Şi aici mă voi referi la două recitaluri, primul mai puţin convenţional ca formă şi repertoriu, cel de-al doilea tipic pentru acest tip de întâmplare muzicală. Ca nivel al vocilor aflate în prim plan - mezzo-soprana Oana Andra şi respectiv soprana Irina Iordăchescu, însoţită de sora sa, Cristian Iordache şi tatăl ei, Dan Iordăchescu -, cele două seri au fost reuşite incontestabile.
Prezentarea şi respectiv relaţia cu publicul au fost însă două elemente foarte diferite în cele două contexte la care ne referim.
Recitalul intitulat Buchete de arii şi romanţe naţionale susţinut de mezzo-soprana Oana Andra, a cuprins peste 20 de piese, romanţe populare şi cântece de salon de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, acompaniamentul la pian fiind asigurat de Alexandru Petrovici. Seara s-a bucurat de contribuţia chitaristului Claudiu Lobonţ şi de prezentarea muzicologului Grigore Constantinescu. Până aici nimic neobişnuit în afară de repertoriu, de o simplitate candidă (majoritatea pieselor au fost preluate din colecţia "Chitaristul român") şi intepretat fără nici un fel de exagerări operistice de Oana Andra, cântăreaţă care a făcut dovada unei inteligenţe muzicale remarcabile. Ceea ce a încercat protagonista să facă bazându-se pe mişcarea scenică pe care a conceput-o pentru ea Mihaela Ţigănuş, a fost să reinventeze atmosfera acelor saloane muzicale de început de secol, în care publicul cânta alături de solişti cel puţin la refren, atmosfera era caldă şi aducea, "în mic", cu aceea a unui concert rock din zilele noastre. Publicul nostru mai are însă de evoluat către dezgheţul pe care şi-l doresc cei care au conceput acest recital, aşa că nu a intrat în joc, aplaudând doar sobru la finalul fiecărei piese. Totuşi, deschiderea în direcţia transformării formalelor recitaluri vocal-instrumentale în evenimente scenice este de salutat şi sunt convinsă că Oana Andra şi cei care o susţin în această direcţie vor reuşi, în primul rând pentru că şi-au pus această problemă.
O seară mai târziu, aveam să asist la un recital de muzică franceză susţinut de soprana Irina Iordăchescu, recital în care tânăra solistă a avut mai mulţi invitaţi, principalii fiind membri ai familiei ei, baritonul Dan Iordăchescu şi mezzo-soprana Cristina Iordache. S-au cântat lucrări de Gounod, Chausson, Poulenc, Enescu, Charpentier, Duparc, Massenet, acompaniamentul la pian fiind asigurat cu discreţie şi rafinament de Mădălina Florescu. În această situaţie, deşi tema familiei de muzicieni putea fi transformată într-o poveste care să genereze la rândul ei un eveniment scenic, s-a mers pe formula clasică, fapt care nu are nimic rău, dar nu mai atrage mai mult decât publicul de invitaţi.
Morala acestor două perspective ale recitalului vocal-instrumental a fost limpede pentru orice privitor neutru. Până şi în acest sector de nişă, este nevoie să fie create evenimente. Iar faptul că în generaţia tânără de artişti români există şi spirite neliniştite care îşi pun astfel de probleme în loc să se gândească la cum vor ieşi la pensie peste 20 de ani ca solişti ai Operei Naţionale poate genera un sentiment reconfortant. Dacă s-ar găsi şi soluţia ca şi mediul de afaceri să poată fi atras către astfel de întîmplări culturale viabile, aproape că nu ar trebui să mai avem temeri pentru soarta muzicii culte în România.