Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Văd la oameni din generaţia mea aceeaşi dorinţă de a-şi asuma istoria


Ovidiu Şimonca, un interviu cu Edward Kanterian

29.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La sfîrşitul toamnei, pe o ploaie sîcîitoare, l-am însoţit pe Edward Kanterian la cimitirul armenesc din Bucureşti. Dorea să se reculeagă la mormintele bunicilor şi străbunicilor. Mi-a repetat tot timpul, pînă am ajuns într-un restaurant încălzit, că el îşi caută "rădăcinile româneşti" şi "rădăcinile armeneşti pierdute în România". Am înregistat apoi interviul. Edward Kanterian, lector la Oxford University, a susţinut şi o conferinţă la ICR despre "subiectivitate şi obiectivitate în Jurnalul lui Sebastian". În esenţă, Kanterian a susţinut că jurnalul e o sursă de cunoaştere, că victimele sînt agenţi umani care ajută, cu obiectivitate, la desluşirea istoriei. Edward Kanterian este modelul unui intelectual european, care obţine un doctorat la Oxford, şi care înţelege să privească spre România cu acea dragoste sfioasă şi profundă, neostentativă.


Ovidiu Şimonca: De ce aţi vrut să mergeţi la cimitirul armenesc?
Edward Kanterian: Răspunsul este simplu, poate superficial. I-am promis tatălui meu că voi merge, încă de acum doi ani, şi nu am reuşit. Un răspuns mai adînc ar fi că mă simt foarte legat de partea armenească a familiei mele, de cultura şi istoria armenească; eu caut moduri în care să mă reconectez cu aceasta. Fiind vorba de o istorie tragică a acestui popor, modul cel mai direct, mai relevant, este prin memorie şi prin amintirea acelor morţi.

O.Ş.: Cine sînt cei îngropaţi acolo?
E.K.: Onnig Kanterian - bunicul patern, Zaruni Kanterian - bunica paternă, Ohanes Şacargian - străbunicul, Siruni Şacargian - străbunica.

O.Ş.: Aţi făcut această promisiune tatălui dvs., să vizitaţi mormintele strămoşilor. Unde se află tatăl dvs.?
E.K.: El se află la München. E inginer pensionar. A lucrat aici, în Bucureşti. Împreună cu tatăl meu, cu mama mea şi cu sora mea, m-am mutat la München în 1980, cînd am părăsit România.

O.Ş.: A fost vreun motiv anume pentru care aţi plecat? Aţi plecat legal?
E.K.: Am plecat legal. Nici mama, nici tatăl nu sînt de origine română pură şi le-a venit mai uşor să plece. Taăl meu a luptat peste doi ani de zile să plece, să obţină paşaportul. Motivul principal era că tatăl meu ura comunismul şi nu dorea să mai aibă nimic de-a face cu această ţară ideologizată. Tatăl meu dorea să ne ofere un viitor mai bun, mie şi surorii mele.

O.Ş.: Ce vîrstă aveaţi cînd aţi plecat?
E.K.: Aveam zece ani. Am ajuns la München în toiul anului şcolar şi am pierdut anul. A trebuit să-l repet.


Am luat nota maximă la examenul de germană

O.Ş.: Părinţii n-au avut nici o ezitare să plece?
E.K.: Nu. Mama, poate, părinţii ei au rămas în România, dar tatăl meu n-a avut nici o ezitare. Eu, în schimb, am avut o foarte mare ezitare. A fost ca un fel de cezură, pentru că mi-am pierdut toată copilăria, amintirea ei a intrat în hibernare. Am fost introdus într-o nouă lume, despre care nu ştiam nimic.

O.Ş.: Nu v-aţi mai simţit copil cînd aţi ajuns în Germania?
E.K.: Nu, deloc. M-am simţit străin.

O.Ş.: Nu ştiaţi germană, la acel moment, în 1980?
E.K.: Nu ştiam. Într-un an de zile am reuşit să vorbesc destul de bine, iar după doi ani am luat nota unu la examenul de germană. Unu este nota cea mai mare în sistemul de învăţămînt german, e nota maximă.

O.Ş.: Ce legătură aţi avut cu România din 1980 încoace?
E.K.: Prima legătură a fost limba, care a continuat în familie. Noi am vorbit româneşte tot timpul şi încă vorbim româneşte. În anii '80, nu am avut prea mult de-a face cu România. În 1989, am început să observ evenimentele politice, mai ales căderea lui Ceauşescu. M-am uitat la televizor la revoluţia română, minut cu minut şi oră cu oră. Am fost foarte fericit şi entuziast. Şi asta mi-a redeschis România.

