Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cuvintele cetăţii şi slăbiciunile democraţiei


Luiza Palanciuc, un interviu cu Jean-Claude Guillebaud

02.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Născut la Alger, în 1944, Jean-Claude Guillebaud face studii de drept şi de criminologie în Franţa, consacrîndu-se, ulterior, jurnalismului şi scrierii. Din 1965, devine mare reporter pentru cotidianul Sud-Ouest, unde va fi, din 1986, editorialist permanent. În 1972, intră în redacţia ziarului Le Monde, ca reporter de război, aflat pe fronturile din Vietnam, Iran, Etiopia, Israel, Liban, iar, din 1989, la revista Le Nouvel Observateur. Jurnalist prolific, va deveni preşedintele asociaţiei Reporters sans frontières. Primeşte, în 1972, premiul Albert Londres, distincţie acordată unui jurnalist francofon care "are curajul să lupte împotriva unei ordini sociale ale cărei idei sînt aberante sau egoiste." Guillebaud începe totodată o serie lungă de călătorii, mai cu seamă în Africa şi în Asia, prin acele ţări care avuseseră odinioară Franţa drept centru. Caută să înţeleagă constrîngerile politice, continuităţile istorice, mutaţiile sociale, ajungînd să construiască, pe lîngă povestirile de călătorie, o operă de eseist şi ducînd mai departe ceea ce începuseră maeştrii săi, Jacques Ellul, Edgar Morin, René Girard. Devine, între timp, director literar la Editura Seuil.

Jean-Claude Guillebaud a publicat peste douăzeci de cărţi, între care Tirania plăcerii (La Tyranie du plaisir), distinsă, în 1998, cu premiul Renaudot pentru eseu; Principiul de umanitate (Le Principe d'humanité), care primeşte Marele premiu european în 2001, Gustul viitorului (Le Goût de l'avenir, 2003, tr. rom. Dinu Flămând, Editura Paralela 45, 2006), Forţa de convingere (La force de convinction, 2005), premiată de librăriile Siloë şi de Institutul masonic francez.

"Umanitatea nu este ereditară", spune pretutindeni Jean-Claude Guillebaud; ea trebuie mereu căutată, descoperită, construită. Numai printr-un astfel de demers pot fi înţelese patologiile verbale, derivele scientismului şi slăbiciunile democraţiei cu toate revoluţiile sale - economică, numerică, genetică. În absenţa unui astfel de demers (igienic, pînă la urmă) timpul nu poate decît să se spulbere în imediat, în conjunctural şi necugetare. Adică în tot ceea ce duce, mai devreme sau mai tîrziu, la barbarie.



Luiza Palanciuc: Dragă domnule Jean-Claude Guillebaud, vorbiţi adesea despre un anumit decalc al bunei conştiinţe, al spiritelor acestora care se grăbesc să-şi strige revolta, oroarea în faţa nefericirilor lumii, a nedreptăţilor de tot felul etc. Nu este, oare, aici o consecinţă a naturală a "Imperiului Binelui" şi un efect discursiv a ceea ce presupune acest imperiu? Mă gîndesc şi la fraza, celebră de altfel, a lui Baptiste-Marrey: Feriţi-vă de cei ce predică Binele şi, necruţători, vînează diferenţele."
Jean-Claude Guillebaud: Problema celor care invocă neîncetat Imperiul Binelui este că sînt convinşi că fac parte din el şi îi aruncă, implicit, pe ceilalţi - pe toţi ceilalţi - în ceea ce Georges W. Bush numeşte "Imperiul Răului". În acest sens conştiinţa bună este înspăimîntătoare. Ea presupune o revendicare a inocenţei şi, ca atare, poate oricînd deveni exterminatoare. Dacă mă prezint ca izbăvit de rău, dacă sînt convins că răul este în afara mea, atunci voi fi tentat să-l elimin eliminîndu-l pe Celălalt. Răul este Celălalt. Prin urmare, Celălalt trebuie combătut. În acest fel ajung, mai devreme sau mai tîrziu, apărătorii "binelui" să încarneze ei înşişi "răul" pe care pretindeau că-l combat. În realitate, ştim că acest raţionament este consecinţa unei neînţelegeri tragice. Ar fi mai drept să acceptăm ideea că avem cu toţii o legătură oarecare cu răul, că el poate să locuiască şi în noi, că nu este "exterior", ci împărtăşit de toată lumea. Acesta este şi motivul pentru care problema răului este deopotrivă una spirituală şi una politică.

