Pe scenă, mă simt mult mai acasă

Deşi joacă în majoritatea pieselor din repertoriului Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi e considerat actorul său vedetă, Bogdan Zsolt nu şi-a pierdut modestia şi sinceritatea cu care îşi pune sub semnul întrebării fiecare rol. Stagiunea aceasta îl puteţi vedea în Unchiul Vania, Gianni Schicchi, Vinerea lungă, Discipolii, Viaţa boemei sau Woyzeck. În 2003 a primit premiul Uniter pentru cel mai bun actor pentru rolul Faust tânăr (Tragica istorie a doctorului Faust). Este actorul Teatrului Maghiar din 1994, de la absolvirea Institutului de la Târgu-Mureş. De atunci a lucrat cu toţi marii regizori care au trecut prin Cluj, de la Vlad Mugur, la Silviu Purcărete sau Andrei Şerban.

Oana Cristea Grigorescu: Avem două spectacole Cehov semnate Andrei Şerban: Pescăruşul la Sibiu şi Unchiul Vania la Cluj, unde jucaţi rolul doctorului Astrov. E inevitabilă comparaţia.
Bogdan Zsolt: Nu cred că se pot compara, în sensul că unul e mai bun decât altul; iar eu nu pot fi imparţial. Mi-a plăcut Pescăruşul de la Sibiu, dar personajele sunt foarte transparente pentru mine, uşor de citit, puţin afişate. Ar trebui să fie, mai ales la Cehov, mult mai nuanţate. Cred că spectacolul nostru, într-un fel e mai reuşit, nu mai bun, ci mai organic, mai vital, mai visceral. A ajuns la sinteză şi e foarte cinstit jucat. Am văzut la Sibiu şi Unchiul Vania al lui Lev Dodin. Cu toate că a fost un spectacol remarcabil, foarte bine jucat, actorii voiau să spună spectatorilor că ceea ce vedem nu e teatru, ci realitate, iar ei sunt personaje reale. Ori se vedeau clar liniile de marcaj, structura spectacolului. La noi e mult mai cinstit: e teatru, cei ce joacă sunt actori, dar sunt anumite scene care fierb, sau ajung la un punct atât de ridicat de pasiune, încât omul nu mai ştie dacă e teatru sau e pe bune.

O.C.G.: Cum rezistă actorul în spectacolul lui Andrei Şerban, unde e foarte expus prin apropierea faţă de public, prin alegerea spaţiilor de joc. Scena scării, când Astrov coboară din podul teatrului mai mult împleticindu-se şi ameninţă să se prăvălească peste spectatori, e doar un exemplu.
B.Z.: La început mi-a fost foarte incomod să mă apropii de public în felul în care mi-a cerut Andrei Şerban, până când am înţeles ce vrea să scoată din Astrov prin această apropiere: marea durere, compasiunea pentru semenii săi, pentru umanitate şi neputinţa de a face ceva. Această neputinţă este înăbuşită în alcool, în urlete şi în ţipete. În scena în care agresez într-un fel publicul, nu e agresiune, e o stare de pierdere a controlului. Andrei Şerban ne-a împins pe toţi într-o zonă pe care o uitaserăm demult, ne-a făcut să descoperim orizonturi pe care poate nici nu ştiam că le avem şi ne-a împins să plonjăm în Unchiul Vania. Ne-a cerut să fim foarte prezenţi şi foarte vii, ne-a pus în situaţia de a ne vedea greşelile. Pe toţi ne-a disecat. Ne-a spus ceea ce, de la Vlad Mugur, n-a mai făcut aproape nimeni cu noi. Nu ne-a mai periat manierismele, buruienile, automatismele. Ne-a adus ceea ce ne-a lipsit de foarte mult timp: o împrospătare. Acesta e rolul unui regizor mare.

O.C.G.: Cum a fost întâlnirea cu Vlad Mugur în Hamlet-ul de la Naţionalul clujean, unde aţi jucat rolul Claudius?
B.Z.: Am avut marele noroc să îl întâlnesc pe maestrul meu, regizorul Vlad Mugur, şi să lucrez cu el în 2000 la Hamlet, când spectacolul a primit premiul UNITER, dar şi în '98 la Livada de vişini, de asemenea premiat. Hamlet a fost primul spectacol în care am jucat la Teatrul Naţional Cluj. Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu folosirea limbii române pe scenă. În spatele textului spus, e un alt text, unul interior pe care trebuia să îl am în mine, să fiu îmbibat cu limba şi cu muzica limbii române, alta decât a limbii maghiare. M-am simţit foarte bine până la urmă în Hamlet, dar am avut mari îndoieli în privinţa muncii mele. Mult timp, din interior, nu am văzut dacă ceea ce fac trece de bariera exigenţelor mele, tocmai din cauza limbii române. Am învăţat foarte mult de la Vlad Mugur, dar nu pot să spun că în vreun spectacol am putut să mă simt comod. Fiecare a avut dificultăţile sale... Avea Vlad Mugur o vorbă: dacă actorul se simte prea bine pe scenă, înseamnă că ceva nu e bine: ori minte, ori are manierisme, ori îl paşte un pericol. Actorul nu e bine să fie prea la largul lui.

O.C.G.: Cu Silviu Purcărete aţi avut experienţe de o cu totul altă natură, la Gianni Schicchi, la Cumnata lui Pantagruel.
B.Z.: La Silviu Purcărete totul pare o improvizaţie de moment, dar pe dinăuntru lucrurile sunt gândite la milimetru. Deşi nu pare, lucrează cu actorul în amănunt. Ne-a cerut nişte scene de improvizaţii, la care ne-a dat doar titlurile. În grupuri, mai mici sau mai mari, aveam "teme de casă". Din aceste improvizaţii a trasat apoi un şnur, bazat pe ideea filosofică din Rabelais că omul e o maşină de făcut... rahat: bagi printr-o parte, iese prin cealaltă. A trasat un cerc complet: omul germinează sub grăunţele de grâu, dar apoi, până la moarte, nimeni nu are nici un Dumnezeu în afară de ceea ce bagă în gură. Cât despre Gianni Schicchi, n-am crezut în viaţa mea, că noi, secţia maghiară, putem cânta o operă în italiană. Când cânţi într-un grup, nu ai emoţii aşa mari, împarţi responsabilitatea cu ceilalţi. Un an de zile am învăţat să cântăm şi, până la urmă, cred că ne-a deschis noi orizonturi. Am mulţi colegi cu voce bună, care până acum nu au fost folosiţi; dar de-acum putem să ne gândim şi la spectacole cântate.

O.C.G.: Ce spune un actor care a luat premiul UNITER pentru Faust, în versiunea lui Mihai Măniuţiu, despre spectacolul lui Purcărete?
B.Z.: E extraordinar. Pe mine m-a podidit plânsul la mijlocul spectacolului, nu ştiu din ce cauză. Pur şi simplu, m-a terminat acest Faust, ceea ce nu înseamnă că nu am iubit spectacolul lui Mihai, sau că nu a fost aproape de mine. Ca spectator, am trăit o mare durere pentru fiinţa omenească. E o înţelegere a destinului omului vulnerabil între naştere şi moarte.

O.C.G.: Ce urmează?
B.Z.: Trei surori în regia lui Tompa Gábor. Am ajuns dincolo de jumătatea spectacolului dar nu am avut timp să terminăm şi îl vom relua în mai sau septembrie 2008. Urmează Peer Gynt în regia lui David Zinder.

O.C.G.: Ce sentiment aveţi faţă de lumea în care trăim?
B.Z.: Mă refugiez în teatru de lumea asta care mă apasă, mă incomodează. Într-un fel, mă simt mult mai în apele mele în interiorul teatrului. Cu toate că nu e uşor, mă simt mult mai acasă pe scenă. Jocul îmi dă o linişte interioară. În momentul creaţiei rolului sunt multe nelinişti, dar în timpul jocului am o altă viziune despre mine, am o relaţie orizontală cu mine, cel din clipa în care joc şi... faţă de Dumnezeu - hai să nu ocolesc.

O.C.G.: E o meserie care v-a adus, cel puţin la vitrină, satisfacţii şi multă vizibilitate.
B.Z.: Da, la prima vedere aşa pare. Dar în spate e foarte multă muncă, sunt insuccese, dureri, e partea care nu se vede. Sunt "maximalist" şi când nu reuşesc să mă apropii de un rol, să mă împrietenesc cu el aşa cum aş vrea, atunci e un insucces pentru mine, chiar dacă publicul vede altfel. Paradoxal, lipsa succesului mă împinge mult mai în faţă. Succesul mă face mai leneş, mai liniştit, din păcate. Insuccesul mă obligă să fiu mai atent, mai exigent cu mine.

O.C.G.: Lumea are impresia că actorii sunt persoane privilegiate, în centrul atenţiei. Seamănă visul de a deveni actor cu realitatea?
B.Z.: Visul nu are nimic de a face cu realitatea. Nu cred că percepţia publicului despre actori mai este aceasta. Era mai demult. Actorul a pierdut din faima pe care o avea. Interesul faţă de teatru, faţă de persoana actorului, a scăzut, din păcate, din anii '80 încoace. Câteodată publicul nu te ajută, nu e receptiv la ceea ce faci şi e pasiv. Dar e o relaţie, chiar şi atunci când nu e... nici o relaţie. Mie mi s-a părut că publicul de azi nu e destul de deschis. Se schimbă raportul lui cu teatrul, sunt mai multe canale la televizor, e mult mai comod să stai pasiv în fotoliu şi cred că lumea care nu merge la teatru nici nu mai citeşte.


(Interviu preluat din Ziarul de Duminică, martie 2008)