O.Ş.: Acest entuziast a ţinut?
E.K.: A ţinut pînă la mineriade, care m-au şocat. Am revenit în 1991, călătoria spre România a fost o experienţă decisivă.

O.Ş.: De ce decisivă?
E.K.: Am călătorit prin toată Europa, am venit cu trenul de la München la Bucureşti şi am redescoperit ţara mea natală. Am ajuns la Bucureşti şi am reintrat în această lume exotică, într-un fel, dar şi reprezentativă pentru trecutul meu. Am redobîndit copilăria. Am fost să vizitez blocul în care am crescut, pe Calea Griviţei. A fost ca o experienţă aproape mistică, sacră - dacă folosim noţiunea lui Eliade -, am coborît în timp. Eram în acelaşi spaţiu, dar coboram în timp. Cred că în acea călătorie l-am descoperit pe Eliade, am găsit cărţile lui pe o tarabă la Gara de Nord. L-am citit.şi imediat după lectură am fost să-mi văd locul copilăriei, pe Calea Griviţei.

O.Ş.: Aţi intrat pînă în apartament?
E.K.: Nu. Clădirea era încă intactă, era şi este şi acum. Nimic nu se schimbase, am văzut şi cutia poştală care era aceeaşi. Un bloc părăginit.


Eu am fost un fan al lui Eliade

O.Ş.: Mai sînt rude de-ale dvs. în România?
E.K.: Nu mai sînt. Am numai prieteni.

O.Ş.: Cînd l-aţi descoperit pe Eliade, ştiaţi şi de problema lui cu simpatia pentru legionarism?
E.K.: Nu. Numele lui Eliade îmi suna vag familiar. Dar nu ştiam nimic şi cred că nu se ştiau nici în România prea multe amănunte. Erau anii recuperărilor, cînd opera lui apărea în România, neciuntită, necenzurată: literatura şi tratatele ştiinţifice. Eu am cumpărat tot ce apăruse în acei ani şi am citit. Din 1991, am venit în fiecare an în România şi puteam să-mi cumpăr toate ediţiile din Eliade.

O.Ş.: Cînd aţi avut şocul biografiei lui Eliade, cînd aţi descoperit simpatia lui pentru legionarism?
E.K.: Şocul s-a produs cînd am citit articolul lui Norman Manea, Felix culpa. Nu am vrut să accept.

O.Ş.: Chiar aşa?
E.K.: Chiar aşa! Eu am fost un mare fan al lui Eliade.

O.Ş.: De ce eraţi fan Eliade?
E.K.: Sînt fan al operei lui eseistice. Eseurile lui timpurii îmi plac foarte mult, dar şi cărţile de călătorie: India, Şantier, Solilocvii, Oceanografie, Insula lui Euthanasius. Sînt cărţi care m-au format. India şi Şantier le-am tradus în germană. Eu nu am acceptat ce susţinea atunci Norman Manea. Am scris o replică la textul lui Norman Manea, la o revistă germană. El mi-a răspuns destul de dur şi critic. Răspunsul lui Norman Manea mi-a dat mult de gîndit.

O.Ş.: Cum îl apăraţi pe Eliade?
E.K.: Cu argumentul aritmetic, care se mai foloseşte de anumiţi apologeţi. Ziceam că cele cîteva articole legionare (zece-douăsprezece), dacă le comparăm cu toate articolele care au apărut în România, nu contează foarte mult. Pe urmă, mi-am dat seama că greşeam: afilierea ideologică şi o greşeală morală nu au nimic de a face cu o corelare statistică. Poţi să nu scrii nici un articol şi tot poţi să greşeşti moral şi să gîndeşti fascist. Argumentul statistic nu funcţionează deloc.

O.Ş.: Apariţia Jurnalului lui Sebastian a fost un alt punct de răscruce, în modul în care v-aţi raportat la Sebastian?
E.K.: Au fost două puncte de răscruce. Întîi a fost replica lui Norman Manea. Şi pe urmă a fost Jurnalul lui Sebastian pe care l-am citit pe nerăsuflate în trei zile. La Sebastian, am văzut, pentru prima dată, ce înseamnă să fii victimă. Eu cred că noi trebuie să înţelegem aceste curente totalitare şi criminale nu doar din punctul de vedere al călăilor, ci şi al victimelor.