L.P.: Sigur, şi ea trece mereu prin limbaj, prin comunicare -, încît v-aş întreba, împingînd raţionamentul şi mai departe: dacă aceasta din urmă este, cum spuneţi pe alocuri, unul din "marile mituri ale sfîrşitului de veac", atunci cum poate fi explicată sărăcia verbală, această "umilire ontologică a rostirii", după formula lui Jacques Ellul; cum să (mai) justifici aplatizarea mesajelor, irepresibila, iremediabila (mă tem) degradare lingvistică?
J-C.G.: Da, atingeţi aici unul din paradoxurile cele mai extraordinare ale modernităţii. Niciodată, în toată istoria lor, oamenii nu au avut atîtea mijloace de comunicare. Gîndiţi-vă la telefoanele portabile, la Internet, la audiovizual etc. Or, totul se petrece ca şi cînd mijloacele de comunicare ar fi din ce în ce mai mult în slujba unui vid vertiginos al discursului. În acest sens, "comunicarea", acest mare mit al epocii noastre, este cel mai adesea o momeală. "Comunic" dar n-am nimic de spus. Ameţesc sub zgomotul mediatic, "chat-uiesc" cu un internaut aflat la celălalt capăt al lumii, dar nu ştiu să mai vorbesc cu vecinul meu de etaj, sau chiar cu nevasta ori copiii. "Media", cu vorbăria lor, cu zumzetul lor, au înlocuit "jurnalismul", în sensul tradiţional al termenului. Apariţiile televizate au înlocuit discursul politic şi aşa mai departe. Este, într-adevăr, exact ceea ce Jacques Ellul numea "cuvîntul umilit". De ce este el umilit? Pentru că este gol, despuiat de tot ceea ce îi dădea, cîndva, un sens... Vorbirea adevărată este cea cu adevărat "locuită" de cel ce vorbeşte. Iar aceasta devine tot mai rară...

L.P.: Aţi spune că lucrul se petrece din cauza imaginii? Că imaginea, expresia vizuală, în general, oriunde s-ar afla ea, este una din slăbiciunile democraţiei occidentale, tocmai pentru că este purtătoarea unor mitologii colective, pentru că este mereu predispusă să descalifice discursul?
J-C.G.: Bineînţeles. Sîntem intoxicaţi de imagine. În mai multe feluri. Întîi, pentru că nu avem mereu timp să decriptăm o imagine, să o "citim", să o contestăm. Avem, altfel spus, tendinţa să o confundăm cu realul. Or, o imagine, oricare ar fi ea, este totdeauna o reconstrucţie subiectivă a realului. Cînd văd, la televizor, imagini de război, nu văd o realitate "brută", ci o selecţie particulară. Este, acolo, o alegere a cadrajului, a montajului, a comentariului. De fapt, o imagine televizată seamănă mai degrabă cu un "editorial" implicit decît cu o reflectare neutră a realului. Cînd o primim în mod pasiv, luînd-o drept real, sîntem, întrucîtva, asemeni copiilor care cred în basme. Imaginea exercită o putere de fascinaţie, de sideraţie şi, implicit, de înşelătorie nemaipomenită. Ea se adresează părţii emotive a inteligenţei noastre. Scapă, aşadar, lucrului critic al raţiunii. Din cauza aceasta este în stare să dea naştere unor mitologii colective, să exacerbeze pasiunile, să devieze percepţia pe care o avem asupra realului.

