Cât te mai iubesc

Nici timpul, nici deşertul nu pot opri dragostea.

Descoperirea neaşteptată a unei vechi fotografii o va determina pe Montse Cambra, o doctoriţă de patruzeci şi patru de ani, să părăsească Barcelona natală în căutarea primei iubiri. Începe astfel o călătorie care o va duce până în Sahara. Dorinţa de a supravieţui într-un sat uitat din deşert o vor ajuta să-şi descopere adevăratul destin.

Cât te mai iubesc e o poveste de iubire care se prelungeşte în timp; imagine din două epoci şi două culturi unite printr-un secret, aventura unei femei care descoperă cel mai important lucru în singurătatea deşertului.

Pe 8 martie 2007, la Madrid, un juriu prezidat de Mario Vargas Llosa, şi alcătuit din José Luis Cuerda, Santiago Gamboa, Juan González, Mercedes Monmany, Francisco Martín Moreno şi Claudia Piñeiro au selectat, din cele cinci sute şaptezeci şi patru de manuscrise prezentate, romanul Cât de mult te iubesc de Luis Leante, conferindu-i Premiul Alfaguara pentru roman pe 2007. Juriul a apreciat forţa expresivă cu care sunt descrise peisajele şi existenţa în ultima colonie spaniolă din Africa, devenite scena unei poveşti de iubire care marchează viaţa protagoniştilor.

Luis Leante s-a născut în Caravaca de la Cruz (Murcia) în 1963. Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea din Murcia, în prezent este profesor de latină în Alicante. A cultivat diverse genuri literare: povestire, teatru, roman, poezie, eseu, etc. A scris scenarii cinematografice, iar câteva dintre povestirile lui au fost ecranizate. Povestiri publicate: El último viaje de Efraín (1986), El criador de canarios (1996) şi romanele: Camino del jueves rojo (1983), Paisaje con río y Baracao de fondo (1997), La Edad de Plata (1998), El canto del zaigú (2000), El vuelo de las termitas (2003, 2005) şi Academia Europa (2003). A obţinut premii pentru poezii, povestiri şi romane.

Lui Santiago San Román Oaza i se părea centrul universului. Rezemat de tejgheaua de la bar sau stând la una dintre mesele acoperite cu muşama, avea senzaţia că totul se învârtea în jurul lui. Niciodată nu mai simţise aşa ceva. În compania lui Guillermo şi cu un pahar de coniac în mână, nu-i mai trebuia nimic ca să uite de chinul din Peninsulă care-l tortura.

Ofiţerii se întâlneau la Cazinoul Militar şi la Hotelul Naţional din El Aaiún. Oaza era barul rezervat trupei. Sâmbătă seara nu exista local mai aglomerat în oraş sau în provincie. Patronul Oazei se numea Pepe Condeiul, un andaluz sictirit de toate. Localul lui era singurul loc unde prostituţia se bucura de încuviinţarea tacită a ofiţerilor. În Oaza erau curve, bingo, poker, pariuri, încăierări, haşiş şi coniacul cel mai ieftin din toată Sahara Occidentală. Sâmbătă seara, localul lui Pepe Condeiul părea un câmp de luptă. Prostituatele, făcând pe chelneriţele, nu mai pridideau cu comenzile, iar chiotele de la jocurile de cărţi se amestecau cu televizorul dat la maximum. Niciun alt local din oraş n-avea clienţi aşa fideli ca Oaza. Toţi cei care aveau o permisie de o seară sau de sfârşit de săptămână călcau pe acolo.