În 1998, eu m-am dus la New York să fac un scurt stagiu de pregătire la un ziar. Atunci încă mă gîndeam să mă fac jurnalist. Îmi place foarte mult să scriu pentru ziare şi reviste. Publicasem în cîteva ziare de limbă germană. În ziarul elveţian de limbă germană Neue Zürcher Zeitung am publicat o serie de articole despre Gulagul românesc, despre comunism. Simţeam nevoia, prin acest mod jurnalistic, să particip la durerea poporului român care suportase ororile comunismului. Eu cred că Vestul trebuie să înţeleagă că Europa de Est a trecut printr-o perioadă foarte grea, suferinţa trebuie recunoscută. Şi am publicat în Neue Zürcher Zeitung, care este unul din primele zece ziare din lume, articole despre trecutul şi prezentul României.


Ne-a căzut foarte greu să acceptăm faptul că Eliade a fost fascist

O.Ş.: Ce s-a întîmplat în Statele Unite?
E.K.: Am făcut pregătirea, stagiul acela de care vă vorbeam, la un ziar evreiesc, Aufbaut Reconstruction, fondat de evrei disperaţi, fugiţi din Germania nazistă după 1933. Eu fiind format într-un liceu german, gîndind ca un german, simţindu-mă german, aveam şi o responsabilitate istorică faţă de evrei, faţă de Holocaust. Eu m-am dus la acel ziar evreiesc ca să înţeleg mai bine istoria Holocaustului. Am ajuns acolo, am cunoscut supravieţuitori ai Holocaustului, printre care şi evrei din Transnistria, care mi-au povestit atrocităţile săvîrşite de soldaţi români, de armata română. I-am întrebat pe aceşti supravieţuitori, care ştiau româneşte: "Erau soldaţi români?". Şi mi-au răspuns: "Da.". Decisivă a fost întîlnirea cu Norman Manea, care era la New York şi preda la Bard College. Mi-am dorit să-i iau un interviu şi m-am gîndit că n-o să-mi răspundă. Norman Manea a răspuns invitaţiei, m-a invitat la apartamentul lui şi am stat faţă în faţă cu el. După aceea, aş putea să spun că m-am împrietenit cu el şi am învăţat foarte multe de la Norman Manea.

O.Ş.: Aţi publicat acel interviu?
E.K.: Da, la Aufbaut. După aceea, am publicat un interviu mai lung în revista germană în care am avut polemica, era ediţia germană a revistei Lettre Internationale.

O.Ş.: De fapt, din punctul dvs. de vedere, ce problemă este cu Eliade şi trecutul lui? De ce ne codim să o abordăm frontal?
E.K.: N-aş spune că ne codim. Unii se codesc... le cade greu să înghită acest bolovan, căci unul dintre cei mai mari gînditori şi oameni de cultură români a fost asociat, la un moment dat, cu un curent care a dus la o catastrofă istorică şi criminală de proporţii imense. Asta este greu de acceptat, mai ales pentru o ţară care nu este foarte vizibilă pe plan internaţional. Dacă am compara cazul lui Eliade cu situaţia lui Heidegger, germanii spun că Heidegger a fost nazist. Dacă stai de vorbă cu un neamţ, acesta va recunoaşte că Heidegger a fost nazist. Un german va accepta situaţia lui Heidegger din două puncte de vedere. Întîi, în Germania se discută despre părţile negre şi criminale ale propriei istorii. Vina istorică a fost acceptată. În al doilea rînd, Germania este o mare cultură, acceptată pe plan internaţional, şi nu există un complex de inferioritate, că dacă accepţi vina eşti distrus ca naţie şi ca individ.

O.Ş.: Oare acesta să fie motivul: cantonarea noastră într-un complex de inferioritate, dacă am recunoşte evoluţia politică a lui Eliade?
E.K.: Nu, e invers. Nu se acceptă bolovanul pentru că există acest complex de inferioritate. Noi ne mîndrim cu Eliade, spunem că e minunat că România a putut să dea lumii un asemenea gînditor, ca Eliade, dar nu vrem să acceptăm faptul că a fost fascist. Ne-a căzut foarte greu.