Înţelegem foarte bine, astfel, de ce unele ţări aflate în război sînt azi într-atît de preocupate să se lupte şi pe frontul imaginii. Să ne amintim de forţa devastatoare a imaginilor acelui maldăr fals de cadavre din Timişoara anului 1989. Cîteva imagini au reuşit să otrăvească redacţiile din lumea întreagă. Singurul element pozitiv din toate acestea, singurul motiv de speranţă este că, oricum ar fi, am învăţat să nu ne mai lăsăm atît de des păcăliţi de imagine. Nu mai avem un raport la fel de copilăresc cu televiziunea ca acum treizeci de ani.

L.P.: Nici televiziunea nu mai este ce era acum treizeci de ani... Homo communicans a devenit homo consummans - efect evident pentru toată lumea. Însă nu aţi făcut, oare, tocmai voi - mass-media - ca lucrurile să fie aşa şi nu altfel?
J-C.G.: Da, fără îndoială, noi, jurnaliştii purtăm o mare răspundere în această degenerare a vieţii sociale în cantitativ, în economic, în cifre şi statistici care privesc consumul. Copiii şi nepoţii noştri vor rîde în mod sigur de noi, retrospectiv, privind către obsesia noastră consumeristă, sînt convins. Se vor întreba cum de am fost într-atît de netoţi pentru a confunda ceea ce ceea ce merită preţuit cu ceea ce "poartă un preţ". Dar acest economism tiranic şi oarecum grotesc are şi raţiuni istorice. Ieşind din secolul al XX-lea - un secol însîngerat de ideologii - avem tendinţa să credem că economia, consumul, comerţul aveau virtuţi împăciuitoare. Mai bine să consumi decît să faci război sau să te îmbeţi cu tot felul de convingeri periculoase. Te mulţumeşti cu ceea ce Montesquieu numea "comerţul blînd". În realitate, era o eroare. Nici comerţul, nici economia, nici consumul nu sînt neapărat "blînde". Poate exista, dimpotrivă, o violenţă a rapacităţii, un delir brutal - sau chiar ucigaş - al posesiei. Este exact ceea ce se petrece în zilele noastre.

L.P.: Şi ce mai înseamnă astăzi, de fapt, în prezentul acesta care trimite doar la furori emoţionale, la un fel de reactivitate patologică, expresia "aerul vremii", pe care o folosiţi atît de des?
J-C.G.: Expresia aceasta este în acelaşi timp ambiguă şi interesantă. Ce este aerul vremii? Moda? Corectitudinea politică a unei epoci? Prejudecăţile majoritare? Convingerile zonelor periferice care sînt mereu răcnite de media? Da, toate acestea la un loc. Subcultura triumfătoare care dictează ceea ce trebuie gîndit sau ceea ce este interzis să fie gîndit. Îmi place mult, în privinţa aceasta, expresia sociologului german Ulrich Beck, care vorbeşte de "subpolitică", desemnînd acest ansamblu de reflexe emotive şi prea puţin cugetate pe care le colportează aerul vremii. Or, această subpolitică este cu atît mai puternică, cu cît ideile politice se împuţinează sau se şubrezesc.

L.P.: Sau sînt vehiculate fără simţ critic de "subjurnalism"... Cum aţi defini un bun jurnalist?
J-C.G.: Pentru mine, un bun jurnalist este cel care reuşeşte să scape, cel puţin parţial, presiunii aerului vremii, cel care îşi păstrează intactă libertatea de judecată şi de expresie, chiar dacă aceasta îl împinge să scrie împotriva modei, să ia poziţie împotriva alor săi, împotriva prietenilor săi. Un bun jurnalist este, în mod necesar, un "disident". Este cel care stă de-a curmezişul. Cel care face un pas "în lături" şi este mereu obsedat de grija de a fi cît mai apropiat cu putinţă de adevăr şi de factual. Iar acest lucru nu este cîtuşi de puţin simplu. Cel mai dificil nu este să fii liber faţă de duşmani - ori de cei aflaţi la putere - ci faţă de prieteni, de familia ta politică. Un bun jurnalist este cel care nu cade niciodată în ceea ce eu numesc "efectul de turmă".

