Românii mă rugau să-i ajut să plece

Un mare documentarist a revenit la Bucureşti după 10 ani. Institutul Francez i-a consacrat o retrospectivă, iar cel mai recent documentar al său, Întoarcerea în Normandia / Retour en Normandie, va ajunge în cinematografele româneşti.
Filmul regăseşte actorii-ţărani dintr-un film de ficţiune turnat în 1975 şi e inspirat din cazul real al unui tânăr din regiune care în 1835 şi-a ucis familia.
În 1988, deşi lansat ca regizor, a ajutat o legendă a documentarului mondial, olandezul Joris Ivens, să-şi realizeze ultimul film.


Iulia Blaga: Cum a fost să lucraţi cu Joris Ivens la Une Histoire de vent?
Nicolas Philibert: A fost complicat pentru că filmam în China, care se afla atunci la debutul unei perioade de mari mutaţii. Începea să se deschidă către lumea capitalistă. Regimul politic era însă foarte închis. Ivens fusese un tovarăş de cursă lungă al chinezilor - prieten cu Chu En-Lai, singurul cineast european acceptat în timpul Revoluţiei Culturale -, dar autorităţile nu mai erau atât de dispuse să-l ajute. Aveam impresia că ceea ce conta erau dolarii. Cum eram o echipă puţin numeroasă (făceam un film "mic" din punct de vedere economic), nu prea aveam resurse financiare ca să facem rost de unele sau de altele. Ca o comparaţie, în acelaşi timp cu noi se afla în China şi Bernardo Bertolucci care filma Il ultimo imperatore / Ultimul împărat. Avea o echipă de mai bine de o sută de persoane şi obţinea tot ce avea nevoie pentru că avea cu ce.

I.B.: Dar din punct de vedere uman, cum a fost să-l ajutaţi pe Joris Ivens la ultimul său film?
N.P.: Une Histoire de vent e un film îndrăzneţ din punct de vedere estetic, amestecând secvenţe de ficţiune cu secvenţe documentare, istoria cu prezentul şi cu poezia - e un film multiform care se desfăşoară pe căi destul de variate. Pentru mine, producţia acestui film a fost o experienţă extrem de pasionantă pentru că eram asistentul lui Ivens, care avea 87 de ani şi era foarte obosit şi bolnav. Trebuia menajat cât de mult se putea, iar eu eram tot timpul prezent. Am petrecut trei luni şi jumătate negociind pentru orice, până şi pentru un costum, în condiţiile în care, ca să schimbi un nasture de la o cămaşă trebuia să urneşti un întreg proces, să întocmeşti cereri care nouă ni se păreau derizorii. Munceam ca un nebun, de la 8 dimineaţa până la 11 noaptea. Le scriam alor mei "după şapte săptămâni am o zi liberă". În 1988 deja îmi realizam propriile filme, dar când Joris Ivens m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el în China, am acceptat pentru că ştiam că va fi o aventură.


Lucrurile mici

I.B.: Aţi spus la un moment dat că se poate face documentar plecând de la lucruri mărunte. Sunt ele ca o sămânţă în care putem descoperi o lume?
N.P.: La ce vă gândiţi când mă întrebaţi asta? La acel desen animat...

I.B.: Horton...?
N.P.: Da, despre el e vorba (râde). De fapt, ce vroiam să spun era că în spatele unei aparente banalităţi se ascund adesea lucruri mult mai profunde şi mai importante. Cred că ceea ce numim cotidian e foarte bogat dacă suntem atenţi la el şi că oameni pe care-i numim obişnuiţi fac uneori gesturi eroice care nu sunt doar apanajul personajelor istorice. Sunt interesat de lucruri care uneori sunt foarte apropiate de noi, cum ar fi şcoala. Nu cred că măreţia unui film e proporţională cu măreţia subiectului.

I.B.: Deci se pot face filme despre orice?
N.P.: Da, dar felul în care priveşti contează mai mult decât subiectul în sine. Alegerea unui subiect mare nu e garanţia că vei reuşi un film mare.

I.B.: Sunteţi şi în viaţă la fel de răbdător cum păreţi din filme? Vă întreb asta pentru că filmele dumneavoastră stabilesc o relaţie specială cu timpul. Retour en Normandie pare mai ales un film despre timpul care trece.
N.P.: În viaţa de zi cu zi sunt adesea nerăbdător. Dar, vorbind despre timp, n-aş vrea ca filmul meu să fie văzut ca nostalgic. El revine asupra unei experienţe din trecut, dar nu caută să spună "a fost mai bine înainte". Aş spune că e uneori melancolic. Încerc să vorbesc în Retour en Normandie despre cinematograf prin intermediul memoriei. Ce lăsăm în urmă după ce facem un film? Regizorii care fac filme de ficţiune nu-şi pun asemenea întrebare, cu excepţia lui René Allio care a folosit în filmul lui neprofesionişti. Când iei oameni de pe stradă şi-i filmezi, le oferi o experienţă care iese din cotidian şi care, poate, le schimbă viaţa. După ce filmul e gata, ei trebuie să se reîntoarcă în mediul lor obişnuit şi nu e întotdeauna uşor. Problema asta - ce laşi în urmă - e o responsabilitate pentru un documentarist, şi e una din problemele puse de filmul lui Allio. Eu revin 30 de ani mai târziu pe urmele unui film jucat de ţărani. Ce a rămas? Cum au crescut ei graţie acestei experienţe? Am descoperit că această aventură i-a ajutat să se construiască şi i-a făcut să descopere lucruri pe care nu le ştiau - cinematograful, problematica nebuniei şi a justiţiei -, dar şi că i-a ajutat să înţeleagă lucruri despre ei. Actorii care vin seara la emisiunile de "cinema" de la televiziune ca să-şi promoveze filmele rămân adesea la suprafaţa lucrurilor, în anecdotic. (Nu mai spun că sunt mereu aceiaşi 30-40 actori francezi care apar în toate filmele.)

I.B.: Ştiu ce trebuie să spună.
N.P.: Da, dar şi jurnaliştii îi duc adesea spre anecdotic, făcându-i să spună lucruri care nu sunt mereu foarte profunde. Prin comparaţie, oamenii pe care i-am filmat eu spun lucruri simple şi, în acelaşi timp, profunde despre cinematograf.


Ce greşeşte Michael Moore

I.B.: Ce aţi făcut în cei cinci ani dintre Être et avoir et Retour en Normandie?
N.P.: Être et avoir a cunoscut un aşa mare succes încât am fost mobilizat cu promovarea lui timp de trei ani. Am călătorit prin toată lumea pentru că nu aveam actori pe care să-i trimit în locul meu. A fost obositor şi repetitiv, dar era şi o bucurie să vezi că filmul e văzut în atât de multe ţări. Ca ricoşeu, succesul lui într-o ţară a făcut ca şi filmele mele precedente să fie cerute spre difuzare. Şi apoi m-am apucat de acest proiect care mi-a luat doi ani. Acum mă gândesc la un alt film, dar mai am câteva călătorii de făcut înainte de mă dedica lui.

I.B.: Sunteţi interesat în filmele dumneavoastră de felul în care, independent de sistemul educaţional, fiinţa umană evoluează trăind. Cum vă ajută filmele pe care le faceţi în propria dezvoltare?
N.P.: Documentarul e adesea făcut şi de oameni care vor să înveţe, ca mine, şi de oameni care vor să-i instruiască pe ceilalţi.

I.B.: Ca Michael Moore.
N.P.: Da, el are mereu un mare avans asupra spectatorului şi mereu ne spune ce să gândim. Ne dictează ce trebuie să gândim. "Ăsta e ăla bun, ăsta e ăla rău." Pot fi de acord cu el în privinţa mesajului - există prea multe arme care se vând la liber în SUA, sistemul de sănătate în SUA nu funcţionează, etc-, dar în privinţa formei şi a manierei de manipulare a spectatorului sunt foarte rezervat. Eu fac filme plecând de la propria mea ignoranţă, de la o curiozitate, de la nevoia de a cunoaşte ceva.

I.B.: Cum vă familiarizaţi cu cei pe care-i filmaţi? Nu le e frică de aparatul de filmat?
N.P.: Nu există reţete. E vorba de întâlniri, iar întâlnirile nu seamănă una cu alta. Nu ştiu dacă tuturor oamenilor le e teamă. Unii sunt mai timizi, dar alţii, din contră, îşi fac numărul în faţa aparatului. Dar, în mare parte, un documentarist caută ceea ce aparatul de filmat modifică cel mai puţin, conştient fiind că întotdeauna modifică ceva. Munca unui cineast constă în a-i surprinde pe oameni în propria lor spontaneitate.

I.B.: Din cauza acestei spontaneităţi evitaţi să puneţi pe banda sonoră propriile dumneavoastră comentarii?
N.P.: În Retour en Normandie există comentariu, dar în celelalte filme ale mele n-am avut nimic de spus care să necesite un voice-over. Fac în aşa fel încât să-i las spectatorului o oarecare libertate în raport cu imaginile pe care le priveşte. Asta nu înseamnă că punctul meu de vedere e neutru sau obiectiv. Filmele mele sunt foarte subiective, dar e vorba mereu de privirea mea, de punctul meu de vedere şi de felul în care aranjez lucrurile şi le articulez între ele.


Hai la mine să mâncăm nimic

I.B.: Aţi descoperit pe drumul de la aeroport la Institutul Francez mici lucruri care să fie posibile subiecte de documentar?
N.P.: Nu, am fost frapat să văd cât de schimbat e oraşul. Am mai venit aici în iarna lui 1987 sau 1988, când Institutul Francez a organizat un mic festival cu filme despre munte. Am petrecut atunci câteva zile în Bucureşti. A fost bine pentru că sala era plină ochi de spectatori. Am avut ocazia să vorbesc cu ei, şi nu doar despre munţi. Mulţi oameni vroiau să-mi vorbească în particular. Vreo zece doreau să-i ajut să plece. Pe unul dintre ei l-am şi ajutat. Era un tânăr, cred că alpinist, dar nu mai ştiu cum îl cheamă.

I.B.: Cum l-aţi ajutat?
N.P.: L-am băgat în valiză. Acuma serios, am făcut în aşa fel încât a fost invitat la un festival în Franţa sau în Elveţia, şi aşa a rămas în Occident. L-am mai revăzut o dată la Paris, dar nu mai ştiu nimic de el. Am fost frapat atunci de frica oamenilor. Aceştia mă invitau să stăm de vorbă în parc, le era probabil teamă de microfoane. Toţi oamenii cu care mergeam la plimbare în parc îmi spuneau acelaşi lucru: "Ajutaţi-mă să plec de aici!" Acea călătorie m-a emoţionat foarte mult. O doamnă profesoară de literatură m-a invitat la masă, dar n-avea nimic de mâncare. Îmi amintesc că am ajuns la piaţă. Erau munţi de varză şi atât.


A fi şi a avea

Deşi face documentar din 1978, Nicholas Philibert a devenit celebru în toată lumea în 2002 odată cu Être et avoir, în care a urmărit timp de 10 săptămâni, neimplicat, o clasă de copii din Auvergne. Filmul a făcut turul tuturor festivalurilor de profil, iar filmele precedente ale cineastului au fost prezentate în restrospective. A mai realizat Le Pays des sourds (despre universul celor lipsiţi de auz), Un animal, deux animaux (aripa de zoologie a Muzeului de Istorie Naturală din Paris, redeschisă după 25 de ani), La Ville Louvre (ce se întâmplă în Luvru când e închis pentru vizitatori) sau La moindre des choses (o piesă de teatru montată de pacienţii şi infirmierele unei clinici de psihiatrie). Institutul Francez din Bucureşti a organizat o Retrospectivă Nicholas Philibert, arătându-i filmele de mai sus în zilele de 11 şi 12 aprilie 2008.


Întoarcerea în Normandia

Nicholas Philibert a fost asistent de regie la filmul realizat de René Allio în 1975, Moi, Pierre Rivière, ayant égorgé ma mère, ma soeur et mon frère. Filmul e inspirat din cartea cu acelaşi titlu publicată de Michel Foucault în 1973, care strângea şi analiza documentele cazului lui Pierre Rivière, un tânăr care în 1835 şi-a ucis mama, sora şi fratele mai mic. Michel Foucault, precum şi tatăl lui Nicholas Philibert au avut mici roluri care au căzut la montaj. În film, membrii familiei Rivière şi ceilalţi ţărani sunt interpretaţi de ţărani, iar judecătorii, poliţiştii ş.a.m.d., de actori.


(Interviu preluat din România liberă, aprilie 2008)