O.Ş.: Oare de ce Eliade s-a comportat aşa? E numai mediul, sînt numai condiţiile istorice prin care anumiţi intelectuali au depăşit zona democratică?
E.K.: E o întrebare la care e şi uşor şi greu de răspuns. Eliade era naţionalist. România intrase într-o criză istorică serioasă. Idealurile lui Eliade n-au fost realizate nici pe plan individual, nici pe plan naţional. El dorea să devină gînditorul principal al României şi să se producă o reevaluare a semnificaţiei României pe plan mondial. Aceste idealuri nu s-au realizat, ceea ce a dus la o stare de nemulţumire; aşa s-a extremizat Eliade, ca o formă de revoltă la toate nerelizările sale şi ale României.

Florin Ţurcanu explică în Mircea Eliade. Prizonierul istoriei această evoluţie a lui Eliade spre extremism. Ce am înţeles eu din cartea lui Ţurcanu? Eliade, încă din articolele timpurii, înainte de 1936, cînd aderă la mişcarea legionară, vorbeşte despre identitatea românească şi despre libertate. Conceptul lui de libertate este unul voluntarist. E o libertate nu în sens liberal, ci este bazată pe voinţă. Un individ este liber, din punctul lui de vedere, cînd îşi trăieşte voinţa şi elanul vital. Dacă acest concept de voinţă rămîne în artă, în istorie literară sau în literatură, acesta ne poate duce foarte departe. În artă putem ajunge, prin voinţă, la expresionism. Dacă îl transferăm în contextul politic, poate să ne ducă la cu totul alte consecinţe. Voluntarismul este unul din elementele esenţiale ale fascismului. Deşi Eliade proiectează voluntarismul în context apolitic, el ajunge la politic, la fascism.

O.Ş.: Cînd aţi citit Jurnalul lui Sebastian?
E.K.: Imediat după ce a apărut ediţia în limba română. Imediat mi-am dorit să-l public şi în Germania.

O.Ş.: Cum l-aţi văzut pe Sebastian după lectura Jurnalului?
E.K.:
M-am simţit foarte aproape de el. L-am simţit ca pe un prieten care a suferit foarte mult. L-am simţit drept cineva care poate să-mi deschidă un anumit sens, o anumită perspectivă a istoriei. Sebastian era extrem de sensibil, foarte rafinat, foarte complicat, un om exemplar.

O.Ş.: De ce l-aţi văzut ca pe un om exemplar?
E.K.: Mă refer la viaţa sa de după 1940, cînd suferinţa sa devine mult mai gravă. El a rămas, ca evreu suferind sub umbra imensă a fascismului şi nazismului, un individ care se află la distanţă faţă de el însuşi. Ar mai fi om exemplar şi pentru încă un motiv: el a reuşit, cu toate că nu a fost deportat, să exprime şi să formuleze suferinţa evreului. Sînt foarte puţini evrei în Europa care să spună aşa de pregnant tot ce a scris Sebastian.


Există naivităţi catastrofale

O.Ş.: Cum aţi simţit raportul Eliade-Sebastian?
E.K.: Ce a scris Sebastian în Jurnal a fost, pentru mine, un moment decisiv în percepţia lui Eliade. Aceste pasaje eu le consider veridice, sînt scrise de un autor cu o integritate morală şi intelectuală de necontestat; sînt foarte greu de pus sub dubiu aceste pasaje. Sebastian a fost decepţionat de Eliade. Nu cred că la Eliade a fost o greşeală de tinereţe, ci o greşeală de fond. Nu e o greşeală temporală, nu este o "ploaie trecătoare", nu este o eroare pur intelectuală, nu este o naivitate, Eliade nu este "dus de val". Sebastian vorbeşte de "naivitatea" lui Eliade. Dar există naivităţi catastrofale. Eu nu cred că a fost naivitate. Dacă punem aderările la fascism pe seama naivităţii, nu mai explicăm nimic... pînă la urmă; prin apelul la naivitate ne facem că nu mai înţelegem nimic, că nu mai vedem răul.

O.Ş.: Pînă la sfîrşit, Sebastian caută să-l vadă pe Eliade tot ca prieten... Nu se dezice de Eliade, este, cel mult, cum spuneţi, dezamăgit...
E.K.: Sebastian nu poate să rămînă, chiar pînă la sfîrşit, prieten cu Eliade. Dacă îmi aduc bine aminte, Eliade revine la Bucureşti şi nu-l anunţă pe Sebastian. Sebastian notează: da, e normal, nici nu avem ce să ne mai spunem. Eu cred că putem, totuşi, să reproşăm ceva lui Sebastian: faptul că nu a discutat direct cu Eliade, nu i-a spus, n-a fost mai insistent. Sebastian spune în Jurnal că mai bine evită o discuţie cu Eliade. Eu nu cred că a procedat bine. Dacă un prieten al meu o ia pe o pantă greşită, eu trebuie să-i spun, chiar dacă poziţia mea este incomodă. Dar trebuie să-i spun cînd greşeşte, cu riscul de a-l pierde ca prieten. Faţă de un prieten, avem o responsabilitate de a-i atrage atenţia, de a-l preveni că e pe o pantă grşită.