L.P.: Tocmai. Dar ce mai înseamnă să te opui "efectului de turmă", ce mai este "principiul de umanitate" astăzi, cînd egoismul generaţional al societăţilor noastre a evacuat din agora orice dispoziţie pentru iubirea aproapelui şi inteligenţă (în sensul etimologic al cuvîntului)?
J-C.G.: "Principiul de umanitate" este ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane. Este ceea ce ne distinge de animal, de maşină, de obiect sau de simpla realitate "organică". Or, astăzi, ne este din ce în ce mai greu să definim Fiinţa. Pare năucitor, dar aşa stau lucrurile. De aceea am şi scris o carte întreagă pe această temă. Progresul etologiei, de pildă, zdruncină mai toate certitudinile noastre legate de graniţa dintre om şi animal. Ne descoperim infinit mai apropiaţi de animale decît am crezut, vreme de secole, că am fi. Într-un alt domeniu, cel al ştiinţelor cognitive, limita dintre uman şi maşină este şi ea deviată. De aici şi controversele asupra naturii pur neuronale a creierului şi comparaţia acestuia cu un computer. În sfîrşit, pe terenul dreptului, enorma problemă care priveşte manipulările genetice duce la deplasarea frontierei dintre uman şi "lucru".

Aşa se face că definiţiile umanului ajung să fie, ele însele, problematice. Plecînd de aici, nu este de mirare că apar tot felul de interpretări filozofice radicale, care contestă fundamentul însuşi al umanismului. Au apărut, de pildă, un "antiumanism" sau un "postumanism" extrem de ideologizate. Interpretările acestea care cer acceptarea oricărei transgresări etice mi se par deosebit de periculoase. Şi este nevoie, într-adevăr, de o anumită dispoziţie pentru iubirea aproapelui şi pentru inteligenţă, cum spuneţi, ca să înţelegem lucrurile corect.

L.P.: Da, numai că înţelegerea nu este dată oricui. Ce credeţi, de pildă, despre antiintelectualismul contemporan, grimasele ori suspiciunea aceasta latentă la auzul unei voci singulare, care nu intră în corul vesel al vulgarităţii colective, refuză formele gregare?
J-C.G.: Aveţi dreptate. În mass-media mai cu seamă, observ, de cîtva timp, cum se strecoară tot mai mult un antiintelectualism care nu prevesteşte nimic bun. El reclamă un aşa-zis "bun simţ", extermină gîndirea "prea complicată", dă de înţeles că ar exista soluţii simple la probleme complexe. În ce mă priveşte, cred că sînt forme ale prostiei contemporane şi mediatice. De altfel, am putea reproşa chiar intelectualilor că pactizează prea des cu prostia aceasta, avizi de gloriola televizuală. Mă gîndesc mai ales la unele emisiuni numite "literare", care sînt dezastruoase. Însă fenomenul acesta nu trebuie să ne facă să uităm cealaltă faţă a realităţii care este aceasta: departe de luminile rampei, viaţa intelectuală nu a fost nicicînd mai bogată, mai inventivă, mai fecundă. Iar acest lucru se petrece în toate disciplinele cunoaşterii: sociologie, filozofia dreptului, antropologie etc. Dincolo de aparenţe şi de "zgomotul" bubuitor al unora, există, slavă Domnului, o viaţă intelectuală formidabil de pasionantă.

L.P.: "Imbecilitatea tiranică" a sistemului negustoresc, pe care o denunţaţi adesea, nu este tocmai una din limitele democraţiei?
J-C.G.: Da, într-adevăr, restrîngerea dezbaterilor publice doar la categoriile cantitative şi economice este o capcană pentru democraţie. Este domnia, zadarnică întrucîtva, a ceea ce numesc "gîndirea numărului". Ea duce la erori dramatice de interpretare, la viziuni cu totul false. Aşa încît, realitatea se răzbună periodic şi surprinde pe toată lumea izbucnind acolo unde te aştepţi mai puţin. Gîndiţi-vă la acel "nu" francez la referendumul pentru Europa. Gîndiţi-vă la revoltele de stradă din noiembrie 2005, în cartierele mărginaşe din Franţa etc. Toate acestea nu ar fi apărut dacă dezbaterea publică nu ar fi ceea ce este.

