Eu gândesc strategic, pe principiul vaselor comunicante

Mihaela Iancu: Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a ajuns, în 2008, la cea de-a 15-a aniversare. Cum sunau cele mai optimiste planuri la prima ediţie? Putem face o reconstituire a istoriei acestui Festival?
Constantin Chiriac: Istoria teatrului sibian poate fi urmărită din 1788, când Martin Hochmeister a ridicat un edificiu destinat spectacolelor, acestea fiind consemnate într-un săptămânal teatral. În 1948, acest teatru a ars, moment în care Hochmeister a avut ideea mutării sediului teatrului său în incinta unui fost cinematograf. Mai târziu, în 1990, teatrul din Sibiu a ars iarăşi. Au ars magaziile de costume, decorurile, exact partea valoroasă. Atunci am plecat în Germania Democrată, pe banii mei, pentru că nu exista viză. Am ajuns în Berlinul de Est şi am cerut sprijin pentru teatrul german, în primul rând. Reacţia a fost absolut extraordinară, pe fondul unei simpatii datorate revoluţiei. Am creat prima mea structură independentă, numită "Renaşterea Teatrului Sibian". Lucrurile au mers înlănţuite, obţinând, din punct de vedere tehnic, un sprijin important.

Datorită acelei deschideri am fost invitat, în 1992, la Antwerpen, Capitală Culturală Europeană în Belgia. Atunci s-a întâmplat să izbucnească războiul în fosta Iugoslavie, iar la Sarajevo, unul dintre cele mai distruse oraşe, era, în perioada respectivă, Festivalul de iarnă, unul dintre cele mai interesante festivaluri din spaţiul iugoslav. Ibrahim Spasici, directorul acestui Festival era prieten cu Eric Antonis, directorul Capitalei Culturale Europene de la Antwerpen, căruia Spasici i-a cerut sprijin pentru salvarea Festivalului în contextul conflictelor de moment. S-a întâmplat ceva minunat atunci. S-au mobilizat cu toţii, iar Sarajevo a primit titlul de Capitală Culturală Europeană timp de o lună. Eu am ţinut minte momentul acesta.

Bineînţeles că am venit de acolo răvăşit. Să poţi vedea, după atâţia ani de comunism, spectacole precum cele ale lui Peter Brook sau să ai şansa să fii în acelaşi comitet de iniţiativă cu Peter Brook, cu Marina Vlady, să vezi cât sunt de normali, mi se părea un vis. Am venit decis să schimb ceva. Am reuşit să-l aduc pe Iulian Vişa care conducea un teatru important în Danemarca. În perioada în care el a fost director, 1991-1993, s-au produs câteva spectacole extraordinare care erau, poate, mult prea devreme făcute în România. După moartea lui Iulian Vişa, am făcut prima ediţie a Festivalului, care a inclus 3 ţări invitate şi 8 spectacole. L-am programat în jurul datei de 27 martie, în preajma Zilei Mondiale a Teatrului, pentru a putea convinge personalităţi să vină în Sibiu. În Europa, sezonul festivalurilor începe undeva spre sfârşit de aprilie şi se întinde până în a doua jumătate a lui octombrie. Se ţine cont de fluxul de turişti şi de dimensiunea populară a manifestărilor. Prima ediţie a inclus doar spectacole de teatru. Am încercat chiar să creez un concurs atunci, idee care nu avea cum să se păstreze pentru că nu poţi pune în competiţie spectacole atât de diferite, forme şi direcţii atât de inedite.

Între 1994-1997, a urmat o perioadă de creştere a Festivalului. Am introdus mai multe secţiuni, am încercat să fac o secţiune dedicată spectacolelor exemplare, în care să aduc nume sau companii importante, scoli de teatru, apoi au urmat spectacolele experimentale, cele de teatru-dans. Din 1997, Festivalul s-a mutat la sfârşit de mai, început de iunie. Mai întâi a fost conceput pe durata a 10 zile, apoi a 11. Din 1998, am adus mult teatru de stradă. Această zonă este puţin cunoscută în România şi neglijată. E păcat. Graţie acestei mutări am putut să aduc Capitala Culturală la Sibiu, pentru că, am reuşit astfel să-mi formez un public. Ştii ce lucru extraordinar e să plasezi miracolul alături de spectator? Asta mi-a adus o mulţime de avantaje. În clipa asta, Teatrul din Sibiu nu are nevoie de niciun fel de promovare. Am toate biletele vândute pentru că spectatorul meu crede în mine. Publicul s-a obişnuit cu acest gen de spectacole acum, dar în acelaşi timp, e un public care amendează greşelile. E important să-ţi respecţi publicul şi să mergi mână în mână cu el. În clipa asta, puterea de cumpărare a spectatorului nu are cum să treacă peste 5 Euro. Chiar dacă Kabuki se joacă la Tokyo cu 134 de dolari, cel mai ieftin bilet.

Tot din 1997, am început să tipăresc cărţi. Am dat o temă fiecărei ediţii. A urmat apoi secţiunea de spectacole-lectură, în care am promovat noua dramaturgie, am început traducerile, ele au devenit instrumente de lucru. Am gândit apoi transformarea spaţiului din Sibiu şi din jurul Sibiului pentru spectacole şi câştigurile sunt absolut uluitoare. Dacă la început, în Cetatea Cisnădioarei, existau cam 400-500 de vizitatori pe toată vara, acum numărul acesta se înregistrează pe parcursul unei zile, pentru că vin la spectacole. Asta înseamnă să aduci la viaţă un spaţiu, mobilându-l.

M.I.: Chiar aici vroiam să ajung, la spaţiile tot mai diverse în care se ţin astăzi spectacolele. Numărul locaţiilor este în creştere. De la 43 în 2007, aţi ajuns la 59 în 2008, de la spaţii neconvenţionale la cetăţi din împrejurimea Sibiului. Cât de departe vă gândiţi să duceţi Festivalul?
C.C.: În mod cert Festivalul va avea o dimensiune regională şi toate lucrurile minunate care sunt în regiune trebuie exploatate. Eu nu sunt sibian, sunt din Iaşi, am crescut în Bucureşti. Am ales Sibiul pentru că este un oraş care are o şansă pe care nu o mai are niciun alt oraş din România. Este un loc al toleraţiei şi al multiculturalităţii. Dacă luăm numai Strada Mitropoliei, şi coborâm spre Sinagogă, descoperim, pe o întindere de 1 km, 8 biserici de rit diferit, toate funcţionând în pace şi armonie. Unde mai găseşti această unicitate în lume? Când ai Ocna Sibiului la 15 minute, când ai Păltinişul la 45 de minute, ai coama Făgăraşului la o oră şi ceva, şi zona excepţională a cetăţilor fortificate săseşti, cum să nu te gândeşti că toate aceste spaţii trebuie, în timp, "mobilate"? În clipa în care vine acest tăvălug uriaş, care este Festivalul, şi dai un exemplu, oamenii încep să găsească idei. Vin cu iniţiative. Sibiul a demonstrat în ce fel o comunitate poate fi reabilitată din toate punctele de vedere: economic, turistic, din punct de vedere al serviciilor, al democratizării vieţii civile. Totul printr-un proiect cultural.

M.I.: Multe schimbări sunt datorate numirii Sibiului Capitală Culturală Europeană în 2007. A fost un angajament luat, care a trebuit respectat.
C.C.: Absolut. În clipa în care m-am prezentat în faţa Parlamentului European pentru a susţine cauza Sibiului, mi-au arătat un document prin care, cele 10 ţări care urmau să intre în UE în 2004, aveau interdicţie să-şi depună canditatura pentru Capitala Culturală, până în 2009. Eu veneam în numele unui oraş care nici măcar nu făcea parte din Uniunea Europeană. Mi-au arătat şi mie această rezoluţie. Iar eu le-am spus că, din punct de vedere juridic, ea nu este valabilă, pentru ca România nu figura pe lista ţărilor cărora li se specificase interdicţia. Mi-au zis, da, aveţi dreptate din punct de vedere juridic, dar ei aveau nevoie să vadă existenţa unei structuri independente de politic, care să managerieze proiectul şi să creeze un plan de implicare al tuturor comunităţilor naţionale. Festivalul Internaţional de Teatru a fost răspunsul căutat. N-au mai avut ce să facă. M-au chestionat asupra numărului de săli de spectacole. Le-am demontrat că voi muta Capitala pe zona siturilor istorice, că implic regiunea, şi asta i-a atras. Hoteluri de 5 sau 4 stele nu existau la acea vreme. Aeroportul nu avea decât o linie de zbor. Dar eram în 2004. S-a găsit timp pentru toate până în 2007.

M.I.: Pe lângă infrastructură, Sibiul a câştigat de pe urma anului trecut şi o sumedenie de proiecte culturale mai mici, dar care se întâmplă constant şi care au redus practic timpii morţi. Este un oraş de provincie care trăieşte. Şi totuşi, simţiţi că e ceva ce lipseşte Sibiului?
C.C.: O infrastructiură culturală. Ca să dau doar un exemplu: noi nu avem încă o sală performantă de spectacol. Teatrul Naţional "Radu Stanca" are, probabil, cea mai bună sală din România, dar numărul locurilor din ea nu depăşeşte 325.

M.I.: Ştiu că erau anunţate modernizări pentru clădirea teatrului. În ce stadiu sunt ele acum?
C.C.: Noi vrem să construim un teatru nou. Pentru că viitorul Sibiului este viitorul turismului de business. În clipa aceasta, având cel mai modern aeroport internaţional, cu o pistă care poate suporta aeronave cu 500 de pasageri, faptul că ne curtează Ryanair, cea mai importantă companie aeriană low cost, atestă faptul că Sibiul este o atracţie. Multe ţări s-ar bucura să-şi organizeze congresele la Sibiu. Dar cum noi nu avem o sală de congrese, se duc la Varna sau la Viena.

Călătorind în 98 de ţări, am văzut atâtea săli de teatru, încât am învăţat din minusurile fiecărei clădiri. Îmi doresc un Teatru Naţional la Sibiu cu trei spaţii de joc, prevăzut cu posibilitatea de a uni cele 3 spaţii. Gândesc o sală de 550 de locuri, una de 350, construită în stil elisabetan şi una de 250 de locuri, multifuncţională. Unicitatea proiectului însă, ar consta în faptul că fiecărei scene i-ar fi alocat un spaţiu de repetiţie de aceeaşi dimensiune, în aşa fel încât să se poată repeta în spaţiu real. Asta ar însemna ca, niciodată, sălile să nu fie ocupate cu repetiţii, aşa cum se întâmplă în toate teatrele din România şi în 90% din ţările străine. E o aberaţie. Spaţiul acela e unul social, care trebuie să devină un bun al comunităţii. Se va putea juca astfel seară de seară.

Mai am nevoie apoi de un mic hotel, în mijlocul acestui spaţiu în aşa fel încât, dacă vreau să aduc Teatrul Balşoi sau Comedia Franceză, pentru realizarea unor co-producţii să pot să o fac. La ultimul nivel, văd construită o terasă uriaşă, unde să pot plasa spectacole de stradă. În acelaşi timp, nu pot strica un centru de cercetare destinat studenţilor, şi două restaurante.

M.I.: Un oraş în oraş.
C.C.: Da. O astfel de structură îşi devine sieşi suficientă, un plămân al oraşului care pulsează. Închipuiţi-vă cum ar sta lucrurile dacă am avea la dispoziţie toate acestea? În condiţiile în care vin atâţia turişti străini acum, să vadă Faust.

Sibiul nu are în clipa asta condiţii pe măsura a ceea ce înseamnă Festivalul pentru comunitate. Eu am făcut din disperare paşii spre reabilitarea halelor industriale, Simerom şi Balanţa. Norocul nostru este că ele sunt poziţionate central. Ele oricum vor dispărea în timp, pentru că tendinţa este ca industria să se mute spre marginea oraşului. Când la Sibiu sunt aşteptate nume mari legate de Edinburg, Napoli, Japonia, Comedia Franceză, Royal Shakespeare Company şi îţi propun co-producţii asta înseamnă deja că suntem în altă etapă. Din punct de vedere cultural, suntem în cărţile marilor puteri. Vorbim deja de un brand de ţară.

M.I.: Aţi mărturisit de multe ori că încercaţi să gândiţi în perspectivă, strategic. Care ar fi următorul nivel pentru FITS?
C.C.: Noi niciodată nu lucrăm de la o ediţie la alta. Este un festival care are o structură independentă, care are drept de autor ca şi Bursa de spectacole pe care am creat-o, şi trebuie să fim atenţi la ceea ce se petrece în lume. Vrând-nevrând, zona asiatică este o opţiune mult mai bună decât Europa pentru americani în clipa asta. Să nu uităm că acolo se găseşte acum principala forţă economică, nemaivorbind de resursele umane. De asta m-am îndreptat spre Japonia. De atâta vreme îi vânez şi avem o relaţie de parteneriat bazată pe credibilitate.

Tot ceea ce facem este în acord cu marile proiecte internaţionale. În 2010, Shanghai va găzdui expoziţia mondială. M-au curtat 4 ani până am acceptat să le fiu consultant pe Europa pentru acest proiect. Dacă nu negociezi destul de dur, se pot comporta comunist cu tine. Întotdeauna am suficienţi bani cât să nu stau la mila nimănui. Sunt profesor în 16 universităţi din lume. Nu iau niciun ban de pe urma Festivalului. Îmi plătesc foarte bine colaboratorii, dar pe mine sau pe cei din familia mea nu. Astfel nu pot fi acuzat de corupţie sau nepotism.

Eu gândesc pe principiul vaselor comunicante. E Festivalul, e Bursa de spectacole, e Teatrul Naţional "Radu Stanca", e Şcoala de Teatru din Sibiu, singura din care nu a ieşit niciun şomer, dar este şi Şcoala de Management Cultural, singura din România. În acelaşi timp creăm competiţie. Dincolo de asta mă angrenez în tot ce este important în lume. Trebuie să fii întotdeauna cu un mic pas înaintea tuturor şi să propui. Pentru expoziţia mondială de la Shanghai, sunt de produs 25.000 de evenimente culturale pe parcursul a 100 de zile. 10.000 vor cădea în responsabilitatea mea, pe zona europeană. Şi atunci voi face pe dracu'-n patru să produc cu artiştii din Europa cât mai multe spectacole care să folosească şi Festivalului de la Sibiu, şi regiunii. Caut în permanenţă oportunităţi de a dezvolta Festivalul. Merg la toate marile Burse de spectacole. În România, mai nimeni nu face asta.

Am preluat modelul Festivalurilor de la Edinburg şi Avignon, dar am încercat să nu las gustul spectatorului meu sub semnul îndoielii. Acolo, spectacolele oficiale sunt doar 20-25 la număr. Bineînţeles că, din 200 de spectacole într-o zi, cum sunt la Edinburg, 80 -90% sunt slabe. Eu vreau să testez gustul publicului meu. Fac un festival mare, dar mă îngrijesc de selecţie. Tot ce aduc trebuie să fie valoros.

M.I.: Cum anume faceţi această selecţie, în funcţie de ce criterii?
C.C.: Calitatea e singura care contează. Pentru ediţia din acest an, au fost probabil mai mult de 10.000 de DVD-uri. Se produce o primă selecţie, se elimină rapid balastul. Mai rămân circa 2.000 de producţii, din care vreo 600 intră în discuţie. Pe unele, pe care le găsesc mai oportune pentru ediţiile viitoare, încerc să le amân pentru atunci. Am apoi, în fiecare ţară, prieteni cu care mă sfătuiesc. În acelaşi timp, trimit în afară produse culturale care au succes şi care merită. În etapa următoare, merg la vizionările de spectacole, renunţând astfel la multe titluri. După care, se întâmplă să am 4 sau 5 spectacole de acelaşi gen. Atunci încerc să le combin cu genuri diferite, aşa încât să rezulte o unitate în diversitate.

Festivalul funcţionează pe principiul unui puzzle. Când ies de la un spectacol, am nevoie să intru la ceva care să-mi menţină atenţia. Să-mi spun: "Nu pot să-l pierd!". Nu e simplu. Pregătirile încep de prin decembrie. Românii sunt cei care întârzie întotdeauna. Încep să fiu sunat prin martie pentru ediţia din mai a aceluiaşi an. Ori lucrurile trebuie făcute din vreme. În spatele meu este o întreaga armată care mă ajută. Sunt peste 1.000 de oameni implicaţi în ediţia din 2008.

M.I.: Cum ştiţi că selecţia fost una bună? Apelaţi la un fel de audit cultural?
C.C.: Categoric. Anul trecut am dezvoltat probabil cel mai important program de voluntariat din Europa. S-a lucrat cu mai mult de 1.000 de voluntari pe parcursul anului 2007. Ei sunt practic cei ce monitorizează, la fiecare reprezentaţie, câţi spectatori am avut, reacţia publicului, îmi întocmesc fişe pe care le prelucrez cu cei de la managementul cultural.

M.I.: Dar cu Faust ce se va întâmpla? Ştiu ca a fost cumpărat pentru 3 reprezentaţii de Festivalul de la Frankfurt. Va mai putea fi el văzut apoi în Sibiu?
C.C.: Iată de ce am început transformarea din Hala Libra - Balanţa. Faust a fost argumentul decisiv pentru japonezi. Când au văzut unde anume se întâmplă totul, şi-au dorit şi ei o sală similară. Apoi am fost anunţat că Hala Simerom va fi distrusă. Acolo se va ridica un mare centru comercial. Aşa că m-am orientat spre Balanţa, pe care am închiriat-o pe 2 ani. Partea bună e că actualul patron, cel ce vrea distrugerea halelor, ne-a promis o altă hală, pe care s-a oferit să o şi reamenajeze. Doamne ajută!

M.I.: Anul trecut am primit ca bonus şi Festivalul Teatrelor Europene. Se va ţine şi în acest an?
C.C.: În mod cert voi duce mai departe acest sezon. Întotdeauna încerc să nu intru într-o competiţie neloială. Va fi Festivalul Teatrelor Europene la Bucureşti şi la Cluj. Voi vedea în ce măsură pot avea un dialog. Dacă nu, oricum vor exista şi în toamnă nume mari în teatru care vor veni la Sibiu, altceva decât ce se întâmplă acum la FITS 2008. Spectacole mai calme, dar prestigioase.

M.I.: Noi avem un proiect la LiterNet. Se numeşte O (săptă)mână de prieteni. Fiecare invitat are la dispoziţie 7 zile pentru a ne prezenta 7 prieteni, cu pasiunile, atuurile şi slăbiciunile lor. Pentru că vrem să descoperim cât mai mult firescul din celălalt. Şi-atunci vă întreb: care e lucrul care vă motivează cel mai tare?
C.C.: Întotdeauna mi-a plăcut competiţia. Vin dintr-o familie uriaşă. Tata are 17 fraţi, mama 16. La 3 ani, am fost deposedaţi de toate bunurile. Bunicul era foarte bogat. Şi datorită poeziei, am câştigat primii bani, recitând rudelor. Pe urmă, am spus crezul la Biserică. La un moment dat, m-am gândit că, dacă nu mă fac actor, atunci voi fi preot. Apoi am făcut specialul de matematici, la Liceul din Iaşi, "Constatin Negruzzi". Peste tot am fost şef de promoţie. E o bătălie cu mine. Am o voinţă uriaşă, pe care am moştenit-o de la mama. De la tata am poezia, simţul umorului. Îmi place să fac lucrul până la capăt.