O.Ş.: De ce aţi propus o traducere a Jurnalului pentru spaţiul german?
E.K.: Se explică prin cele trei rădăcini ale mele: româneşti, armeneşti şi germane. Încă din copilărie, tatăl meu mi-a vorbit despre genocidul armean. M-am simţit victimă. A treia generaţie. Pe de altă parte, m-am născut în România, am fost format ca român. Cînd făceam şcoală în România ni se spunea că românii au suferit foarte mult. Da, e adevărat. Dar cînd am ajuns în Germania am fost educat să mă uit nu doar la propriile mele victime, ci să văd şi ce am făcut şi noi celorlalţi. Acesta cred că este un pas decisiv de moralitate. Trebuie să ne uităm la ce am făcut celorlalţi. Eu cred că nu trebuie să clădim statui doar pentru eroii noştri, ci statui pentru cei pe care i-am omorît, îmi spunea cîndva Norman Manea.

Ca german am fost instruit să văd victimele pe care le-a produs naţiunea germană. Eu în Germania am fost instruit, în liceu, la München, cu privire la Holocaust. Venind în România, vorbind româneşte, gîndind româneşte, eu nu vin din afară. Eu sînt de aici. Şi mă apasă că au fost români care i-au persecutat pe evrei. Eu cred că suferinţa lui Sebastian trebuie cunoscută şi în Germania. Din acest motiv, am propus spre traducere Jurnalul lui Sebastian. M-am gîndit că ediţia germană a Jurnalului lui Sebastian va contribui la mai buna înţelegere a vinovăţiei germane, dar va fi şi o contribuiţie la înţelegerea vinovăţiei istorice a României. Dar m-am mai gîndit la un lucru: publicarea unui gînditor român, în Germania, ar putea contribui la o mai bună înţelege şi deschidere spre literatura română. Parţial, asta s-a şi întîmplat.


Logica greşită a domnului Dan C. Mihăilescu

O.Ş.: Cînd a apărut Jurnalul în traducere germană?
E.K.: În 2005. Am tradus împreună cu Roland Erb şi cu Larisa Schippel. Jurnalul a avut un ecou nemaipomenit, au fost peste 70 de cronici, toate ziarele germane au publicat cronici mari, unele de o pagină, despre Jurnalul lui Sebastian.

O.Ş.: Domnule Kanterian, dvs. tot aduceţi în discuţie elementele de vinovăţie, vină, responsabiltiate, suferinţă a evreilor, aşa cum rezultă din Jurnalul lui Sebastian. Dar, spre exemplu, Dan C. Mihăilescu este exasperat că Sebatian este folosit pe post de "măciucă". Dan C. Mihăilescu scrie în Idei în dialog, numărul pe octombrie 2007, că destul a fost transformat Sebastian în "pretext vindicativ şi revendicativ", într-o "armă contra congenerilor şi prietenilor săi mai subtili sau mai acuzat legionaroizi". Acum, şi dvs. îl faceţi pe Sebastian o "armă"?
E.K.: La ce mi-ar folosi aceată "armă"? Cu cine am eu să mă confrunt în spaţiul românesc? De unde trage Dan C. Mihăilescu această concluzie, că toţi cei care vorbesc despre Eliade, raportîndu-se la Sebastian, ar face-o dintr-un "pretext vindicativ şi revendicativ"? Eu nu caut răzbunare! Eu am publicat, ca român, Jurnalul lui Sebastian în Germania. Nimeni în Germania nu judecă aşa, că Jurnalul ar fi "pretext vindicativ"! Dimpotrivă, toate cronicile germane pe marginea Jurnalului vorbesc despre extraordinara putere a lui Sebastian de a descrie suferinţa evreului, vorbesc despre Eliade şi adeziunea sa la legionarism, vorbesc despre cum Sebastian ajungea tot mai singur, tot mai izolat, văzînd că prietenii săi trec la legionarism şi fascism. Pe cine ar dori să se răzbune cronicarii germani, dacă ar fi să urmăm logica şchioapă a domnului Dan C. Mihăilescu, atunci cînd fac aceste observaţii?