Câteva ore petrecute în Oaza însemnau pentru Santiago San Román uitarea obsesiilor pentru o vreme. Iar în acele zile obsesiile lui se reduceau la Montse, perfida Montse. Când al doilea pahar de coniac începea să-l ardă pe gât, se simţea bărbatul cel mai grozav din lume. Montse trecea atunci pe planul doi, şi el avea timp doar pentru prietenul lui, Guillermo, şi pentru cei care voiau să-şi împartă cu ei orele libere. Guillermo devenise nu numai confidentul lui, ci şi omul cel mai de nădejde pe care-l cunoscuse vreodată. Îi concepea scrisorile pe care Santiago i le trimitea lui Montse, îl asculta când simţea nevoia să-şi verse năduful, îl însoţea tăcut când n-avea chef să vorbească. Pe Guillermo îl repartizaseră deocamdată la trupa de geniu din cadrul Regimentului Mixt de Ingineri, numărul 9. Toată ziua săpa şanţuri şi gropi pentru construirea Grădinii Zoologice din El Aaiún. Ca tuturor legionarilor, nu-i făcea deloc plăcere să se amestece cu trupele coloniale. Pe de altă parte, Santiago era mecanic la Regimentul 4 Infanterie, Legiunea Alejandro Farnesio, într-o baterie de artilerie. Dar întâmplarea a făcut ca soarta să-i fie legată de Trupele Nomade, conduse de comandantul Javier Lobo.

Trupele Nomade, ca şi Poliţia Teritorială, formau un corp alcătuit cu predilecţie din saharieni, chiar dacă ofiţerii nu erau localnici. Saharienii i-au atras atenţia în mod deosebit încă din prima zi. În ochii unui recrut proaspăt venit din Peninsulă, tinerii aceia cu pielea tuciurie, părul cârlionţat şi obiceiuri atât de diferite îl uluiau necontenit. Prima oară când a avut ocazia să-i cunoască îndeaproape a fost în ziua în care un Land Rover aparţinând Trupelor Nomade a ajuns - împins de patru soldaţi saharieni - în atelierul în care lucra Santiago San Román. Saharienii, plini de vaselină până la frunte, l-au lăsat acolo, cu capota ridicată. Când Santiago s-a uitat la motorul maşinii, a început să fluiere nedumerit, atrăgând atenţia celorlalţi mecanici. Piesele, circuitele, cârpelile făcute la acel Land Rover alcătuiau un adevărat păienjeniş şi-l împiedicau să vadă blocul motorului. "Ne-a trimis comandantul Lobo", a zis unul dintre soldaţi şi vorbind s-a îmbăţoşat de parcă depunea jurământul. Mecanicii s-au făcut că nu pricep. Doar Santiago San Román s-a arătat interesat de cei patru tineri. "Nu reuşim să-l pornim, a mai zis soldatul. Dacă nu-l punem în funcţiune, or să ne aresteze." Santiago nu-şi putea lua ochii de la cei patru soldaţi. Ceilalţi mecanici şi-au abandonat imediat sculele, ducându-se să mănânce. Se vedea din gesturile lor că nu erau dispuşi să se ocupe de treaba aia. Pe Santiago l-a înfuriat comportamentul colegilor lui, dar n-avea chef să se ia la harţă cu ei. Iar privirea acelor saharieni aducea cu cea a unor naufragiaţi în mijlocul oceanului. Şi-a vârât tăcut capul în burta maşinii şi a început să descâlcească hăţişul de cabluri.

Când colegii s-au întors de la masă, Santiago lucra de zor la maşină. Cei patru îl priveau tăcuţi, fără a îndrăzni să-l deranjeze. Ca în transă, Santiago vorbea cu motorul maşinii şi li se adresa din când în când soldaţilor saharieni. Aceştia se priveau între ei, fără să-şi dea prea bine seama dacă legionarul acela era nebun. După mai multe ore de înlocuit piese, de examinat bucşe şi de sporovăit cu motorul, Santiago San Román s-a urcat în maşină, a întors cheia în contact şi motorul a huruit cu un fel de tuse bolnăvicioasă. După ce a călcat de mai multe ori acceleraţia la maximum, fumul negru s-a limpezit şi Land Rover-ul a început să scoată un zgomot normal. Legionarul a ieşit din atelier la volanul maşinii şi s-a oprit la poartă. "Urcaţi", le-a zis. Cei patru s-au conformat, ca la un ordin. Santiago San Román s-a plimbat printre pavilioane, a verificat direcţia, frânele şi în cele din urmă s-a oprit în faţa porţii batalionului Trupelor Nomade. A coborât din maşină fără să scoată cheia din contact şi a zis: "E a voastră acum. Puteţi să-i spuneţi comandantului Lobo că mai poate folosi Land Rover-ul încă zece ani de-acum înainte. Şi, în timp ce se îndepărta, ei au rămas locului, tăcuţi. Ceva mai târziu, s-a auzit strigat. S-a oprit. "Mulţumim, prietene, mulţumim." Santiago a făcut un gest, ca şi cum intervenţia lui fusese lipsită de importanţă, dar unul dintre saharieni a alergat spre el. L-a luat de mână şi l-a oprit. "Eu sunt Lazaar." Santiago San Román s-a prezentat la rândul lui. "Noi stăm aici, în pavilionul ăsta. Treci pe la noi; o să fii bine-venit. Vino când vrei. O să ai mulţi prieteni." Când Santiago a intrat în cantină în ziua aceea, a avut impresia că vorbele soldatului fuseseră sincere.

Prima oară când a intrat Santiago San Román în pavilionul Trupelor Nomade, i s-a părut că pătrundea într-o altă lume. Departe de ochii comandanţilor, trupa se purta ca şi cum clădirea ar fi fost o imensă jaima. Chiar la intrare, strânşi în jurul unui reşou, doisprezece soldaţi raşi în cap sporovăiau în hasanía şi beau ceai atât de relaxaţi, încât locul respectiv nu mai părea o cazarmă. Când l-au văzut intrând pe Santiago, au devenit serioşi cu toţii şi conversaţia a încetat brusc. San Román era gata să facă cale întoarsă, dar prezenţa lui Lazaar l-a liniştit. "N-am vrut să deranjez, s-a scuzat Santiago. Nu ştiam..." Lazaar s-a adresat în arabă colegilor lui şi imediat discuţia şi-a reluat cursul firesc. Saharianul l-a luat de mână şi l-a invitat să se aşeze lângă reşou. N-a mai trecut mult şi Santiago nu s-a mai simţit deloc străin. "Joci fotbal?", l-a întrebat unul dintre saharieni. "Fireşte. Eu l-am învăţat să joace pe Cruyff." Lazaar i-a zis cât se poate de serios: "Eu sunt de partea lui Real Madrid". "Şi l-am învăţat şi pe Amancio, să ştii." Din ziua aceea, Santiago San Román a devenit portarul echipei Trupelor Nomade şi ori de câte ori peninsularii luau bătaie, colegii lui de batalion îl taxau drept trădător.

