudele şi preotul, îi aprinde lumânarea. Copilul ajunge să se zvârcolească de febră şi să cadă din pat. Nu-şi frânge nimic, ba chiar învinge meningita care-l atinsese. Supravieţuieşte, dar fără vedere şi fără auz. Cele două simţuri se dovedesc a fi total pierdute. Neavând cum să-şi însuşească limbajul, copilul rămâne şi mut.

Zamfir izbuteşte până la urmă să se recăsătorească, familia se îngrijeşte cum se pricepe de copilul orb surdo-mut care se bucură de afecţiunea deosebită a mamei vitrege şi de atenţia curioasă a fratelui său cu doi ani mai mare. L-au ţinut astfel pe copil pe lângă casă până când o cumnată a lui Zamfir Adamescu, femeie luminată şi inteligentă ce ţinea un atelier de blănărie la Constanţa, l-a convins să-şi ducă băiatul chiar şi la capătul lumii, adică la Cluj unde funcţionau şcoli speciale atât pentru orbi cât şi pentru surzi. La şcoala de surzi, a fost refuzat şi trimis peste drum, pe aceeaşi stradă Budai Nagy Antal, azi Dorobanţilor, la şcoala pentru orbi. Aici a fost înscris ca elev Vasile Adamescu, în septembrie 1955. Avea 11 ani, iar tatăl său, predându-l la stat ca pe un produs la orice centru de achiziţii, nu a lăsat nici o lămurire în privinţa modului de comunicare cu fiul său fără vedere, fără auz şi fără darul vorbirii.

Izvorul conştiinţei este apa

Profesorii şcolii s-au trezit dintr-o dată în faţa unei provocări teribile: în ţară, nu se cunoşteau cazuri de educare reuşită a unor orbi surdo-muţi, iar pe plan mondial, celebru era doar exemplul americancei Helen Keller, considerată o excepţie. Puterea sovietică se lăuda de asemenea cu performanţele pedagogiei sale în cazul similar al Olgăi Skorohodova, dovedite mai târziu a nu fi fost atât de sclipitoare precum se pretindea.
În plus, Vasile Adamescu avusese neşansa ratării câtorva ani extrem de favorabili educării sale. Totuşi, bunul simţ şi inteligenţa dascălilor clujeni l-au plasat la început, la cei 11 ani ai săi, printre copiii nevăzători de la grădiniţă, pentru a-şi putea însuşi deprinderile mai simple ale convieţuirii şi instruirii. Noroc însă că la el acasă, la Borcea, Vasile nu fusese lăsat de izbelişte, ci solicitat să efectueze unele operaţiuni manuale în folosul gospodăriei precum împletitul a tot felul de fire şi fibre. Fratele său îi fixase câteva semne pentru o comunicare minimală: pumnul închis, de pildă, voia să spună că lui Vasilică îi e sete.
Apa este elementul care ajută civilizaţiile să dea în floare. Tot ea pare a fi cheia deblocării conştiinţei orbilor surdo-muţi. Profesoara Anne Sullivan povesteşte că primul schimb mai clar de informaţii cu eleva ei Helen Keller s-a produs când a putut să-i arate fetei un jet de apă la o cişmea şi, dându-i să bea, să-i sugereze care era pe lume rostul acelui curent lichid.

De la gestul exprimării setei prin rotunjirea pumnului în chip de pâlnie şi până la cel dintâi cuvânt rostit de el, lui Vasile Adamescu i-a venit în ajutor tot fiinţa informă, dar expresivă a apei... Apa este într-adevăr primul cuvânt pe care a reuşit să-l rostească limpede şi să-l repete cu înţelesul său exact. Se afla încă în grupa de la grădiniţă când a pronunţat sunetul A, probabil cel dintâi pe care-l emite orice copil. Numai că profesoara Florica Sandu stimula deja demutizarea băiatului, punându-l să-i pipăie obrajii şi gâtul spre a simţi vibraţiile induse în timpul pronunţării cuvintelor. Trecea apoi cu el la un întreg ritual de spălare a mâinilor pentru ca Vasile să poată urmări cu degetele mişcarea buzelor şi punctele din cavitatea bucală atinse de vârful limbii profesoarei în vederea producerii sunetelor. Băiatul era solicitat să imite aceste mişcări şi să emită aer din piept. Au fost primii paşi în demutizarea acestui copil, în trezirea conştiinţei sale, o aventură ce avea să mai dureze mulţi ani.