M.I.: Care a fost cea mai penibilă situaţie în care aţi fost pus?
C.C.: Au fost nenumărate momente de felul acesta, vă daţi seama. Am fost în multe locuri în lume în care românii nu erau priviţi cu ochi buni. Imediat după revoluţie, vă spuneam că eram în Germania. La câteva luni, am fost invitat de Helmut Kohl la cea mai mare expoziţie de tehnică de teatru, cinematografie şi TV din lume, care se făcea în Berlin, în cinstea celor două oraşe care se urmau a se reunifica. Sosisem împreună cu alţi doi oameni din România şi urma să fim cazaţi într-un hotel din Germania de Est. În clipa în care ne-au luat paşapoartele, cei de la recepţie au refuzat să ne găzduiască. Totul în prezenţa delegaţiei oficiale de acolo. Şi asta pentru că, înainte de noi, alţi români furaseră piesele din televizor şi plecaseră fără să plătească. Am mers de acolo la un alt hotel.

M.I.: Pomeneaţi la început de Iulian Vişa. Povestiţi-ne puţin despre acest prieten al dumneavoastră.
C.C.: Un regizor genial, unul dintre cei mai buni pe care i-a avut ţara asta. Din păcate, a murit atât de tânăr, la 42 de ani... Un om care a parcurs probabil una dintre cele mai interesante experienţe teatrale. A avut şansa să plece în Polonia atunci când era şcoala cea mai bună, cu tot ce însemna teatrul underground, cu toţi marii regizori de film. Apoi a reuşit să creeze un teatru al lui, în Copenhaga, Danemarca. Am avut şansa de a lucra cu el înainte de a pleca, montând câteva spectacole antologice. Înainte de a se sfârşi, începuse repetiţiile la Ubu Rege. Aveam multe planuri împreună. Amândoi vroiam să facem acest festival. Împreună am schimbat teatrul. Un om atât de special şi de ascuns. Niciodată nu arăta că suferă.

M.I.: Iar dacă vă amintesc de Virgil Flonda?
C.C.: Virgil mi-a fost ca un frate. Era cu 9 ani mai mare decât mine şi ne cunoşteam din clipa în care am dat admitere. El mai făcuse 2-3 ani de Litere şi era în clasa lui Bibanu. Iar eu, când am ajuns, eram mic, aveam 16 ani neîmpliniţi, pentru că am intrat devreme la şcoală şi nu am făcut armata. Era o concurenţă foarte mare. Ceauşescu redusese drastic numărul de studenţi la învăţământul vocaţional. Pentru că ne ura. La probele admis-respins, am picat la o comisie a lui Bibanu, profesorul lui Virgil, care era pe atunci în ultimul an. Eu mă uitam la el ca la Peter O'Toole. Şi el mi-a dat vestea că am intrat. Când am terminat facultatea, şef de promoţie, am ales Sibiul. Am refuzat Iaşul. Am lucrat împreună în spectacolele lui Vişa, Fătulescu. Au fost ani în care jucam 400 de spectacole pe an. Era de o câinoşenie pe scenă... nu cruţa niciodată pe nimeni. Şi nici pe sine. Iar între noi a fost un fair-play exemplar. El era mult mai coleric şi mult mai puţin diplomat. Nu avea nimic din ce i-ar fi trebuit unui om într-o funcţie de conducere. Eu l-am luat în echipa Teatrului şi a Festivului pentru că era de un profesionalism şi de un devotament nemaipomenite. Dar, în clipa în care se enerva, înjura nestingherit. Ceea ce nu-i plăcea, taxa, ştia să pună piciorul în prag. Şi aşa a fost până în ultima clipă.

M.I.: Ne puteţi spunele numele unei persoane tinere pe care pariaţi?
C.C.: Sunt mulţi oameni dintre studenţii mei pe care pariez. Am pariat pe Ofelia Popii şi am câştigat. Am încă 10-15 actori ca ea. Pariez pe regizorul Radu-Alexandru Nica. Am încercat să fiu în permanent dialog cu generaţia tânără. Toată lumea îi înjură. Se spune că sunt stupizi, că nu citesc... ceea ce e adevărat. Dar am trecut de la cultura scrisă, cultura generaţiei mele, într-o altă lume. A citi o carte înseamnă a visa, a o plăsmui, a te folosi de Internet înseamnă a căuta, în primul rând, informaţie. Va trebui găsită o modalitate de a suplini nevoia şi lipsa de comunicare. România încă nu este o societate foarte bolnavă din acest punct de vedere. Trebuie încurajate înţelegerea şi toleranţa între generaţii.