Rezemat acum de tejgheaua de la Oaza, Santiago San Román îi vedea pe soldaţii de la Trupele Nomade trecând prin faţa barului şi uitându-se pe geam, curioşi şi dispreţuitori. A dat iute pe gât paharul cu coniac, promiţându-şi solemn să nu mai bea atâta timp cât putea fi văzut de vreun saharian. Era mai jenat ca oricând. Sergentul Baquedano, singurul subofiţer de la Infanterie care călca pragul Oazei, se dădea mare faţă de chelneriţe, ciupindu-le de fund şi de ţâţe. Duhnea a rachiu de-l recunoşteai de la o poştă. Se zvoneau lucruri cumplite despre Baquedano. Avea în jur de patruzeci de ani şi se vedea clar că Legiunea, rachiul şi curvele erau toată viaţa lui. Se zicea că la un moment dat îl împuşcase pe un recrut într-un picior, fiindcă nu ţinea pasul în formaţie. Oricine îşi putea da seama ce fel de hram purta, văzându-l mereu beat şi mergând întruna la curve. Cei mai mulţi soldaţi îl evitau, dar se mai găseau unii care-i cântau în strună şi-l urmau peste tot, aplaudându-i isprăvile şi invitându-l la un pahar. Pe urmă trebuiau să-i înghită resemnaţi porcăriile şi să se înjosească ca animalele în faţa măscărilor lui. Târfele, care-l ştiau ca pe un cal breaz, făceau tot ce puteau ca să nu dea ochii cu el. Sergentul Baquedano era, fără îndoială, singurul individ din local care le făcea să se simtă nesigure şi înspăimântate. Ele ştiau foarte bine că, dacă se împotriveau acelui ticălos, îşi pierdeau slujba sau sfârşeau înjunghiate în vreun şanţ, pe drumul spre Smara. Sergentul Baquedano era un mare naş, care lucra pentru comandantul Panta. Toate curvele din Oază trebuiau să aibă avizul comandantului Panta, dar niciun ofiţer n-ar fi văzut cu ochi buni ca un comandant de rangul lui să frecventeze un asemenea local. Ofiţerii nu împărţeau niciodată târfele cu trupa. Nici măcar caporalii şi sergenţii. Totuşi nu puteau îngădui ca mafiile să se instaleze în El Aaiún, aducând femei din Peninsulă, din Maroc sau Mauritania. Comandantul Panta se ocupa de sănătatea Regimentului de Infanterie şi nu accepta niciun fel de amestec. Dar comandantul nu apucase să-l vadă niciodată pe Baquedano beat, clătinându-se printre mese, strângându-şi coaiele cu mâinile şi lăsându-şi balele pe ţâţele curvelor îmbrăcate în chelneriţe.

Santiago San Román şi-a ferit privirea în cele două sau trei dăţi când aceasta i s-a intersectat cu cea a sergentului. Când l-a văzut ieşind din bar, s-a simţit mult mai în largul lui, în ciuda zarvei provocate de trupă. Muzica se amesteca cu televizorul, la care nu se uita nimeni, cu zgomotul sticlelor izbite de tejgheaua de marmură, cu chiotele de la partidele de poker, cu numerele de la bingo şi cu răcnetele conversaţiilor de la mese. Deodată, toate zgomotele au încetat; s-a făcut linişte şi marşurile militare au fost înlocuite cu Las Corsarias, acel paso-doble preferat de Pepe Condeiul. Când Santiago San Román a auzit primele ritmuri, parcă i-a căzut tavanul în cap. Chipul lui Montse i-a apărut imediat în minte, ca o himeră pierdută. Zgomotele i-au devenit în mod inexplicabil ostile.
- Încă un păhărel? l-a întrebat Guillermo.
- Nu, nu mai vreau. Mi-e greaţă.
- Atunci, o bere.
- Ia tu una, mie mi-e rău la stomac, a minţit Santiago.
- Şi n-o să mai bei nimic toată seara? E sâmbătă.

Santiago San Román şi-a privit cât se poate de grav prietenul şi Guillermo a înţeles imediat ce se întâmpla. N-a zis nimic. Cunoştea foarte bine crizele de melancolie ale amicului său. Au ieşit amândoi din Oaza şi în stradă i-a izbit straşnic vântul rece de februarie. Au înaintat la întâmplare, tăcuţi. Străzile erau neobişnuit de pustii până în Piaţa Spaniei. Dar acolo părea să se fi strâns tot oraşul. Hărmălaia din baruri răzbea până în stradă. Poliţia Teritorială patrula în maşini şi pe jos, încercând să nu bată prea tare la ochi. S-au oprit amândoi în faţa cinematografului. Sub afişul cu Serpico, chipul lui Al Pacino în culori se străduia să şocheze cu orice preţ. Guillermo şi-a îndepărtat picioarele în faţa lui, încercând să imite atitudinea unui poliţist din Bronx. Părea umbra actorului. Şi-a tras chipiul pe sprâncene şi şi-a prins cureluşa sub bărbie. Fetele care stăteau la coadă îl priveau şi râdeau, punându-şi mâna la gură.
- Nu mai face pe clovnul, l-a luat la rost Santiago. Nu vezi că se uită toţi la tine?

Guillermo şi-a pus cele două degete mari peste catarama de tablă argintie a centurii şi le-a trimis o bezea fetelor care nu se mai opreau din râs.
- Trebuie să-mi faci un hatâr, Guillermo. Îţi jur că-i pentru ultima oară.

Lui Guillermo i-a pierit tot cheful pe loc. Acele cuvinte îi erau mai mult decât cunoscute. Santiago a început să meargă încet, fără să-şi mai umfle pieptul şi să-şi mai îndrepte umerii.
- Hai să plecăm; e plin de sergenţi pe aici.

Fiecare garnizoană îşi avea zona ei preferată în oraş. În general, sergenţii şi caporalii încercau să evite zona Hotelului şi a Cazinoului Militar, ca să nu fie nevoiţi să-şi salute tot timpul superiorii. La rândul lor, soldaţii nu se plimbau pe străzile principale, unde se aflau barurile favorite ale subofiţerilor.

Cei doi prieteni s-au îndreptat fără o vorbă spre Bulevardul Shaikima. Ştiau că acolo aveau să fie departe de privirea legionarilor. Se plimbau tăcuţi, parcă ghicindu-şi reciproc gândurile. S-au oprit lângă o cabină telefonică şi Santiago a scos toate monedele pe care le avea în cele două buzunare. Dintr-un motiv oarecare, în locul acela aerul mirosea a cimbru. I-a întins monedele lui Guillermo.
- Vreau s-o suni pe Montse. Bine, în primul rând...
- Ştiu, ştiu, l-a întrerupt nerăbdător Guillermo.
- Zici că eşti un coleg de la universitate şi trebuie să vorbeşti cu ea...
- Santi! a ţipat Guillermo, având chef să-l pălmuiască.
- Ce e?
- Ştii de câte ori am sunat-o pe gagica ta?
- Nu e gagica mea, Guillermo, ţi-am mai spus-o. Şi dacă nu vrei să-mi faci hatârul ăsta...

Guillermo şi-a luat prietenul pe după umăr, împăciuitor, şi a încercat să-l liniştească.
- O s-o sun, bine? O s-o sun. Dar nu-mi mai spune ce trebuie să-i zic, fiindcă mi-ai repetat-o de o mie de ori! Eu sunt cel care o sună, eu sunt cel care-i scrie, până la urmă tot eu o să fiu şi cel care...

Guillermo s-a oprit, jenat de propriile vorbe. Prietenul lui era atât de supărat, că n-a fost atent la cuvintele lui. În cele din urmă şi-a vârât monedele în buzunar şi a intrat în cabină. Santiago s-a îndepărtat câţiva metri, stânjenit parcă de ceea ce făcea.


Ultimul telefon fusese dramatic. Şi atunci o sunase tot dintr-o cabină telefonică, la doar câţiva metri de casa de pe Vía Layetana. Când Montse a răspuns în sfârşit, era aproape zece seara. Santiago se afla de patru ore în faţa portalului. Umezeala şi frigul primelor zile de decembrie îi îngheţaseră oasele. Când i-a auzit în fine vocea la celălalt capăt al firului, a rămas mut, neştiind ce să spună. Până la urmă şi-a revenit şi a încercat să se stăpânească. "Sunt Santi", i-a zis cu voce tremurătoare. "Ştiu, mi-au zis deja, ce vrei?" "Uite, Montse, te-am sunat toată seara." "Am învăţat la bibliotecă, de-abia m-am întors." "Nu mă minţi, Montse, nu-ţi permit." "Pe mine mă faci tu mincinoasă? Dar ştii că ai tupeu?" "Nu, nu voiam să te fac mincinoasă, dar sunt de la şase seara în faţa casei tale şi nu te-am văzut nici intrând, nici ieşind." De-astă dată a urmat o tăcere lungă, dramatică. "Dar ce ţi-ai închipuit tu, c-o să-mi ceri mie socoteală?" "Nu, Montse, nu vreau să-ţi cer socoteală, vreau doar să-ţi spun că plec." "Atunci, adio." "Plec la Zaragoza." Iarăşi tăcere. "Am primit ordin de încorporare acasă. Poimâine trebuie să mă prezint la cazarmă." Montse nu scotea niciun cuvânt şi asta l-a încurajat pe Santiago. "Ai vorbit cu părinţii?", a întrebat tânărul, prinzând curaj. "Cu părinţii? Şi ce trebuie să vorbesc eu cu părinţii?" Santiago a răbufnit atunci nervos: "Despre copil, la naiba, despre copilul nostru!" Dar nu l-a mai lăsat să continue. "Uite ce-i, frumosule, copilul e treaba mea, numai şi numai a mea." "Cred că treaba asta mă priveşte şi pe mine, zic eu." "Păi trebuia să te gândeşti la asta mai devreme." Acum Montse e gata să izbucnească în lacrimi. "Înainte de a te combina cu blonda aia de duzină, înainte să te mozoleşti cu..." "Nu m-am mozolit cu nimeni." "Ştii ce, nu-ţi permit să mă mai îmbrobodeşti aşa." "Nu te îmbrobodesc, Montse, jur pe maică-mea, jur pe ce am eu mai sfânt! Nu-i decât o amică." "Şi aşa săruţi tu o amică?" "Ţi-am mai spus-o de o mie de ori, am fost prieteni la un moment dat. Dar eram nişte copii. Fac pe..." "Ce proastă am fost, ce proastă!" "Montse, copilul..." "Copilul e al meu, mă auzi? Al meu! Vreau să uiţi că m-ai cunoscut, să uiţi de copil, să uiţi tot!" Brusc, nu s-a mai auzit nimic în receptor. Doar un ţiuit ascuţit şi continuu, semn că nu mai era nimeni la celălalt capăt al firului. Santiago şi-a izbit capul cu furie de geamul cabinei. Şi-a făcut o gaură în frunte şi i-a ţâşnit sângele, curgându-i pe faţă. Oamenii care treceau pe stradă s-au îndepărtat câţiva metri când au auzit lovitura. Nu ştia ce să facă cu receptorul. Până la urmă s-a năpustit cu năduf asupra telefonului şi l-a sfărâmat în două. A ieşit din cabină ca o fiară, uitându-se furios în toate părţile. Nicicând nu se simţise atât de umilit, atât de neputincios! Nu putea să bată pe nimeni, nu putea să urle la nimeni, habar n-avea cum să se descarce, cum să scape de o asemenea furie.


Guillermo s-a apropiat de el, cât se poate de sobru. Monedele de prisos îi rămăseseră în mână.
- Nu-i acasă.
- Nu-i acasă sau nu vrea să vină la telefon?
- Care-i diferenţa?
- Niciuna, dar trebuie să ştiu adevărul. Cine a răspuns?
- Nu ştiu. Probabil soră-sa.
- Ce i-ai zis?
- Că sunt un prieten de la universitate.
- Şi ce ţi-a răspuns?
- Că nu e în Barcelona. Mi-a cerut numele şi telefonul, în caz că ea ar vrea să mă sune. I-am zis că nu e aşa de urgent, c-o să sun altă dată.

Cu cât se îndepărta de bulevard, zarva de afară era înlocuită de televizoarele de la parter. Noaptea era caldă. Doar vântul intermitent de februarie o făcea neplăcută. S-au oprit într-un colţ, undeva departe de centru. Maşinile abia mai circulau. Luna se reflecta departe, în albia aproape secată a Saguíei. Fumau în tăcere. Guillermo nu îndrăznea să tulbure gândurile prietenului său.
- Niciodată, ţi-o jur, niciodată, a zis pe neaşteptate Santiago San Román. Nu mai vreau să ştiu niciodată nimic despre ea!
- Hai, n-o lua chiar aşa.

Dar Santiago nu părea să-şi asculte prietenul.
- Nimeni nu s-a purtat vreodată aşa cu mine. La naiba! Începând de azi, Montse e moartă. Pentru totdeauna. M-ai auzit?
- Te-am auzit.
- Dacă-i mai rostesc vreodată numele sau te mai rog s-o suni sau să-i scrii, să-mi spargi faţa. S-o spargi pe bune, mă auzi?
- Cum vrei.
- Jură.
- Ţi-o jur.

Într-un moment de efuziune, Santiago şi-a îmbrăţişat prietenul, strângându-l la piept cu putere. L-a pupat apoi pe obraji.
- Ce faci? Dă-mi drumul, ce dracu'! Dacă ne vede cineva, o să creadă că suntem fătălăi.

Santiago i-a dat drumul şi a zâmbit pentru prima oară în seara aceea.
- Fătălăi, da' de unde! O facem lată în noaptea asta! Chiar dac-o fi să dormim la arest!

Entuziasmul brusc al prietenului său l-a molipsit imediat pe Guillermo.
- Să mergem la Oaza, a zis Guillermo.
- Un căcat! Acolo mergem în fiecare sâmbătă. Să mergem la curve! Dar la de-alea adevărate!
- Şi bani de unde?
- Suntem logodnicii morţii. Ce bani, ce coaie! La dracu' cu banii!

Din capătul străzii venea o maşină a Poliţiei Teritoriale. Cei doi legionari au încremenit, devenind sobri, de parcă saharienii aceia le-ar fi putut citi gândurile. Maşina-patrulă a rulat foarte încet pe lângă ei, dar nu s-a oprit.
- Ai ajuns vreodată acolo sus? a întrebat Santiago, arătând Casele de Piatră.
- Nici gând! Ce, crezi c-am înnebunit? În plus, acolo nu sunt nici baruri, nici curve.

Cartierul Zemla, din partea de sus a oraşului, era zona aproape exclusivă a saharienilor. I se mai spunea şi Casele de Piatră sau Hata-Rambla, adică "linia dunelor". În afara saharienilor, acolo mai trăiau şi câţiva indivizi din Insulele Canare.
- Zi-mi un lucru: tu nu eşti curios să ştii ce e pe străzile alea?
- Nu. Tu eşti?
- Hai să dăm o raită. În Regiment nu găseşti legionari cu coaie care să meargă acolo.
- Şi tu le ai?
- Şi încă cum!
- Îţi lipseşte o doagă, da' una zdravănă, colega!
- Nu-mi vine să cred că ţi-e frică.
- Nu mi-e frică, Santi, nu mă enerva! Dar ai auzit şi tu, ca şi mine, ce se spune despre cartierul ăla.
- Baliverne, Guillermo. Ştii pe cineva care a urcat până acolo sus?
- Nu.
- Ei bine, eu ştiu.
- Saharienii nu trăncănesc; ei locuiesc acolo. Dar n-ai auzit de manifestaţii? Dracii ăia din Frontul Polisario otrăvesc oamenii. I-au sechestrat pe doi camionagii. Nu ştii ce s-a întâmplat la Agyeyimat? Au murit o mulţime de legionari.

Santiago s-a mai potolit după motivele invocate de amicul său. Din prima zi în care s-a plimbat prin El Aaiún, partea de sus a oraşului i-a sărit în ochi în ciuda aspectului ei mizerabil.
- Treaba aia s-a petrecut departe de aici. Aici e civilizaţie. Aici nu sunt trădători. Dar dacă nu eşti convins sau dacă ţi-e frică...
- Du-te dracului! Eu mă întorc la Oaza.

Guillermo s-a îndepărtat, contrariat, şi prietenul lui l-a urmat, zâmbind întruna. Santiago avea senzaţia că trăise de când lumea în acel oraş, că-l cunoştea mai bine decât pe propriul lui oraş. A încercat să se gândească la cartierul lui, la casa lui, la tutungeria maică-sii, dar imaginile erau vagi. Deodată s-a gândit iar la Montse, dar n-a mai fost în stare să-şi amintească chipul ei.


Citiţi un alt fragment din această carte aici.
Citiţi un interviu cu autorul acestei cărţi aici.