L.P.: Dar Internetul? Poate că aici se află ultima noastră şansă de supravieţuire ca homo communicans, tocmai pentru că este un mijloc care cere ca utilizatorul să fie... alfabetizat, deci activ, adică exact contrariul televiziunii.
J-C.G.: Ca toate revoluţiile tehnologice contemporane, Internetul este purtătorul deopotrivă a tot ceea ce poate fi mai rău şi mai bun. Mai bun este accesul nostru la ştiinţă, la cunoaştere. La limită, totalitatea cunoaşterii omeneşti devine azi accesibilă, în timp real, oricărui individ de pe pămînt. Faptul că, la Dakar, un tînăr senegalez poate vizita Luvrul intrînd într-o cafenea Internet mi se pare formidabil. Dezastrul vine, însă, adesea, din invazia informaţiilor în stare "brută", fără vreo mediere ori o pedagogie de natură educativă. Este, cu alte cuvinte, riscul de a confunda ştiinţa şi cultura, iar, ulterior, cultura şi civilizaţia.

L.P.: Da, dar este un risc care merită asumat. Vă mulţumesc pentru tot.



Penser ensemble
Exerciţiul libertăţii şi sensul celuilalt


Luiza Palanciuc


Chaque début de phrase peut présager de la suite. Mais il n'est pas tout. Il faut y mettre du sien et tâcher de comprendre. S'y arrêter pour de bon, si cela en vaut la peine.


(Michel Serres)
Ceea ce surprind comentatorii operei lui Jean-Claude Guillebaud, fie că ei se află în empatie cu acesta sau nu, este un dispozitiv special al enunţării, întrucîtva paradoxal. Există, în mai toate cărţile lui Guillebaud, ca şi în editorialele din Sud-Ouest sau Le Nouvel Observateur, o formă a angajării energice în prezentul imediat. Totuşi, angajarea aceasta apare mai mereu în sens contrar opiniei majoritare. Transparenţa, de pildă, şi exacerbarea ei - pentru a nu cita decît acest exemplu - revendicată gălăgios în democraţiile occidentale, poate deveni la fel de bine, spune Guillebaud, o transparenţă totalitară. Ea răspunde, desigur, tocmai pentru a o preveni, opacităţii procedurale a regimurilor dictatoriale, însă are, deseori, tendinţe opresive. Fervoarea pe care o presupune "competiţia transparenţei" îi încearcă, de fapt, pe foarte mulţi în zilele noastre, mai cu seamă în mass-media. Un fel de a depune mărturie, de a etala reacţii, impresii, obsesii din afara oricărui orizont ştiinţific - toate acestea alcătuiesc, astăzi, un principiu mediatic coercitiv. Gîndul este strivit de emisia urletului în piaţa publică. Urletul ajunge, la rîndu-i, să fie o formă curentă de expresie. El a înlocuit, aproape fără să ne dăm seama, celelalte modalităţi ale schimbului de mesaje dintre indivizi.

Există, prin urmare, nenumărate capcane pe care agora le întinde celor ce intră în ea. Nici un principiu democratic nu este, de fapt, inviolabil. Cucerirea intimităţii care era, pînă nu demult, un astfel de principiu, cunoaşte şi ea, sub presiunea transparenţei, o răsturnare de perspectivă. O răsturnare care nu prevesteşte nimic bun, după Guillebaud, căci societatea democratică din zilele noastre, cu instituţiile şi mecanismele pe care le are la dispoziţie, este oricînd în măsură să urmărească orice individ, să afle, despre acesta, mai mult chiar decît ştie el însuşi.

Revoluţia informatică permite, în mod evident, toate formele de exces. Este, prin urmare, ceva orwellian în lumea nouă în care trăim şi ne mişcăm. Soarta oricărei fiinţe poate depinde de ochiul pătrunzător al unei camere de luat vederi. Aici este, de fapt, pericolul care pîndeşte lumea modernă, aici şi tentaţia. Nici o formă de expunere publică, însă, avertizează Guillebaud, nu se poate lipsi de un minimum de interioritate. Somaţiile transparenţei postulează exact contrariul: fiinţa devine un nod într-o reţea comunicaţională, articulată, fireşte, din exterior. Nici unui antropolog nu i-a scăpat gravitatea acestei configuraţii cu totul noi în istoria omenirii. O ameninţare cu efect imediat, în acelaşi timp. Minarea interiorităţii duce, inevitabil, la evacuarea tuturor formelor de responsabilitate şi de angajare: tirania transparenţei nu eliberează indivizii, ci, dimpotrivă, îi face translucizi, adică perfect previzibili.

"Je n'est plus un autre" în lumea contemporană, iar această răsturnare antropologică nu are precedent nici chiar în timpul Renaşterii ori al Luminilor. Este, în formula aceasta, chiar mai mult decît o rînduire nouă a trăsăturilor umanului. Limbajul însuşi pare surpat. Apare, pur şi simplu, după cum remarca, la un moment dat, Jean-Luc Nancy, incapabil să restituie conceptul care ar defini corect această mutaţie. Poate numai să sublinieze o negaţie, nu, însă, şi să o definească îndeajuns de precis. Odată intrat în faza dogmatismului, individualismul acesta care provine, paradoxal, din ştergerea interiorităţii, nu mai este decît semnul unei singurătăţi tragice. Ridicat drept principiu organizator al unei societăţi, el se întoarce, de fapt, împotriva individului însuşi, ajunge chiar, pe alocuri, să-i poarte doliul. Tot ce a făcut ca acest individ să devină suveran, spune Guillebaud, să fie învingător (în politică, economie, genetică şi, mai nou, informatică), poate, în cele din urmă, să-l piardă pentru eternitate. Eliberarea ajunge să fie uzurpatoare, lăsînd, după ea, fiinţe dezrădăcinate şi desperecheate de interioritatea lor proprie.

"A se deschide către celălalt" - aceasta este injoncţiunea formulată de Guillebaud. Bataille căuta, ne amintim, deschiderea către viitor. O reîntemeiere a principiilor moştenite din experienţa elenă şi iudeo-creştină occidentală are, însă, nevoie de ambele forme de deschidere. Umanismul pe care îl practică Guillebaud va fi, aşadar, unul paradoxal prin excelenţă. Trimiţînd către plural, către multiplu, dar fiind, totodată, îndreptat spre viitor. Deopotrivă virulent faţă de imperialismul normalizator al gîndirii unice, şi faţă de relativismul excesiv de conciliant al gîndirii moi. Expresia, cu alte cuvinte, a unei bătălii pe două fronturi: împotriva intoleranţei, pe de o parte, şi împotriva nihilismului, pe de alta.

Criza polimorfă pe care o cunoaşte lumea de azi nu poate fi corect verbalizată, crede Guillebaud, în absenţa acestei duble perspective. O dispoziţie minimală spre înţelegere este, prin urmare, necesară. Ea poate depista eroziunea gîndirilor universaliste, domnia versatilă a democraţiei de opinie, noile dogmatisme ale tehnoştiinţei. Urmăreşte cu atenţie formele imbecilităţii curente, mediatice sau de altă natură, fără a cădea în capcanele lor. Răspunde paraliziei înconjurătoare prin febrilitatea inteligenţei.

Autenticitatea lui Guillebaud nu are, însă, nimic comun cu ieşirea în lături, cu mersul pe marginea drumului, cu excepţia. Barbaria, spune el, poate foarte bine să apară oriunde te-ai afla, în centru sau la periferie, pe un bulevard ori pe o uliţă. Orice spaţiu poate fi alterat de prostie, de cinism sau de oroare. Ultimatumul maniheist poate ţîşni de oriunde. Totul este să vezi din timp, din locul în care te afli, în disciplina pe care o practici, luciul fulgerător al ghilotinei. De atenţia aceasta pot depinde cursul istoriei şi sensul celuilalt. Ea nu presupune nici vreo morală oarecare, căci nu invocarea unor valori pierdute îl interesează pe Guillebaud; nu este nici nostalgie, deci incantaţie care deplînge stingerea lumilor anterioare. Cristalizează doar deschiderea către seamăn şi către viitor. Occidentul nu mai poate salva principiile care l-au întemeiat în absenţa acestei atenţii încordate, în absenţa unei vigilenţe de cunoscător.

Raţiune minimală, această vigilenţă este o formă de a intra în politica cetăţii, de a depăşi individualismul revendicativ şi agresiv, de a da justiţiei o expresie adecvată, care să înlocuiască simpla răzbunare. Principiile pe care Guillebaud le reformulează - de la ideea de progres, la concepţia individului, a egalităţii, a universalului, a raţiunii şi a dreptăţii - sînt, de fapt, cele care alcătuiesc arheologia modernităţii occcidentale. Singurul mod de a rezolva dilema universal / particular nu este, după Guillebaud, o teorie a justiţiei de tipul celei a lui John Rawls, asupra căreia se opreşte în nenumărate rînduri, ci tocmai reîntemeierea acestor principii fondatoare, descoperirea unui umanism intermediar, deci a unei solidarităţi minimale sedimentate în conştiinţe.

Pentru Guillebaud, reîntemeierea lumii nu exclude, însă, o întrebare, rămasă ca suspendată, la capătul gestului critic: oare ar putea ea să înlăture definitiv dualismul universal / particular pe care s-a clădit cultura occidentală? Alterităţile considerate astăzi, în "Imperiul Binelui", ca fiind inferioare ori periculoase, vor ajunge să spargă ori, dimpotrivă, să consolideze acest dualism? Răspunsul lui Guillebaud nu este foarte limpede în această privinţă. Fireşte, cărţile lui nu se vor tratate de filozofie, nici elaborări sinuoase de arhitecturi, sisteme, doctrine. Originalitatea lui Guillebaud - şi meritul, în acelaşi timp - se află în sinceritate, aşadar într-o onestitate intelectuală eliberată de toate jocurile pragmatice ale expunerii, de acel "larvatus prodeo" cartezian într-atît de constrîngător şi misterios. Inteligenţa lui Guillebaud are limpezimea cristalului. Sobrietatea argumentului tare, în acelaşi timp.

Soluţia lui este - pînă la urmă - simplă: într-o societate care nu a fost nicicînd mai tehnicistă şi evoluată, din punct de vedere electronic, trebuie, de fapt, să ajungem să relativizăm cunoaşterea tehnică şi să reuşim să reabilităm credinţa, să (re)descoperim sensul celuilalt. Ultima formă posibilă a cunoaşterii, de fapt. Indiscutabil, afirmată într-atît de limpede şi, mai ales, într-o perioadă într-atît de tensionată, din punct de vedere religios, cum este cea pe care o trăieşte Occidentul astăzi, propunerea lui Guillebaud poate părea naivă ori excesivă. Semnal în eter, vœu pieux. Mărturie a unei nelinişti faţă de tot ceea ce înseamnă umanul, cu enigmaticul, interioritatea şi raţionalitatea sa, totodată. Orice opţiune, spune Guillebaud, inclusiv cea politică, are nevoie de credinţă; de credinţă în general, inclusiv în făptura umană - nu doar de credinţa religioasă. Iar credinţa trebuie reabilitată fără a renunţa la critica raţiunii ori la inteligenţă, printr-un principiu de non-excluziune - principiu dialogic prin excelenţă: penser ensemble.


(Articole preluate din Observatorului Cultural, nr. 79 (336), septembrie 2006)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer