Aşadar, pe scena tot mai deschisă experimentului de la Teatrul Naţional de Operetă condus cu curaj în ultimul timp de regizorul Răzvan Dincă, poate fi văzut un spectacol care îşi propune în mod manifest să atragă către scena cultă publicul cu o medie de vârstă de 20 de ani.
Urban Kiss este povestea acestui tip de spectatori, care de altfel a şi compus, într-o proporţie covârşitoare, publicul care a umplut sala Operetei. Forţarea limitelor stilistice pe care le reprezintă genul operetei, asumarea în repertoriul teatrului a unor spectacole aflate la intersecţia genurilor, o atitudine cross-over dusă cât mai departe, poate reprezenta, iată, cheia succesului. Toate acestea sunt îmbinate la Operetă cu o politică de publicitate şi de PR cât permite bugetul de agresivă, bazându-se în măsura posibilului pe personalul teatrului, iar dacă nu, pe ceea ce oferă tot mai libera piaţă artistică din domeniu.
Urban Kiss este cu adevărat un spectacol multimedia (deşi această denumire este folosită acum cu prea puţin discernământ) şi îmbină muzica de diverse orientări, cu dansul - şi el prezent în diverse ipostaze, precum dans contemporan, street-dance, jazz sau chiar gimnastică (prezenţa ca guest-star a gimnastului Marius Urzică reprezintă o altă dovadă în ceea ce priveşte lipsa de idei preconcepute a coregrafului Răzvan Mazilu, care reuşeşte să inducă valenţe artistice apariţiei celebrului gimnast, integrându-l perfect în conceptul urban al spectacolului). Alături de muzică şi dans, prezenţa artelor plastice şi mai ales a proiecţiilor video este pregnantă, în faţa spectatorilor petrecându-se simultan cel puţin două acţiuni, cea de pe scenă prezentată live de balerini şi cea de pe fundal, filmată, sugerând intens tocmai această combinaţie eclectică şi uneori haotică specifică epocii contemporane.