Când alfabetul precede limbajul

În toamna anului 1956, elevul orb surdo-mut este repartizat în clasa întâi alături de alţi copii deficienţi numai de vedere, iar peste alţi doi ani, Ministerul Învăţământului asigură bugetul pentru o clasă al cărui singur elev devine Vasile Adamescu având-o ca profesoară pe Florica Sandu care se ocupase de el de la bun început. Metodele de comunicare ale acesteia cu elevul său sunt din cele mai ingenioase: inventează un cod de semne tactile aplicabile pe faţă, prin care îi transmite concentrat băiatului diverse mesaje. Ea sesizează un aspect esenţial: pentru Vasilică, simţul cel mai dezvoltat şi prin care el îşi procura cele mai multe şi mai importante informaţii, era pipăitul. Îl învaţă aşadar alfabetul braille, cel prin care orbii comunică, scriu si citesc printr-un sistem ce combină logic o anume geometrie de puncte, fără ca ele să reproducă în vreun fel alfabetul vizual latin. Curios e faptul că acest alfabet care astăzi a cucerit lumea, a fost pus la punct tot de către un copil fără vedere, de francezul Louis Braille care, în 1825, când l-a definitivat, avea 16 ani.

Cu ajutorul punctelor braille, Adamescu a deprins sensul relaţiei literă-sunet, apoi sensul combinaţiei de sunete în cuvânt. Profesoara sa îl punea să rostească totul în timp ce el citea cu degetele. Pronunţia lui a fost şi rămâne şi astăzi una silabisită, lentă, dar perfect inteligibilă. Bineînţeles că el nu se auzea vorbind, dar devenea conştient de valoarea acestui mod de comunicare.
Florica Sandu a trecut apoi la predarea caracterelor de tipar ale alfabetului vizual latin pe care le desena apăsat în palma discipolului său. Extraordinara sensibilitate tactilă a adolescentului a determinat-o să nu mai scrie litere în succesiune, ci semne unele peste altele. Vasile nu uita niciodată ordinea literelor ce-i erau presate în palmă, pe braţ, pe faţă, pe pielea spatelui, pe umeri, pe tâmple. Cert este că el a deprins mai întâi scrisul braille şi, cu ajutorul manualelor şi al cărţilor de literatură în acest sistem, apoi pe baza textelor imprimate de degetele altora pe corpul său, deci, pe suprafaţa fiinţei sale, şi-a dezvoltat vocabularul. În primele faze, acesta a fost unul restrâns, cu dificultăţi din partea lui de a deosebi timpurile verbale, conjugările ori de a le pătrunde rostul. Obişnuia însă să formuleze, cu o plăcere reală de a silabisi, propoziţii precum: Cartea este citind sau Copiii au mers se joacă. Despre sine, vorbea numai la persoana a III-a: Adamescu se plimbă pe afară.

Pentru tânărul nevăzător şi surd, dar de acum nu şi mut, explorarea realităţii era abia la început. Lipsindu-i vederea şi auzul, simţurile care asigură comunicarea la distanţă, nu numai cu imediatul subiectului precum mirosul, lumea îi apărea la propriu ca un labirint ai cărui pereţi, într-un fel sau altul, îi atingea în fiecare clipă. Conştiinţa sa a amorsat facultăţi de care omul neafectat de vreo infirmitate nu are nevoie. Simţul tactil şi cel olfactiv s-au hiperdezvoltat şi suprarafinat, dublate, ca în cazul tuturor nevăzătorilor, de o memorie fabuloasă. O astfel de conştiinţă, cu forţa ei absorbantă, a interiorizat tot ce a putut capta din ambientul imediat sau mai îndepărtat. Acest om, punând mâna pe instrumentele cu care se interpretează o secvenţă muzicală, poate să-şi dea seama, pe baza vibraţiilor produse, dacă este vorba de o piesă lentă sau de una ritmată. Recunoaşte persoanele după miros, după bijuterii, după parfumuri vechi ocultate de altele mai noi, după semne particulare. În primii ani ai prieteniei sale de o viaţă cu Laurenţiu Crişan l-a recunoscut pe acesta, dispărut preţ de cinci ani la Gherla din cauza fidelităţii lui faţă de Biserica Greco-Catolică, după un semn mărunt la degetul mic.

Profesoara providenţială

Cu domnişoara Florica Sandu, Adamescu a reuşit să parcurgă, în şase ani, programa primelor patru clase obişnuite. La încheierea acestora, avea aproape 18 ani. Profesoara sa, căreia el îi spunea în mod insolit Sandu, l-a luat cu sine peste tot: prin toate magazinele Clujului unde i s-a permis să pipăie mărfurile, prin parcurile şi celebra grădină botanică a oraşului, la ţară, în pădure, apoi, în vacanţe, când elevul ar fi fost nevoit să rămână în internatul şcolii, l-a luat cu ea la Iaşi, la Putna, la Braşov, au urcat împreună pe Postăvaru. Se ataşase de ideea de a-i arăta marea, aşa că l-a dus la Constanţa unde l-a lăsat în grija mătuşii datorită căreia ajunsese el la şcoala salutară din Cluj. Profesoara ţinea neapărat ca acest copil de suflet al ei să cunoască prin experienţă directă cât mai multe faţete ale lumii din jur. Plătea drumurile şi cazarea prin hoteluri din banii ei, căci pe atunci, persoanele cu deficienţe nu se bucurau de nici un fel de facilităţi de deplasare.
Florica Sandu s-a născut acum un secol, la 11 octombrie în 1903. A studiat pedagogia la Cluj, iar în perioada interbelică, a lucrat atât cu copiii surzi cât şi cu cei orbi de la şcolile din oraş. Nu a fost căsătorită niciodată. S-a stins în 1987. Vasile Adamescu ţine să ajungă în fiecare an la Năsăud, oraşul natal al profesoarei, ca să se reculeagă la mormântul acesteia.

Maria şi Corina

Cu un vocabular bine consolidat, cu informaţii abundente asupra mediului existenţial, cu limbajul abstract şi cu noţiunile teoretice bine asimilate, educarea lui Vasile Adamescu nu a mai prezentat o dificultate atât de exotică. Singur elev al propriei sale clase, încet-încet, el a ajuns să termine cursul gimnazial şi pe cel liceal şi să-şi susţină bacalaureatul în 1973. În acelaşi an, a fost admis la facultatea de psihopedagogie specială din Cluj, e adevărat, şi dintr-un interes de cercetare al universităţii locale. Era expus ca exemplu de performanţă a pedagogiei româneşti, fapt deloc exagerat, numai că demersurile deveneau tot mai inutile câtă vreme tocmai atunci ceauşismul începea să închidă ţara în faţa oricăror schimburi de experienţă de natură ştiinţifică. Aşa că, solicitat mai puţin de ochii cercetătorilor, Vasile a putut să-şi vadă de viaţa personală. În 1978, la un an de la absolvirea facultăţii, prietenii i-au făcut cunoştinţă cu o femeie simplă, în intenţia unui posibil deznodământ matrimonial. Maria era mai în vârstă cu câţiva ani decât Vasile şi, a acceptat să-l ia de bărbat pe acest om neobişnuit, orb şi surd, dar demutizat, profesor la o clasă mai specială din incinta Liceului pentru deficienţi de vedere din Cluj.

Vasile Adamescu se ocupa şi continuă s-o facă şi astăzi de o clasă cu copii cu dublă deficienţă senzorială. Le predă acestora în primul rând abilităţile ce ţin de tactilitate: scrierea braille, modelajul, sculptura, legarea cărţilor, confecţionarea de obiecte din diverse materiale etc. Le predă totodată sistemele de scriere în palmă. Între nevăzătorii surzi există însă şi o altă modalitate de comunicare numai a lor, numită co-activă: se ţin de mâini şi îşi aplică pe braţ, adaptate unui mediu plan, semnele limbajului mimico-gestual utilizat de surdo-muţii care nu au probleme de vedere. Profesorul Vasile Adamescu poate fi văzut cu fiecare mână abandonată în voia câte unui copil cu care se lansează într-o comunicare tensionată, dar tăcută, laborioasă, secretă, încheiată cu zâmbetele tuturor şi cu căţărarea copiilor pe braţele sale.
Pe alţii îi învaţă dactilografia pentru a putea comunica detaliat cu persoanele valide. Pentru cunoscători, nu e nimic bizar în faptul că V. Adamescu este un dactilograf impecabil (dactilografia fiind disciplină obligatorie în toate şcolile pentru orbi), el tastând extrem de corect şi scriindu-şi prin această metodă ori în braille amintirile, jurnalele nenumărate. Casa lui e plină de jurnale din toate fazele existenţei sale alfabetizate. Figurează aici detalii ce par lipsite de orice semnificaţie, se dezvoltă tot felul de prolixităţi, dar în realitate, toate acele amănunte despre felul în care a cunoscut el o persoană, cum i-a scris aceasta în palmă, cum mirosea, ce temperatură avea încăperea acelei întâlniri, reprezintă pentru conştiinţa unui orb surd repere comparabile cu constelaţiile sudului pentru marinarii lui Vasco da Gama.

Drama vieţii lui Vasile s-a rotit mereu în jurul comunicării care pentru el ia forma predilectă a scrisului, mai rapid decât propria sa vorbire. Cu Maria a trăit până în anul 2000 când femeia s-a prăpădit. Soţul ei se cam cufundase în tristeţe fiindcă ea, în precaritatea ei, nu acorda prea mare atenţie scrisului, sărea literele pe care trebuia să i le imprime în palmă, i le cam mâzgălea, iar în ultimul timp, nu-i prea mai scria. A murit de un atac de inimă, precedat de o stare de disconfort rău prevestitoare. Înainte de a se sfârşi a încercat să scrie ceva în palma lui Vasile, dar nu s-a înţeles mai nimic.
La un an de la moartea Mariei, prietenii i-au făcut cunoştinţă cu o altă femeie interesată să rămână alături de el. A reacţionat pozitiv pentru că... "Are un parfum plăcut şi-mi scrie foarte clar în palmă". S-a căsătorit apoi cu această Corina, cu 20 de ani mai tânără decât el.

Dreptatea lui Mark Twain

Urmărind îndeaproape evoluţia lui Vasile Adamescu, gândul se orientează către cel puţin trei ţinte inevitabile:
 Acest destin reprezintă o confirmare în regim laic a spuselor Apostolului Paul cum că Spiritul suflă pe unde şi dincotro vrea... Poate că cel mai abitir suflă pe unde nimeni nu se aşteaptă, pe unde bântuie delăsarea, disperarea, anonimatul.
 O performanţă pedagogică şi etică precum umanizarea unui copil orb surdo-mut, la nivelul de reuşită la care s-a ajuns cu Vasile, a rămas un fel de curiozitate de simpozion interşcolar şi o ispravă de întrecere socialistă. Incapacitatea autorităţilor nu numai comuniste, ci şi ştiinţifice româneşti, ante şi post-decembriste, de a promova un asemenea succes pe plan mondial ţine de ceea ce ar trebui să funcţioneze ca ruşine naţională, dar de care nu se ruşinează nimeni.
 Succesul recuperării pentru umanitatea inteligentă a acestui om e datorat spiritului modest, laborios, tenace, neînfrânt al Transilvaniei, al seriozităţii şi al luării sale în serios. Este şi rezultatul unei mentalităţi central-europene despre care vorbeşte Virgil Nemoianu, al cultului şcolii, al şcolirii, al profesoratului şi al titlului de doctor.
Citind autobiografia nevăzătoarei surde americane, cândva lipsită şi ea de facultatea vorbirii, dar devenită prin educaţie un reper al autodepăşirii de care fiinţa umană este capabilă, Mark Twain declara: Secolul XIX a dat doi oameni mari: Napoleon Bonaparte şi Helen Keller.