Cât te mai iubesc (2)

La începutul lui martie, pe parcursul zilei, căldura e sufocantă în tabere. Între saloane şi curtea interioară e o diferenţă considerabilă de temperatură. Pentru străină, contemplarea obiectelor în lumina soarelui e un motiv de încântare. Se bucură simţind căldura pe pielea ei. Când dispare frigul puternic al dimineţii, începe să-şi facă toaleta foarte încet, urmând parcă un ritual care trebuie împlinit. A învăţat să se spele din cap până în picioare cu mai puţin de un litru de apă. Îi place s-o facă pe îndelete, ca o persoană care se pregăteşte pentru o ceremonie importantă. Îi ia mai bine de o oră să isprăvească. Mişcările ei sunt domoale. Oboseşte imediat. Îi e greu să-şi ridice braţul ca să se pieptene. Când în sfârşit e îmbrăcată, se aşază pe un scaun şi abia atunci se priveşte într-o oglindă. Nu se recunoaşte. Arată deplorabil, dar chicoteşte înaintea chipului necunoscut din oglindă. Părul foarte deteriorat, pielea arsă, răni pe faţă, buzele crăpate, ochii înroşiţi. A slăbit mult. Dar e fericită. Totul în jur îi pare extrem de familiar: tavanul scorojit, lucarna, somiera din faţa patului, măsuţa metalică, odinioară albă. E a treia zi când, după entuziasmul stârnit de studierea salonului sărăcăcios mobilat, reuşeşte să iasă în curtea interioară a spitalului. Cunoaşte foarte bine drumul. Azi nu trebuie s-o însoţească nimeni. O înfioară goliciunea coridoarelor pustii. Dar mirosul i se pare foarte cunoscut. Se simte ca acasă.

Când ajunge în curte, se apropie de ea o infirmieră. O cunoaşte, dar nu e în stare să-şi amintească numele ei. Acceptă bucuroasă scaunul oferit de ea. E acelaşi scaun din ultimele două zile. Infirmiera vorbeşte doar araba, dar străina înţelege imediat c-o salută, întrebând-o cum se simte. E la fel de încântată ca şi ea. Sahariana zâmbeşte întruna. Din cealaltă parte a curţii, le salută un tânăr al cărui nume îi scapă. Nici măcar nu e sigură dacă l-a mai văzut vreodată, chiar dacă i se pare oarecum familiar. Străina se aşază. Efortul de a se îmbrăca şi a ieşi în curte a obosit-o peste măsură. Soarele o reconfortează. Ştie că în două ore căldura o va împiedica să mai stea acolo. Întredeschide ochii. Vântul din zori s-a oprit. Încearcă să-şi amintească în ce zi a săptămânii e. Ieri a întrebat-o pe Layla, dar azi a uitat. Brusc îşi aminteşte luna: martie. Astăzi a deschis ochii pentru prima oară şi n-a mai văzut-o pe Layla lângă pat. I se pare ciudat. Chipul infirmierei îi este atât de familiar, încât acum îi simte lipsa. Închide ochii şi adoarme.

Cineva o scapă iarăşi de coşmar. Era cât pe ce să simtă din nou acul scorpionului înfigându-i-se în gât, când pe faţa ei poposeşte o mână rece. E Layla, care tocmai a sosit, veselă ca în fiecare zi. Infirmiera nu poartă halatul verde şi asta a derutat-o.
- Mi s-a spus că te-ai îmbrăcat singură.
- Singură-singurică. Şi am venit pe jos până aici.

Layla e entuziasmată de ce aude. Se ghemuieşte şi ia mâna femeii.
- Mi-ar fi plăcut s-o văd.
- O s-o vezi mâine. Unde ai fost?

Layla nu mai zâmbeşte. Pare extrem de contrariată.
- Dar, Montse, ţi-am mai spus-o şi ieri. Nu mai ţii minte?

Montse se molipseşte de tristeţea infirmierei. Brusc se simte o fiinţă inutilă, o povară. Toate lapsusurile astea o obosesc. O îngrijorează faptul că nu-şi aminteşte nimic sau că are doar amintiri trecătoare: o frază, o imagine. Layla încearcă să nu pară descurajată. Se străduieşte să nu acorde prea mare importanţă amneziei, vorbind cu ea de parcă nu şi-ar da seama cum stau lucrurile de fapt:
- Am vorbit deja cu Consiliul. Şi au primit deja informaţii de la Rabuni.

Montse o ascultă cu atenţie, prefăcându-se că înţelege tot ce aude.
- Şi ce zic la Rabuni?
- Veşti bune. Nu mai eşti o fantomă. Au verificat călătoriile din ultimele luni şi au dat de tine. Ai apărut pe lista unui zbor care a sosit pe 31 ianuarie din Barcelona. Montserrat Cambra Boch.
- ?i-am spus.
- Da, mi-ai spus, e adevărat. Dar era foarte ciudat că nimeni nu-ţi reclamase dispariţia.

Chipul lui Montse se încruntă, întunecându-se.
- Nu e ciudat. N-am vrut să spun nimănui că veneam aici. Doar Ayach Bachir ştie: el s-a ocupat de toate.

Layla încearcă să nu pară surprinsă. Din nou străina aceasta i se pare plină de surprize.
- Wali mi-a zis c-or să se rezolve toate. În zece zile pleacă un avion spre Spania din Tindouf. O să-ţi obţină documente şi un paşaport ca să poţi pleca de aici. Au luat deja legătura cu ambasada ta în Alger. Mâine o să vină cineva de la Rabuni ca să-ţi facă nişte poze şi să-ţi ia toate datele.

Montse nu face niciun fel de gest sau comentariu. Pe faţa ei nu se vede nimic. Layla încearcă să intuiască ce mai ascunde acea femeie care i-a apărut întâmplător în cale. Cu un gest reflex, îi pune o mână pe frunte, ca să vadă dacă nu cumva are febră.
- Câţi ani ai, Layla? întreabă Montse, ca trezită dintr-un vis.

E aceeaşi întrebare pe care infirmiera dorea să i-o pună cu prima ocazie.
- Douăzeci şi cinci.
- Dumnezeule mare, ce tânără eşti!

Layla zâmbeşte, arătându-şi dinţii albi şi strălucitori.
- Şi tu?
- Patruzeci şi patru.
- Patruzeci şi patru! Mă păcăleşti.

Montse zâmbeşte, amuzată.
- Eşti foarte amabilă, dar te asigur că ăsta e adevărul.
- Unde e soţul tău?

Răspunsul întârzie.
- Nu se poate să fiu nemăritată?
- Ba da, dar nu cred, răspunde Layla, încercând să fie sinceră.
- M-a părăsit pentru alta acum câteva luni. Ea e radiologă, blondă, tânără şi frumoasă. Suntem despărţiţi. În curând vom divorţa. Blondele mi-au purtat întotdeauna ghinion.

Layla o priveşte, foarte serioasă, încercând să ghicească ce se ascunde dincolo de ochii strălucitori ai femeii străine. Montse încearcă să pară dezinvoltă.
- O să-mi treacă. Mai ales după toate astea. Layla zâmbeşte. Tu eşti măritată?
- Nu încă. O să mă mărit la sfârşitul verii. Am plecat în Cuba la unsprezece ani, am studiat acolo şi m-am întors aici acum şapte luni.

Acum e rândul lui Montse să ghicească ce se află dincolo de ochii aceia negri şi frumoşi.
- Şi Aza a fost în Cuba, zice Montse fără a se gândi prea mult.

Layla a auzit de atâtea ori numele acesta, că-i sună deja familiar. Se aşază pe jos şi aşteaptă ca Montse să mai adauge şi alte lucruri despre femeia aceea care pentru ea e o enigmă. Dar Montse rămâne cu privirea pierdută, de parcă oboseala ar împiedica-o să mai vorbească.
- Chiar există cu adevărat femeia aceea? întreabă Layla, temându-se ca nu cumva s-o jignească pe femeie printr-o asemenea întrebare.

Montse se uită la ea. Layla seamănă cu Aza. Poate că Aza era mai brunetă. Şi totuşi, amândouă au aceeaşi privire blajină.
- Nu ştiu. Nu mai sunt sigură de nimic. Uneori cred că totul e un coşmar şi că de fapt nu s-a întâmplat nimic. Mă refer la Aza, la aeroport, la toţi oamenii aceia care îmi tot apar în vise. Dacă trupul nu mi-ar fi aşa de slăbit, aş crede că am înnebunit.
- Eu nu cred că eşti nebună. Nimeni nu crede asta. Dar femeia aceea ne derutează pe toţi. Chiar tu ne-ai spus c-ai văzut-o murind.

Montse încearcă să găsească înţelegere în privirea infirmierei.
- De ce nu-mi povesteşti tot ce-ţi aminteşti? îi propune în cele din urmă Layla. Poate c-o să-ţi facă bine.
- Se poate, dar sunt atâtea lucruri care mi s-au şters din minte...
- Îţi mai aminteşti ziua în care ai ajuns la Tindouf? Ai cunoscut-o pe Aza în timpul călătoriei? Îţi aduci aminte de avion, de aeroport?


Era greu să uite. Nu-şi amintea să mai fi avut vreodată o asemenea senzaţie. A ajuns prima la scara avionului. Un aer uscat, foarte uscat, a luat-o prin surprindere, izbind-o în faţă ca o palmă. A trebuit să facă un efort ca să-şi umple plămânii şi să respire. Cerul era plumburiu. Parcă stătea să se desprindă şi să cadă peste avioanele de la capătul pistei. Pentru o clipă a pierdut noţiunea timpului. Mijea de ziuă sau se înnopta, era miezul zilei ori se însera. Toate referinţele ei temporale s-au spulberat în clipa când a păşit pe pista de aterizare. Un militar le indica pe unde trebuiau să meargă. Montse se grăbea, fără să ştie prea bine de ce. Terminalul aeroportului era o clădire în nuanţă ocru, cu aspect colonial. Între avion şi intrarea în vamă erau doar două sute de metri. Pasagerii s-au înghesuit în faţa unei intrări înguste, care-i împiedica să avanseze în grup. Rezemaţi de perete ori stând pe vine pe trotuar, algerienii se uitau chiorâş la nou-veniţi. Turbanele negre şi albastre, tunicile, chipurile ascunse, uniformele militare, asprimea funcţionarilor şi armele creau o atmosferă sinistră. Montse era nervoasă. O deranja faptul că trebuia să stea la o coadă aşa lungă, care înainta atât de încet. Nu cunoştea pe nimeni şi n-avea chef să intre în vorbă cu nimeni. Pentru ea, timpul se oprise în loc. Coada i s-a părut mai lungă decât zborul. Când un soldat spân i-a luat în cele din urmă paşaportul, a înţeles că aceea nu era o destinaţie turistică. Militarul a privit de nenumărate ori fotografia din paşaport, încercând să-şi dea seama dacă aceasta semăna cu chipul care-i apărea dincolo de geam. S-a asigurat apoi că datele completate de Montse pentru poliţia algeriană corespundeau cu cele din paşaport. Studia atent fiecare punct de pe literele i, virgulele, cratimele. Uneori verifica cifrele, pentru a nu exista niciun fel de dubii. Au fost peste cincisprezece minute de aşteptare încordată, fără a schimba o vorbă - doar priviri - şi fără a şti ce era în mintea acelui tânăr.

Când a ajuns în parcare cu valiza în mână, era cumplit de obosită. O zăpăceau glasurile călătorilor spanioli, munţii de rucsacuri, alergătura dintr-o parte în alta. A căutat în geantă o hârtie pe care-şi notase numele persoanei care trebuia s-o aştepte la aeroport. Printre atâţia oameni i s-a părut că va fi greu să dea de ea. Saharienii veniţi din Barcelona se străduiau să organizeze grupurile, urcând oamenii în două camioane şi un autobuz. Încetul cu încetul, intrarea în aeroport s-a descongestionat. Străinii aşteptau, instalaţi deja în maşini. "Doamnă, nu veniţi cu noi?" Era un saharian care o striga de lângă un camion. Montse i-a făcut semn că nu. Saharianul a părut disperat. A lăsat totul baltă şi s-a apropiat de spaniolă. "Aştept pe cineva", i-a explicat Montse, anticipându-i întrebarea. "Vine cineva după dumneavoastră?" "Da, trebuie să vină să mă ia." "În ce tabără mergeţi?" Montse i-a întins hârtia. Pentru ea, toate numele şi locurile sunau la fel. Saharianul a descifrat literele. "E foarte departe de tabăra noastră. Noi mergem la Dajla. Dacă vreţi, vă putem duce la destinaţia dumneavoastră mâine sau poimâine." "Şi dacă vine cineva după mine?" Saharianul s-a uitat la camion. Şoferul ţipa după el, claxonând întruna. Toţi erau gata de plecare. "Doamnă, poate a venit cineva după dumneavoastră, dar a plecat. Avionul ăsta a avut o întârziere de douăsprezece ore. S-au schimbat traseele şi cel care vă căuta nu cred că a aflat." Montse era ameţită de strigătele care se auzeau din dreptul camionului. "Plecaţi, nu-i mai faceţi să mai zăbovească. Eu o să rămân aici. Dacă o să întârzie, văd eu ce-o să fac." Saharianul s-a îndepărtat, nu prea convins. S-a urcat în camion şi vehiculul a pornit îndată.

Încremenită pe trotuar, cu valiza lipită de picioare, Montse simţea că toţi bărbaţii aceia, care aparent n-aveau nicio treabă, nu-şi dezlipeau privirile de pe ea. A rămas în picioare mai bine de două ceasuri, într-un loc la vedere, fără ca cineva să se apropie şi s-o întrebe ceva. Într-un târziu s-a aşezat pe valiză, resemnată. Oboseala o împiedica să acţioneze în vreun fel. Se înnopta şi maşinile de la intrarea în aeroport se împuţinau. Nu exista niciun loc în care să fi putut cere o informaţie. În depărtare se distingeau luminile unui oraş, dar intrarea în aeroport se închisese odată cu plecarea pasagerilor ultimului zbor. Disperată şi cu valiza în mână, s-a apropiat de una dintre puţinele maşini care mai staţionau în parcare. Şoferul stătea cu uşa deschisă; parcă ar fi aşteptat pe cineva. Montse a încercat să-l întrebe unde putea găsi un hotel pentru o noapte. Bărbatul nu înţelegea. Uneori vorbea în franceză, alteori în arabă. Montse îi spunea câteva cuvinte în engleză, dar algerianul n-o prea înţelegea. A încercat să gesticuleze şi bărbatul a făcut imediat ochii mari, scoţând o exclamaţie. Părea că se roagă. A luat valiza lui Montse şi a trântit-o pe scaunul din spate. I-a arătat lui Montse scaunul din faţă, ca să urce. Nu era prea sigură că bărbatul acela înţelesese ce-l întrebase, dar s-a urcat în maşină fără o vorbă. Bărbatul a scos un ţipăt şi, ca din pământ, a apărut un băiat care s-a aşezat tăcut pe scaunul din spate, lângă valiză. Maşina a demarat cu cele patru geamuri deschise. Cei doi algerieni strigau unul la altul. Montse nu înţelegea nimic. Era din ce în ce mai confuză şi mai îngrijorată, dar a încercat să pară calmă. Au pornit spre Tindouf, pe o şosea care părea desenată pe nisipul deşertului.

Era o rablă care lăsa în urmă un nor de fum negricios. Înainta poticnindu-se. Bordul era plin de nisip. Când au ajuns la primele străzi din oraş, Montse a simţit că i se strânge inima. Era deja întuneric şi rarele felinare, cu lumina lor palidă, dădeau clădirilor un aspect sinistru. Abia dacă se zăreau câteva maşini. Pe străzi erau foarte puţini oameni. Din când în când dădeau peste o bicicletă sau peste un măgăruş înhămat la o căruţă. Montse a avut senzaţia c-a nimerit într-un oraş care fusese bombardat de curând. Cei doi bărbaţi strigau în continuare unul la celălalt, de parcă erau supăraţi. Câteodată se vedea în faţă câte o clădire care părea mai bine conservată.

După ce au străbătut centrul oraşului, cartierele au devenit şi mai dezolante. Au ajuns într-o zonă unde felinarele atârnau, stinse, de stâlpii de lemn. Erau case de cărămidă, neterminate, cu găuri în dreptul uşilor şi ferestrelor. Şi totuşi, înăuntru trăiau oameni. Apoi au apărut blocurile sărăcăcioase şi jalnice, netencuite şi necimentate. Cuburi de doi metri înălţime, cu o draperie în loc de uşă. Maşina s-a oprit în dreptul unuia dintre nenumăratele cuburi. Pe stradă nu era niciun fel de lumină. Un câine lătra ca turbat. Montse l-a văzut pe tânăr înşfăcând valiza şi intrând într-una din locuinţele improvizate. Celălalt i-a cerut să-l urmeze. S-a supus fără a îndrăzni să întrebe ceva. Dincolo de draperie, priveliştea care i s-a înfăţişat a îngrozit-o de-a dreptul. Şase sau şapte copii stăteau pe jos şi se holbau la ea ca la o arătare. În mijlocul încăperii se afla o lampă mică de gaz, aprinsă. Două femei pregăteau cina pe un covor spălăcit. În fundul odăii, o bătrână cufundată în surzenia ei, părea străină la tot ce se întâmpla în jur. Copiii din vecini au venit într-un suflet, dar bărbatul i-a alungat ca pe nişte găini care încercau să-i invadeze casa. Cele două femei s-au ridicat, ascultând cuvintele şoferului, cu ochii ţintă la străină. N-au făcut niciun gest, niciun comentariu. S-au aşezat iar pe jos şi au pregătit mai departe cina.

Montse a încercat să le explice celor doi bărbaţi că avea nevoie de un hotel pentru o noapte. Cei doi algerieni îi răspundeau în acelaşi timp, zăpăcind-o de tot. Femeile de pe podea nu se amestecau în discuţie. Văzând că n-avea încotro, Montse şi-a luat valiza şi a încercat să iasă din casă. Cel mai mare dintre bărbaţi a apucat-o de un braţ şi a oprit-o cu forţa. A nimerit peste unul dintre copii şi a căzut. Bărbaţii îi vorbeau întruna, arătându-i strada, apoi cina, şi zbierau supăraţi. Montse şi-a muşcat buza, ca să nu plângă. Încerca să nu se piardă cu firea. A rămas jos, pe duşumea. Un adolescent a intrat în cameră şi s-a aşezat lângă femei. Nu părea deloc surprins de prezenţa femeii străine. A schimbat doar câteva cuvinte cu ceilalţi doi bărbaţi. Până să înţeleagă Montse ce se întâmpla, una dintre femei i-a întins o farfurie cu curmale şi un blid mare cu lapte. Restul familiei înfuleca dintr-un castron mare, aflat în mijlocul odăii. Montse nu ştia ce să facă. Nu-i era foame, dar a luat o curmală şi a muşcat din ea. Femeia a luat alta şi a înmuiat-o în lapte. Ea a imitat-o. I se întorcea stomacul pe dos de greaţă, dar s-a gândit că dacă refuza să mănânce, oamenii aceia s-ar fi putut simţi jigniţi. Era aşa de obosită, c-o dureau şi fălcile când mesteca. Nimeni nu i-a mai adresat vreun cuvânt sau vreo privire. Pe stradă se auzeau doar câinii lătrând şi câte un copil plângând. Fără să înţeleagă prea bine ce se întâmpla, pe Montse a toropit-o somnul şi n-a mai ştiut de ea.

A deschis ochii, fiind convinsă că totul fusese un coşmar. Şi totuşi, ce trăia era adevărat. Prin draperia care înlocuia uşa, se strecurau timid primele raze de soare. Bătrâna de aseară se afla acum în mijlocul încăperii. Pregătea ceaiul cu privirea pierdută. Lângă ea era adolescentul, care acum n-o mai slăbea deloc din ochi. S-a apropiat de Montse şi i-a oferit un colţ de pâine, tare ca piatra. Altcineva nu mai era. Valiza rămăsese în acelaşi loc, iar geanta se afla lângă ea. S-a ridicat în picioare. O durea tot corpul. S-a uitat pe stradă şi s-a cutremurat de ce i-a fost dat să vadă. Toate casele erau identice, din blocuri de piatră, sărăcăcioase, fără ferestre şi cu o draperie în loc de uşă. Copiii se jucau pe jumătate goi printre rable abandonate, motoare şi remorci fără roţi. Chiar lângă intrarea casei se afla o capră cu piciorul legat de un drug de fier. Capra tuşea de parcă agoniza. Era toată piele şi os. Un câine a început s-o latre pe Montse din casa din faţă. A făcut câţiva paşi, lipită de peretele casei, până a văzut o femeie alergând spre ea; cu faţa acoperită, striga şi-şi punea mâinile pe cap. A apucat-o pe Montse de un braţ şi a tras-o înapoi în casă. Era una dintre femeile care pregătiseră cina cu o seară înainte. Nu înţelegea o iotă din ce-i spunea. Brusc, s-a simţit prizonieră între cei patru pereţi neterminaţi. A încercat să-i explice că trebuia să găsească un telefon. Femeia turuia întruna în arabă şi în franceză. Disperată, Montse s-a năpustit la uşă şi a ieşit în stradă. Era hotărâtă să ţipe, cerând ajutor, dar văzându-le pe toate vecinele privind-o uluite, n-a mai fost în stare de nimic. Stăpâna casei a ieşit în urma ei, ocărând-o întruna. Montse şi-a strâns geanta la piept şi a pornit pe stradă, considerându-şi valiza pierdută. S-a consolat cu gândul că avea asupra ei toţi banii şi actele. A înaintat cu paşi mari, cât de repede a putut, lăsând în urmă strigătele supărate ale acelei femei. Toţi copiii de pe stradă s-au luat după Montse, aliniindu-se în şir indian. Chiuiau şi râdeau, încercând să imite mersul străinei. A durat destul până a izbutit să iasă ?din labirintul acela de ruine, pentru că toate străzile erau la fel.

După o vreme, s-a simţit mai bine: a ajuns să calce pe asfaltul unui bulevard. Copiii au rămas în urmă, în spatele ei aflându-se acum doar trei copiliţe. S-a întors spre ele ca să le zică ceva şi a recunoscut imediat una din feţişoarele văzute cu o seară înainte. "Acasă, le-a strigat, duceţi-vă acasă! À la maison, à la maison!" Copilele o priveau cât se poate de serios. Se opreau şi apoi porneau iarăşi după ea. Cea mare nu avea mai mult de zece ani. Disperată, Montse s-a aşezat pe marginea trotuarului. Fetiţele au rămas în picioare, pe cealaltă parte a străzii. Le-a făcut un semn să se apropie. S-au apropiat, după o clipă de şovăială. "Vreau să dau un telefon, înţelegeţi, vreau să te-le-fo-nez!" Copilele s-au privit între ele cu ochii mari cât cepele. Şoferii îşi încetineau viteza, ca să privească acel spectacol inedit. "Telefon, telefon, unde?" Cea mai mare dintre fete a arătat spre capătul străzii. Celelalte au imitat-o şi ele. Montse s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre locul indicat. Deodată, a simţit-o pe cea mai mică agăţându-se de mâna ei. Celelalte două au rămas în urmă, fără să se îndepărteze prea mult. Pe măsură ce înaintau, străzile erau tot mai aglomerate. Oamenii se uitau la Montse. Bărbaţii se opreau şi întorceau capul după ea. Femeile îşi acopereau gura cu pânza care le acoperea capul. Nicăieri nu se vedeau cabine telefonice. Un bărbat suit pe crupa unui măgar a început să ţipe la ea, fără ca Montse să înţeleagă de ce făcea asta.

S-a oprit în uşa unui bar amenajat sub o cocioabă. În uşă erau mese albe de plastic, foarte murdare. Doi bătrâni fumau, fără să-şi dezlipească ochii de pe femeie. Unul dintre ei purta ochelari, şi îi lipsea o lentilă. Închidea un ochi, ca s-o poată vedea mai bine. Şi-a luat în sfârşit inima în dinţi şi a intrat în bar. Erau vreo doisprezece bărbaţi care fumau şi vorbeau cu toţii în acelaşi timp. Când au văzut-o, au amuţit brusc. Montse a încercat să nu se uite în ochii lor. Bătrânii de afară au intrat după ea, roşi de curiozitate. Un telefon vechi atârna de un stâlp. Montse a încercat să afle cine era stăpânul lui, dar n-a izbutit. "Telefon - a zis cu glasul frânt, arătând aparatul - trebuie să dau un telefon." Unul dintre bărbaţi s-a apropiat de ea şi a apucat-o de braţ, împingând-o spre uşă. Montse s-a împotrivit. S-a creat atunci o zarvă nemaipomenită şi nimeni n-a mai înţeles nimic. Bărbaţii au început să se certe. Scandalul era îngrozitor. Gesticulau, ţipau şi chiar se pregăteau să se bată. Cei doi bătrâni au intervenit şi ei în dispută, începând să strige la străină. Montse era atât ?de îngrozită că nici nu mai vedea ieşirea. Doi bărbaţi au apucat-o de braţe. Fiecare trăgea de ea în două părţi diferite. Geanta i-a căzut pe jos. Era gata să cadă, fără vlagă, când deodată i-au dat drumul. Cineva a apucat-o de mijloc şi a tras-o afară. Până să înţeleagă ce se întâmpla, era deja în stradă. Adolescentul pe care-l văzuse în casă o îndemna să fugă. Montse a rupt-o la fugă, fără să se oprească, de parcă băiatul acela ar fi fost îngerul ei păzitor. În spate se auzeau urletele bărbaţilor care înjurau în faţa barului. S-a oprit imediat după colţul străzii şi s-a aşezat pe marginea trotuarului. Băiatul avea geanta pe umăr. I-a întins-o lui Montse, de parcă i-ar fi ars mâinile. Cele trei copiliţe stăteau pe trotuarul din faţă, cu ochii mari, fără să piardă niciun amănunt. Tânărul îi vorbea, dar ea nu mai avea putere nici măcar să-l privească.

Când s-au întors acasă, femeia stătea în mijlocul camerei, împreună cu bunica. A dojenit-o pe Montse prin gesturi, dar n-a zis nimic. Valiza rămăsese în acelaşi loc. S-a prăbuşit pe covor şi a dat drumul genţii din mână. Băiatul le spunea ce se întâmplase. Au intrat câteva vecine. Curioşi, copiii şi-au vârât nasul prin draperie, dar fără să se încumete să intre. Montse a izbucnit în plâns, fără să se mai poată stăpâni. Se abţinuse din clipa în care rămăsese singură în terminalul aeroportului din Tindouf.


Layla strânge cu putere mâna lui Montse. Soarele începe să dogorească. În mod ciudat, infirmiera zâmbeşte după ce a ascultat întâmplarea. Se privesc.
- Nu eşti în ţara ta, dar n-are de ce să-ţi fie teamă, îi spune cu oarecare amărăciune Layla.
- Ce vrei să zici?
- Că e greu să înţelegi din afară obiceiurile musulmanilor. Oamenii aceia au înţeles precis că le cereai un adăpost pentru dormit şi, chiar dacă erau săraci, ţi-au oferit tot ce aveau. Unii nu ne înţeleg deloc obiceiurile. Dar ospitalitatea e sfântă la musulmani.
- Până aici pot să înţeleg.
- Dacă accepţi ospitalitatea, trebuie să accepţi şi regulile lor.
- La ce te referi?
- Algeriencele nu sunt ca noi. Sunt de modă veche. Aşa se zice? Ele nu pot să înţeleagă că o femeie poate umbla singură pe stradă, mai ales dacă ţi-e oaspete şi nu e din ţara ta. Şi treaba cu intratul într-un local cu bărbaţi... Pentru unii e un păcat la fel de mare ca mersul pe stradă cu braţele goale.

Montse se gândeşte la cele spuse de Layla. Apoi se întristează. Infirmiera îşi dă seama imediat că se întâmplă ceva. Îi pune mâna pe frunte, deşi ştie că nu are febră.
- Nu fi tristă. O să te întorci acasă în curând şi o să povesteşti toate astea familiei tale, ca şi cum ar fi fost un film.

Pe chipul lui Montse apare o grimasă de durere. Layla e descumpănită. Încă nu s-a obişnuit cu schimbările astea bruşte de dispoziţie.
- Te simţi bine, Montse?
- Nu, nu mă simt bine. Chiar şi mie mi-e greu să mă înţeleg.
- Încearcă cu mine. Poate că eu te înţeleg.

Montse înghite în sec. Îşi atinge părul, încercând să şi-l aranjeze cu mâinile.
- N-am niciun chef să mă întorc în ţara mea. Numai la gândul ăsta şi mă simt de parcă aş cădea într-un hău întunecat din care n-o să mai ies niciodată.
- N-ai copii?
- O fată, dar ea n-are nevoie de mine, zice Montse fără să şovăie.
- Ai serviciu?
- Am, dar am cerut o întrerupere temporară. Nu mă aşteaptă nimeni. Dacă dispar de tot, n-o să-mi simtă nimeni lipsa.

Se instalează iar tăcerea. Câteva infirmiere trec prin curte şi le salută. Layla schimbă câteva cuvinte cu ele în arabă. Apoi rămân iarăşi singure.
- Ţi-ar plăcea să vii la mine acasă? întreabă Layla. Pot obţine o invitaţie. Săptămâna următoare sărbătorim Paştele. Sunt zile pe care le petreci cu cei dragi. Mi-ai putea cunoaşte familia.

Pe faţa lui Montse apare un zâmbet. Brusc, e încântată de cuvintele infirmierei.
- Vorbeşti serios? Vreau să zic, se poate una ca asta?
- Fireşte că se poate. Doar că trebuie s-o solicit. Poţi să te întorci în ţara ta cu primul zbor sau cu următorul. Când vrei tu. Familia mea o să fie foarte fericită.

Montse o îmbrăţişează cu greu. Încă se simte obosită.
- Şi o să-mi tai părul? întreabă entuziasmată ca o liceană.
- Cum adică să-ţi tai părul?
- Aşa bine. Părul meu e într-un hal fără de hal. Nu vezi cum arată? Mi-l tai?
- Dacă vrei tu, o să ţi-l tai. Şi o să ţi-l vopsesc în roşu dacă ai chef. De Paşti am multă henna acasă. Vrei?
- Da, Layla. Este cea mai frumoasă invitaţie pe care am primit-o în viaţa mea.

Şi, zicând asta, cade iarăşi pradă tristeţii.

[...]

Doctoriţa Belén Carnero a intrat în bufetul de la spital şi a văzut-o imediat pe Montse în fundul încăperii, lângă o fereastră. O căuta. S-a apropiat grăbită şi s-a aşezat lângă ea.
- De ce-ai întârziat atât? Voiam să plec, Belén.
- A fost o operaţie lungă. Şi cel mai rău e că bietul om era gata să rămână în sala de operaţii din cauza ta.

Doctoriţa Cambra şi-a ridicat sprâncenele, nevenindu-i să creadă.
- Cum aşa? Cum din vina mea?
- Da, Montse, m-ai făcut aşa de curioasă cu povestea ta, că am întrecut măsura cu anestezia...

Montse era gata s-o ia la rost, când a zărit zâmbetul poznaş al doctoriţei Carnero. Nu era prima oară când îi făcea una ca asta.
- Dar ce-i cu tine? Ţi-ai pierdut simţul umorului, femeie.

Montse şi-a acoperit faţa cu amândouă mâinile.
- Nu ştiu dacă am avut vreodată simţul umorului, dragă.
- Bineînţeles că-l ai. Nu-ţi aduci aminte ce ne mai distram?
- Ai dreptate. Dar a trecut atâta timp, că am uitat deja.

S-au privit o clipă în ochi, încercând parcă să-şi ghicească reciproc gândurile.
- Uite, ştii cum facem? Vii la mine acasă şi-mi continui povestea de unde ai rămas.
- N-am timp. Trebuie să mă duc acasă, să fac un duş şi...

Belén aştepta, încruntată.
- E ceea ce-mi imaginez eu? a întrebat-o anestezista.
- Păi da, de ce să te mint. O să iau cina cu Pere.
- Burlacul cel mai râvnit. Dar nu mă interesează asta, aşa că fă bine şi povesteşte-mi ce s-a mai întâmplat cu acel Santiago San Romo.
- San Román.
- Da, el. Îmi povesteai chestia cu sarcina... Tu aveai... nouăsprezece ani.
- Optsprezece. Optsprezece ani bătuţi pe muchie. Acum n-ar fi nicio scofală. Dar atunci erau alte vremuri, şi tu ştii cum era familia mea.
- Da. Şi tocmai de-asta sunt curioasă. Nu mi te închipui în faţa maică-tii, spunându-i că ai rămas însărcinată cu un băiat despre care aproape că nu ştiai nimic.
- De fapt ştiam tot ce trebuia să ştiu.
- Mi-ai povestit că l-ai văzut cu o blondă.

Doctoriţa Cambra şi-a scotocit prin geantă şi a scos un pachet de Chesterfield. Şi-a aprins o ţigară. Belén o studia, tăcută.
- De ce te uiţi aşa la mine?
- Nu ştiam că fumezi. Asta e ceva nou?
- Încă o aiureală, aş zice. N-am mai fumat de când aveam optsprezece ani.
- Dragă, eşti plină de surprize. Nu mă miră că Pere îşi pierde capul după tine.

Montse i-a suflat tot fumul în faţă. Belén a început să tuşească şi să râdă.

Îşi amintea de acea lună de octombrie ca fiind una dintre cele mai dureroase din viaţa ei. Bucuria trăită de tată odată cu intrarea fiicei mai mari la facultate contrasta cu deprimarea şi apatia care puseseră stăpânire pe fată. Amintirea verii i se părea acum un basm. Revenirea la programul obişnuit al familiei, la autoritatea maternă, la despărţirile lungi de Santiago i se păreau insuportabile. Soră-sa, Teresa, trăia în cu totul altă lume. Montse se simţea adesea mai mică decât ea, când era în preajma ei. Mezina îşi avea propria ei viaţă. Ea părea cea mare. Teresa suporta mai uşor exigenţele tatălui, reproşurile mamei, supravegherea enervantă a amândurora. I se părea imposibil să se înţeleagă cu ea. Uneori o vedea ca pe o copilă, alteori i se părea prea matură pentru vârsta ei. În realitate se temea să afle părerea soră-sii, dacă i-ar fi spus ce trăia ea în cea mai mare taină.

Cu cât trecea mai mult timp fără să-l vadă pe Santiago, cu atât îi era mai greu să şi-l scoată din cap. Acum se întâlneau doar sâmbăta după-masă şi duminica. Montse nu se putea întoarce acasă după zece seara, iar Santiago n-avea altceva de făcut decât să stea cu ea. Când i-a spus că la sfârşitul anului trebuia să plece la Zaragoza, ca să-şi facă serviciul militar, fata a încercat să pară indiferentă, de parcă acela era lucrul cel mai firesc din lume. Dar acasă vedea cum treceau zilele, într-o îngrijorătoare numărătoare inversă. Totuşi, Montse se înşela cumplit crezând că situaţia ei nu se putea înrăutăţi şi mai mult.

Cea mai cruntă lovitură a suferit-o într-o seară mohorâtă de toamnă. Îşi însoţea mama în vizită la una dintre mătuşi, ca în multe alte dăţi. Era o obligaţie inevitabilă. Nimic n-o plictisea mai tare pe Montse decât să petreacă două ore aşezată în faţa unei măsuţe, ascultând-o pe maică-sa şi pe mătuşi trăncănind vrute şi nevrute despre oameni care muriseră deja, despre persoane pe care nu le cunoştea, despre întâmplări care i se păreau îngrozitor de plictisitoare. Dar în seara aceea ceva a făcut-o să iasă din rutină. Trecând prin faţa unei cafenele, Montse s-a uitat în geam, vrând să-şi aranjeze părul cu un gest cochet. Dar a încremenit. La o masă de lângă uşă l-a văzut pe Santiago fumând cât se poate de firesc. Lângă el se afla o fată blondă, care râdea de parcă tocmai i se povestise ceva extraordinar de hazliu. Au fost doar două sau trei secunde; suficiente însă ca să fie sigură că era Santiago. Lui Montse i-a sărit inima din piept. S-a lipit de braţul mamei şi s-a străduit să ţină pasul cu ea. Se înroşise toată. Îi ardeau obrajii. I-a fost teamă ca nu cumva maică-sa să-şi dea seama. Nu voia să privească în urmă, dar imaginea aceea i se întipărise puternic în minte. Gândurile i se învălmăşeau în cap. Şi atunci, pe neaşteptate, s-a scuzat faţă de maică-sa, spunându-i să-şi continue singură drumul până la casa mătuşii. Ea uitase ceva acasă. Mama şi-a văzut de drum, bodogănind-o întruna.

Montse nu se mai putea stăpâni. S-a convins că Santiago era băiatul pe care-l văzuse, după care s-a postat pe celălalt trotuar şi nu şi-a mai dezlipit ochii de pe uşa cafenelei. Tremura toată. Îşi închipuia cum arăta şi i se părea ridicol ce făcea. A traversat strada, vrând să intre în cafenea, dar s-a răzgândit în ultima clipă. Pentru prima oară în viaţă n-o interesa că n-avea o scuză plauzibilă în faţa maică-sii, care să-i justifice comportamentul bizar. Timpul trecea îngrozitor de încet.

Santiago San Román a ieşit din cafenea împreună cu blonda. Să tot fi avut vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani, dar după felul în care se îmbrăca, fata părea mai matură. În ciuda distanţei, Montse era convinsă că se vopsea. Vorbeau ca doi prieteni care se cunosc de-o viaţă. Santiago o făcea să râdă întruna. Asta a enervat-o cel mai tare pe Montse. I-a urmărit de la distanţă, de pe celălalt trotuar. Poate că Montse voia de fapt ca Santiago s-o descopere pe cealaltă parte a străzii, dar băiatul n-o slăbea din ochi pe blondă. Montse îi privea, aşteptând fie să-i vadă luându-se de mână, fie ca el s-o ia pe după umeri. Dar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Au făcut câţiva paşi până la staţia de autobuz. Au rămas în picioare zece minute, timp în care fata nu se mai oprea din râs. Era incredibil cât de amuzant putea fi dintr-o dată Santiago. În câteva rânduri, Montse a vrut să plece sau să se ducă la ei, dar ceva o ţinea locului. În cele din urmă a sosit autobuzul şi fata a aşteptat să urce toată lumea. Atunci i-a văzut mână în mână. De fapt, se luau de mână şi apoi îşi dădeau drumul la mâini, oarecum nervoşi, până când fata l-a luat pe Santiago de gât şi l-a tras spre ea. S-au sărutat. Nu părea o îmbrăţişare de rămas bun. Santiago n-a făcut niciun gest s-o îndepărteze. S-au despărţit când autobuzul era gata să plece. San Román a rămas nemişcat în staţie, uitându-se la fata care-şi căuta un loc în autobuz. A înţepenit acolo cu privirea pierdută, până ce maşina a dispărut de tot.

Montse n-a apărut la întâlnire în sâmbăta următoare. Când a sunat-o Santiago, dându-se drept un coleg de facultate, ea n-a vrut să răspundă. Abia după trei zile s-a hotărât să răspundă la telefon, şi când a făcut-o, i-a zis: "Uite ce-i, Santi, nu mai vreau să ştiu nimic despre tine. Înţelegi? Absolut nimic! Împacă-te cu gândul c-am murit." După care a închis. Santiago n-a primit nicio explicaţie până a treia zi, când a oprit-o pe Montse pe trotuarul din faţa casei. Montse ţinea cărţile sub braţ şi se grăbea să prindă autobuzul. Santiago i-a apărut în faţă şi i-a aţinut calea. Era supărat, dar când a văzut-o pe Montse a pălit. "O să-mi spui acum ce-ai păţit." Glasul îi era şovăielnic. Montse a pornit în sens invers şi şi-a văzut de drum. Băiatul s-a ţinut după ea, încercând să-i smulgă vreo explicaţie, dar ea nu i-a dat prilejul s-o facă. Până la urmă, sătulă de toată povestea, Montse s-a oprit locului. "Ascultă-mă, drăguţule. Eu nu ştiu de-a ce te joci tu, dar te asigur că n-o să-ţi meargă cu mine!" "Mai întâi trebuie să aflu despre ce vorbeşti. Dacă nu-mi explici..." "Eu să-ţi explic? Tu eşti cel care trebuie să-mi dea mie explicaţii! De exemplu, explică-mi şi mie cine era blonda aia oxigenată cu care te sărutai deunăzi în staţia de atobuz?" Montse nu l-a slăbit nicio clipă din ochi; el s-a încruntat şi s-a înroşit. Dar nu s-a speriat. "Dacă suferi de gelozie, află că nu mai e cazul. Nu-i nimeni important." Fata s-a înroşit ca racul de furie. "Nimeni important? Dar eu sunt cineva important?" "Bineînţeles, tu eşti omul cel mai important din viaţa mea." "Ei bine, află atunci c-ai rămas fără cel mai important om din viaţa ta. De acum înainte să te consoleze blonda aia sau cine vrei tu!" Şi-a continuat drumul foarte hotărâtă, în timp ce Santiago încerca s-o prindă din urmă. "Ştii ce, drăguţo, blonda aia nu-i nimeni! Nu ştiu de ce eşti aşa de geloasă. Ce, tu n-ai avut niciun prieten înainte?" "Ba da, o grămadă, a minţit ea. Şi ce-i cu asta?" "Păi, atunci o să înţelegi, fiindcă e doar o prietenă mai veche." "Haida-de, şi aşa le săruţi tu pe toate prietenele mai vechi?" "Drept să spun, nu. Dar ne-am întâlnit din întâmplare, am băut o cafea..." "Te-a invitat ea?" Santiago a tăcut subit. Montse îl lovise unde-l durea mai tare. A amuţit şi a rămas în urmă. Brusc, Montse s-a oprit, s-a întors şi i-a trântit-o: "Sunt însărcinată! Da, însărcinată! Şi nu mă întreba dacă sunt sigură, că te trimit la... Aşa că acuma ştii! Nu vreau să te mai aud, nu vreau să te mai văd, nu vreau să mai ştiu nimic despre tine. Mi-ajung câte am pe cap acum!" Santiago a rămas mască, înfipt în trotuar, cu ochii la Montse, privind-o cum se îndepărtează, fără să se mai uite înapoi. Şi atunci a observat că lumea de pe stradă se oprise ca să-i asculte; parcă se dădeau în spectacol.


Pe doctoriţa Cambra n-o mai impresionează de mult restaurantele de lux şi atenţiile bărbaţilor. Sofisticăriile o plictisesc, chiar dacă îi fac plăcere. L-a lăsat pe Pere Fenoll, traumatologul, să aleagă restaurantul, vinul şi locul mesei. Era ceva în bărbatul acela care o înduioşa, dar erau şi lucruri care-i displăceau. În realitate, nu mai era în stare să discearnă: ce era bine şi ce era rău? Se ştia frumoasă, la peste patruzeci de ani, în stare să cucerească un bărbat, dar i se făcea lehamite când trebuia să-şi folosească farmecele. În plus, Pere nu era un interlocutor prea agreabil. Vorbea despre spital, despre specialitatea lui, despre problemele sistemului sanitar. Când Montse reuşea să schimbe vorba, el devenea brusc foarte important, de parcă faptul că ducea o lingură la gură ar fi fost rezultatul unor acţiuni de o importanţă covârşitoare. Era un bărbat atrăgător, cu bun-gust şi maniere desăvârşite. Asta îi plăcea, dar îi şi displăcea lui Montse. Uneori cocheta cu el, dar când îl vedea prea receptiv, devenea mai ponderată.

Doctoriţa Cambra presupunea că noaptea respectivă avea să se sfârşească în patul bărbatului din faţa ei, a cărui imagine îi parvenea acum filtrată, prin vinul din pahar. Se simţea uşor ameţită de băutură. Îşi lăsase înadins pastilele acasă şi îmbrăcase cea mai frumoasă rochie. I se părea că Pere câştiga mult dacă tăcea. Nu era un amant bun, dar ei nu-i trebuia neapărat asta. Şi l-a amintit în chiloţi şi nu şi-a putut stăpâni un zâmbet.
- Te amuză ce-ţi povestesc?

De fapt, Montse nu mai asculta de mult ce-i povestea traumatologul. Reuşea cu mare uşurinţă să nu mai urmărească o conversaţie, fără ca asta să se observe.
- Adevărul e că nu. Mai degrabă modul în care povesteşti, a încercat ea să se justifice.

Pere s-a îmbujorat. Montse i-a susţinut privirea, până când el şi-a îndreptat-o spre pahar.
- Iartă-mă, s-a scuzat traumatologul. Toată seara am vorbit numai eu şi aproape că nu te-am lăsat să scoţi un cuvânt.
- E foarte interesant tot ce spui. Nu vreau să te întrerup. În plus...

Pere Fenoll şi-a ridicat privirea şi a aşteptat, nerăbdător, sfârşitul frazei în ochii lui Montse.
- În plus?
- În plus, cred că vinul mi s-a urcat la cap şi nu vreau să spun tâmpenii.
- Ei, n-aş fi zis! Arăţi de parcă acum te-ai fi sculat din pat.

Montse a zâmbit şi a căzut pe gânduri. Terminaseră cina şi ştia că, mai devreme sau mai târziu, Pere avea s-o întrebe dacă voia să bea un pahar la el acasă. Ea avea chef de vorbă. Gândul că se va întoarce acasă, izbindu-se de tăcerea pereţilor şi a amintirilor o îngrozea.
- Nu te-ai gândit niciodată să renunţi la serviciu pentru o vreme? l-a întrebat Montse. Să zicem trei luni, şase luni, un an.
- O întrerupere temporară?
- Da, ceva de genul ăsta.
- Nu, nu m-am gândit. Poate mai târziu, când o să fiu...
- Bătrân? Voiai să zici bătrân?
- Când o să fiu mai obosit: asta voiam să spun.

Montse şi-a îndepărtat părul de pe faţă. Vinul îi provoca într-adevăr o stare euforică pe care o credea de mult uitată.
- Ei bine, mie mi-ar plăcea. Trei luni, o jumătate de an. Nu ştiu. Poate c-o s-o cer.
- Şi ce-ai face în timpul ăsta?
- O mie de lucruri. Aş citi, m-aş plimba, aş călători. E fantastic să călătoreşti în afara sezonului.
- Singură?
- Ai veni cu mine? a întrebat ea imediat, de parcă tocmai asta ar fi aşteptat.

Pere i-a zâmbit. S-a îmbujorat iar.
- Depinde. Dacă m-ai ruga... O să mă rogi?
- Nu, n-o s-o fac. Stai liniştit. Deocamdată nu-i decât ceva foarte vag, care mi-a trecut prin cap.

Pere Fenoll a profitat de sinceritatea femeii ca să lanseze întrebarea de mult pregătită.
- Vrei să vii la mine să bem un pahar?

Montse i-a zâmbit, încercând ca surâsul ei să pară spontan. A încuviinţat din cap, dar n-a putut să se prefacă surprinsă de întrebare.

După plata consumaţiei, abia dacă au mai scos câteva vorbe. Au părăsit localul oarecum încordaţi şi au urcat în maşina traumatologului. Era frig. Montse şi-a ridicat gulerul paltonului şi s-a făcut comodă pe pielea tapiţată. Îşi dorea ca drumul să fie lung, ca să se încălzească în timp ce asculta Wagner.
- Eşti obosită?
- Nu. E vinul, Pere, asta e tot. Mă simt foarte bine.

Traficul era foarte aglomerat la ora aceea. Montse privea distrată oamenii de pe trotuare, iar Pere vorbea iarăşi despre serviciu. Deodată i s-a părut c-o vede pe Fatma. Mergea singură, cu părul acoperit cu o melfa roşie.
- Opreşte o clipă, Pere, te rog. Am văzut o prietenă.
- Aici?
- Doar o clipă. Nu-i nevoie să parchezi.

Pere a tras maşina pe dreapta. Era iritat. Reacţia aceea bruscă a lui Montse i s-a părut un capriciu aiurea. Ea a coborât din maşină şi i-a apărut Fatmei înainte. Sahariana s-a mirat s-o vadă. De fapt se întâlniseră cu trei zile mai înainte. S-au îmbrăţişat şi s-au luat de mână. Şi-au pus tot felul de întrebări, de parcă nu se mai văzuseră de mult.
- Copilul e bine?
- Bine, foarte bine. E un copil foarte bun.

Cele două femei nu păreau să se grăbească. Şi atunci, Pere Fenoll, nerăbdător, a început să claxoneze. Fatma s-a simţit îngrozitor când şi-a dat seama că cineva o aştepta pe Montse. S-a gândit c-a reţinut-o. Şi-a luat rămas bun. Au stabilit să se revadă cât de curând.

Pere avea un aer grav când Montse s-a urcat în maşină. Doctoriţa Cambra părea contrariată. S-a abţinut cu greu să nu-l dojenească pentru comportamentul lui.
- Vai, Montse, a zis pe un ton ironic, nu ştiam că ai aşa nişte prietene exotice!

Montse şi-a muşcat buza.
- Exotice? Te deranjează că am prietene exotice?
- Nu, nu. Dimpotrivă. Cred că trebuie să avem relaţii cu oameni din toate clasele sociale.

Lui Montse nu i-a plăcut tonul cu care o spusese. Înainte de a porni maşina, a deschis uşa. A coborât şi a zis:
- Ştii ce, Pere, n-am crezut c-o să spun asta cuiva, dar nici nu mi-am închipuit c-o să mă culc vreodată cu unul ca tine. Du-te dracului!

Pere Fenoll a rămas cu gura căscată. Ştia că stricase totul, dar acum era prea târziu ca să mai repare ceva. A rămas în maşină, ascultând Wagner, în timp ce Montse se îndepărta cu paşi mici pe trotuar, probabil înjurându-l.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.
Citiţi un interviu cu autorul acestei cărţi aici.