Jurnalul lui Sebastian a oferit prilejul, în presa germană, să se vorbească din nou despre vina istorică a Germaniei. Nimeni n-a aratăt cu degetul spre România. Discuţiile din Germania au fost foarte directe şi au asumat o anumită condiţie istorică. De ce n-am asuma şi noi realitatea aceasta, că Eliade a gîndit în termeni legionari? Germanii au fost şocaţi să descopere că şi în România s-au produs atrocităţi. Domnule Şimonca, mi se pare complet greşit să vezi în Jurnalul lui Sebastian "o măciucă" şi să crezi că cineva instrumentalizează atacuri folosindu-se de Sebastian. Domnul Dan C. Mihăilescu are o logică complet greşită.

Oricine are dreptul să se informeze, să se documenteze despre istoria Holocaustului, despre Eliade, despre Sebastian, despre suferinţa evreilor, despre realităţile istorice din timpul războiului. Oricine are dreptul să participe la această suferinţă sau să fie atins de ea. Fără asemenea experienţe emoţionale o bună parte a moralităţii umane n-ar exista. Dacă cineva vine şi ne spune că aceste documente ale atrocităţii, care sînt de fapt documente ale moralităţiii, sînt doar instrumente de răfuială, măciuci, acel cineva neagă faptul că toţi oamenii au dreptul să-şi manifeste moralitatea şi prin experienţe emoţionale. O foarte importantă parte a moralităţii are şi o parte emoţională.


Sebastian strigă de disperare şi durere

O.Ş.: Negaţi ideea că Sebastian ar putea fi "folosit" în diferite înfruntări de astăzi?
E.K.: Cum să fie folosit? Folosit, spunîndu-se adevărul? Eu nu mă leg de domnul Mihăilescu, l-am luat doar ca un exemplu al unor neînţelegeri ce privesc probleme fundamentale pentru noi toţi. Se spune că Jurnalul lui Sebastian este un document subiectiv. La conferinţa de la ICR am arătat că sînt o mulţime de adevăruri obiective în Jurnalul lui Sebastian. Obiectiv este cînd descrie persecuţiile evreilor, cînd spune că soţiile evreilor încarceraţi stăteau lîngă închisoare şi aşteptau veşti de la soţii închişi - asta e o mărturie obiectivă! Eu nu înţeleg unde este subiectivitatea? Dacă, prezentînd situaţia evreilor, Sebastian este obiectiv, de ce n-ar fi obiectiv cînd vorbeşte despre Eliade?

Aceste mărturii obiective ne deschid şi o înţelegere morală a istoriei. Noi, în Jurnalul lui Sebastian, vedem cum un om strigă de disperare şi durere. Ca să fim atinşi individual, avem nevoie să citim şi să înţelegem mărturiile directe ale victimelor. Eu cred că prin Jurnalul lui Sebastian se înţelege mult mai bine ce a fost cu Holocaustul, cît de mult au suferit evreii şi cum suferinţa aceasta a existat, nu o putem relativiza. Sebastian, în Jurnal, a schimbat perspectiva, a lărgit perspectiva prin care ne raportăm la România înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

O.Ş.: V-aţi găsit afinităţi profesionale, dar şi legături prieteneşti, printre cei care sînt de vîrsta dvs. şi care trăiesc în România?
E.K.: O, cum să nu? Cu fiecare venire îmi fac tot mai mulţi prieteni. Mă uit la un istoric ca Mihai Chioveanu, sau ca Florin Ţurcanu, sau la un specialist pe naţionalism ca Victor Rizescu. Ei au fost parţial formaţi în Occident, sînt bine instruiţi, trăiesc la Bucureşti, au aceleaşi surse de informare şi nu văd nici o deosebire între mine şi ei în privinţa instruirii. De asemenea, şi în privinţa raportării la trecut, colegii şi prietenii mei din România au primit cu mult interes conferinţa mea de la ICR. Eu cred că societatea românească s-a decrispat, e în stare să-şi privească vinovăţiile aşa cum au fost. Dar să nu uitaţi următorul lucru: ca un popor sau o persoană să-şi recunoască vinovăţiile, acesta nu este un lucru automat şi natural. Nu cade uşor nimănui să recunoască. Dar văd la oameni de generaţia mea, din România, aceeaşi dorinţă de a-şi asuma istoria.


(Interviu preluat din Observator cultural, noiembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer