Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hărţuire sexuală. Retorică şi realitate


Radu Sergiu Ruba

22.09.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
“Tot ce e personal e şi politic”, proclamă mişcările feministe începând din anii ’60. Intimitatea, aşadar, nu operează într-un sanctuar, iar pure afaceri de budoar nu există. Cât despre sex, acesta reprezintă despotismul însuşi al falocraţiei. “Puterea se găseşte în vârful falusului!”, vociferau feministele pariziene ale lui mai ’68. Dincolo însă de zgomotul, de furia şi de retorismul lor, aceste curente au izbutit să aducă în conştiinţa jurisprudenţei contemporane un nou delict: acela al hărţuirii sexuale, înţelegându-se de la sine că victima actului nu poate fi decât femeia. Recunoscut ca real, ca făcând parte din melodrama existenţei cotidiene, fenomenul hărţuirii a căpătat amploare mai ales prin ecourile sale politice şi juridice. Nu toate societăţile au manifestat aceeaşi receptivitate faţă de campaniile victimelor autentice ori potenţiale. Diferenţele de atitudine provin atât din istoria recentă cît şi din cea îndepărtată. Totuşi, în Statele Unite, incriminările pentru hărţuire sexuală au atins proporţiile unor spectacole planetare din care detaliul moral al respectului intimităţii a fost evacuat cu totul. Cazurile Paula Jones şi Monica Lewinski versus Bill Clinton sunt prea cunoscute pentru a mai fi abordate. De menţionat însă că în Europa ele nu ar fi fost posibile. Eseul de faţă îşi propune să analizeze această diferenţă de mentalitate, alături de adevărul şi ficţiunea abuzului de forţă virilă în context erogen ori cu intenţie sexistă.

VIOL IN STIL AMERICAN

O epidemie de natură şi amploare inedite a cuprins Lumea Nouă: febra victimizării. Fenomenul corespunde mai întâi derivei dreptului responsabilităţii, determinându-i pe consumatori să pozeze în victime ale serviciilor, produselor şi diferitelor activităţi, să-i desemneze pe vinovaţi, pe responsabilii individuali şi instituţionali să angajeze acţiuni judiciare, să reclame indemnizaţii pentru pagubele directe sau indirecte. Procesul desemnează însa şi noua sensibilitate feminină care denunţă agresiunile tăinuite până acum asupra sexului frumos. În America, se spune ca aproape una din doua femei este violată sau victimă a unei tentative de viol; alte 40% din ele sunt victime ale hărţuirii sexuale; 150.000 pe an mor ca urmare a anorexiei, martirizate de tirania curei de slăbire; 28% din cupluri mărturisesc existenţa unor raporturi de violenţă şi 50% dintre femei au fost cel puţin o dată lovite în cursul căsniciei; unul din şapte soţi îşi foloseşte prerogativele prin brutalitate; numărul crimelor sexuale a crescut cu 160% între 1976 şi 1984; violurile declarate se înmulţesc de 4 ori mai repede decât procentul de criminalitate globală. Sunt tot atâtea date care le autorizează pe ultrafeministe să vorbească, fără a se împiedica în nuanţe, de “războiul contra femeilor”.

Problema violului ilustrează în mod exemplar complexul de victimizare în Statele Unite. Sondaje înspăimântătoare aduc la cunoştinţă faptul că o studentă din patru este victima unui viol sau tentativă de viol. Până atunci, se credea cu naivitate că violurile erau săvârşite de necunoscuţi în locuri obscure. Eroare fatala! Sondajele ne asigură că între 60 şi 80% din violuri sunt comise de către “apropiaţi” ai victimei şi 9 din 10 în campusurile universitare, agresorul fiind cunoscut de tânără. Acest tip de viol are de-acum şi-un nume: date rape, violul între cunoscuţi. El este obiectul central al spiritului victimizant. În universităţi, în articole, cărţi, problema e analizată pe toate feţele: studenţii organizează manifestaţii şi întâlniri, în care tinerele violate, încurajate şi aplaudate de mulţime, îşi dezvăluie public drama individuală. În timp ce femeile agresate se declară “supravieţuitoare”, tricouri şi postere sunt realizate în semn de solidaritate. Altădată, planurile de a-şi schimba viaţa îi entuziasmau pe tinerii revoltaţi; acum, femeile martire, umilite-n corpul lor sunt cele ovaţionate.
Violenţele şi agresiunile sexuale sunt de netăgăduit. În schimb, statisticile îngrozitoare pe care le agită feministele, nu sunt chiar aşa de negre. Neutralitatea cifrelor nu trebuie să facă loc iluziilor: în spatele aparentei obiectivităţi, se ascunde o manevră ideologică de rescriere a realului. Este vorba de amplificarea abuzivă a noţiunii de agresivitate sexuală şi reformularea criteriilor normalităţii şi criminalităţii care explică spirala crescânda a violului, mult mai mult decât accesele de violenţă masculină. Dacă a prinde fotografia unei femei frumoase cu o pioneză pe peretele din propriul birou constituie o formă de hărţuire sexuala, nu trebuie sa mai mire pe nimeni dimensiunile atinse de fenomen. Lărgind definirea violenţelor, scăzând pragul de toleranţă, incriminând actele pe care conştiinţa comună le apreciază ca “normale”, ultrafeminismul nu mai evidenţiază realul, ci îl pune la zid, nu mai descoperă o faţă ascunsă a dominaţiei masculine, ci creează un caracter senzaţional şi o victimizare închipuită. Printre studentele “violate”, trei sferturi nu s-au recunoscut ca atare la întrebările anchetatorilor. Pe scurt, violul s-a produs fără ca ele să afle acest fapt! De altfel, 4 din 10 au continuat sa întreţină relaţii sexuale cu pretinsul lor agresor! Cifrele oglindesc faptul că numitul viol n-a avut loc: el nu există decât justificat de impunerea unei noi definiţii împinsă până la absurd, de unde şi enorma diferenţă între cifrele avansate şi numărul de plângeri înregistrate oficial.

Catherine Mac Kinnon şi Andrea Dworkin afirmă că “între viol şi realitatea sexuală nu e mai mult decât grosimea unei foiţe de ţigară”. Rezulta de aici ca violul însuşi este admis din ce în ce mai mult ca normal de către bărbaţi: 50% din studenţi consideră firesc să violeze o femeie dacă au fost excitaţi de ea, iar unul din şapte recunoaşte că nu a luat în seamă refuzul partenerei. Aceeaşi Catherine Mac Kinnon susţine ca 90% din femeile americane au fost hărţuite sexual si ca numai despre 8% din cetăţenele federaţiei se poate afirma cu certitudine ca nu au avut parte de un asemenea soi de inoportunare. “Spiritul apocaliptic al neofeminismului construieşte, în cadrul aceleiaşi mişcări, victimizarea imaginară a femininului, cît şi satanizarea masculinului”, observa Gilles Lipovetsky in cartea sa “La troisième femme”, Gallimard, 1997, tradusă în limba română de către subsemnatul împreună cu Manuela Vrabie, Ed. Univers, Buc., 2000.

Lorena, patria si colonialismul

Lorena Bobbit, o equadoriană căsătorită cu un american şi trăind în Statele Unite, a devenit celebră la nivel planetar când, într-un acces de furie provocată de sexul prea hărţuitor al soţului ei, a pus mâna pe un cuţit de bucătărie şi a retezat organul. Bărbatul a fost salvat de o intervenţie medicală promptă, iar femeia a ajuns în boxa acuzaţilor. Presa a produs valurile de rigoare în jurul cazului, iar opinia publică a făcut pasiune pentru bizara întâmplare. Pe parcursul procesului, 6 americani din 10 s-au declarat de partea Lorenei. În cele două tabere, pro şi contra, numărul bărbaţilor şi al femeilor era sensibil egal.
Când, spre stupefacţia multora, acuzata a fost achitată, în patria ei de origine, în Equador, lumea a dat năvală în stradă. S-a dansat, s-a cântat şi s-au lansat lozinci de mândrie naţională. Euforia a fost generală, soldată cu mai multe bătăi la învălmăşeală, cu capete sparte, cu niscai violuri, dar ce mai conta? Lorena răzbunase Equadorul pentru toate frustraţiile suferite din pricina colonialismului economic nord-american, nemaipunîndu-l la socoteală şi pe cel spaniol, adică tot euro-atlantic. Întâmplarea căpătase dimensiuni simbolice scăpate de tot de sub control: marele macho imperialist fusese doborât de curajul unei tinere din jungla andino-ecuatorială aflată în legitimă apărare. Iar morala hărţuirii sexuale dădea semne că se extinde cu succes pe întreg continentul american.

Codul Antioch

În toamna anului 1993, studenţii de la Colegiul Antioch din Ohio au găsit cu cale să reglementeze definitiv demersul erotic, să-l degajeze de orice posibile confuzii. Prin urmare, băiatul care se găseşte într-un context intim cu o fată şi doreşte să facă dragoste cu ea, trebuie să obţină acordul verbal explicit al acesteia la fiecare pas cu care înaintează spre ţintă. O ia de mână, ea trebuie să spună da. O sărută, trebuie să se audă, chiar dacă e mai greu, un nou yes. La ridicarea bluzei, alt yes, iar la atingerea sânilor, aşijderea. Şi astfel, din aproape în aproape şi pe bază de dialog social, se poate cădea într-o fericire lipsită de delicte.
Isprava principială a studenţilor a făcut înconjurul Americii şi a căpătat numele de Codul Antioch. Poate că băieţii au pornit la drum cu intenţia unei farse. Au avut parte însă de consensul unei adversităţi generalizate.

Calmul Europei

În Statele Unite, hărţuirea sexuala a fost recunoscută şi sancţionată pentru prima dată ca delict în 1977. Confirmând definiţia americană, primul articol al Recomandării Comisiei Comunităţii Europene din noiembrie 1991, declară inacceptabila atât hărţuirea sexuală, definită ca şantaj, cat şi “climatul de intimidare, ostilitate şi umilire”. Belgia deţine din 1992 texte specifice, destinate să combată agresiunile sexiste la locul de muncă. În acelaşi an, noţiunea de hărţuire sexuală îşi face intrarea in codul penal francez.
Dacă voinţa de reprimare a hărţuirii sexuale e de-acum comună diverselor naţiuni, ea e însoţită de definiţii şi dispoziţii juridice uşor diferite. În Franţa, ea nu e recunoscută juridic decât ca un abuz de autoritate, destinat să obţină favoruri sexuale: doar ordinele, ameninţările, constrângerile, presiunile emanând de la un superior ierarhic sunt vizate de lege. Hărţuirea sexuală între colegii egali ca funcţie nu beneficiază de realitate juridică în dreptul francez. Diferenţa faţă de legislaţia americană constă în aceea că, dincolo de Atlantic, noţiunea de hărţuire sexuală nu desemnează doar comportamentul care ameninţă direct sau indirect locul de muncă al unei persoane, ci mult mai mult, orice fel de comportament având drept scop sau efect obstrucţionarea într-un mod substanţial a prestaţiei la locul de muncă sau crearea unui mediu intimidant, ofensator sau ostil.

Dincolo de dispoziţiile legislative, se exprimă o aceeaşi voinţă de a nu mai tolera uneltiri acceptate până mai ieri şi de a le reprima, atât din punct de vedere disciplinar, cît şi penal. Schimbarea e fundamentală în raport cu epocile anterioare. Bineînţeles, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, congresele muncitoreşti şi sindicale au reclamat neobosit abolirea dreptului primei nopţi. Ideea dominantă era aceea ca agresivitatea sexualităţii masculine e naturală şi de nestăpânit şi că femeilor le revine îndatorirea de a nu-i provoca pe bărbaţi. Întreaga responsabilitate era pusă pe seama comportamentului feminin.
Referindu-se la dreptul primei nopţi, sindicatele aveau în vedere metamorfozele moderne ale acestui privilegiu medieval. Pe atunci, contelui sau marchizului îi revenea prima noapte a oricărei mirese de pe domeniul său. E adevărat că dacă se întâmpla ca aceasta să fie mai puţin arătoasă, nobilul delega în locul său un paj ori vreun alt vasal. Epoca industrială a adus cu sine condiţionările erotice ale patronilor faţă de salariate. Înainte de a fi definită ca şantaj, această atitudine a fost considerată tot un fel de drept al primei sau al celei a o mie şi una nopţi.

Melancoliile seducţiei

Legăm întotdeauna excepţia americană în materie de sexualitate, de trecutul său puritan. În presă, de cele două părţi ale Atlanticului, cultura americană e prezentată în mod frecvent ca un produs al moştenirii Sfinţilor Pelerini şi al pudibonderiei ascetismului protestant; diverse analize făcute, caută să demonstreze legăturile ce s-au stabilit între o religie ostilă faţă de orice element senzual şi emoţional, şi “războiul sexelor”, care prevalează în America. Respingerea oricărei medieri eclesiastice între Dumnezeu şi om, tradiţie a confesiunii publice, devalorizarea satisfacţiilor mondene şi a tuturor formelor de superstiţie, împărţirea lumii între aleşi şi non-aleşi, sunt tot atâtea caracteristici ale raţionalismului protestant care pot da socoteală de satanizarea seducţiei, de lipsa de sublimare a vieţii private a bărbaţilor publici, de asocierea sexului cu violenţa.

Dar numeroase voci se ridică astăzi dincolo de Atlantic împotriva definiţiilor maximaliste ale hărţuirii sexuale şi mai ales contra aşa-numitelor principii de sexual correctness. Stereotipuri precum bărbatul concupiscent şi agresiv şi femeia fragilă, victimă naturală a celui dintâi au ajuns să creeze formalism în relaţiile dintre profesori şi studente şi să sterilizeze în general climatul intersexual. În plus, s-a constatat că extinderea nefirească a noţiunii de hărţuire le protejează pe femei doar în teorie. În universităţile americane, “vinovaţii” sunt rar pedepsiţi, iar sancţiunile sunt mai degrabă simbolice. În instituţiile federale, o treime din femeile care au depus plângere pentru numitul delict, şi-au dat seama că din acel moment a început să le meargă mai rău la locul de muncă. În Illinois, 65% din femeile care au reclamat în justiţie hărţuirea sexuală, şi-au pierdut locul de muncă, iar o treime din cele care au avut câştig de cauză, au primit drept compensaţie sume modeste, în medie, 3.000 dolari, prea puţin pentru a răscumpăra stresul şi efectele negative ale unui proces. Din clipa în care noţiunea de hărţuire sexuală o include şi pe aceea de “climat ostil”, femeile pot să apeleze mai uşor la justiţie, dar rezultatele sunt departe de aşteptările lor. Adesea ele nu primesc nici măcar sporuri salariale chiar dacă li se dă dreptate.

În zilele noastre, remarcă Gilles Lipovetsky în opera citată, “umorul are mult mai mare eficacitate seductivă decât hiperbolele inimii”. Potrivit almanahului Francoscopie pe 1993, 32% din femei preferă să converseze cu un bărbat, 19% să râdă, 15% să facă dragoste, 15% să plece în week-end. E de presupus că în America, lucrurile stau aproximativ la fel. Numai că umorul, care are nevoie de spaţii generoase ca să respire şi ca să-şi ia zborul, e puternic obstrucţionat de reglementările climatului ostil cu intenţii hărţuitoare. Dar cum americanii nu şi-au pierdut umorul, îşi prefaţează ideile controversate, la radio şi televiziune, cu formula: If I am politically correct...
Tot astfel, când subiectul se învârte în jurul relaţiilor dintre sexe, bărbatul poate spune: dacă sunt corect din punct de vedere sexual... El nu poate continua cu domnişoară sau cu doamnă, pentru că şi aceste apelative prost plasate pot fi sursa a tot felul de dureri de cap. Drept care s-a adoptat o formulă de compromis: nu se pronunţă nici miss, nici mistress, ci mizz, dându-se zumzet prelungit sunetului Z. Dar cum de regulă în Statele Unite numele persoanei este urmat de menţiunea vârstei sale, se poate ajunge la formulări de rubrică jurnalistică mondenă precum aceasta: Mizz Clinton, 52 ani şi fiica ei Mizz Clinton, 21 ani, au ieşit ieri la ora 5.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer