Nimicul de temut

Selectată una dintre cele mai bune 10 cărţi ale anului 2008 de New York Times
Selectată una dintre cele mai bune 5 cărţi de non-ficţiune ale anului 2008 de New York Times
Selectată una dintre cele mai bune 10 cărţi ale anului 2008 de The Times

"Biblia desăvârşită a disperării aristrocrate [...]. Cel mai puternic manual de «self-help»: cel pe care trebuie să-l citeşti înainte să mori." (Tim Adams, Men's Vogue)

"Am putea crede că Nimicul de temut - în esenţă, o demolare socrato-freudiană a tuturor consolărilor tradiţionale în privinţa morţii [...] şi o recunoaştere făţişă a angoaselor personale - îl va arunca pe cititor în ghearele disperării sau ale spaimei. Dar asta nu se întâmplă din două motive.

Primul este acela că este atât de bună - o realizare literară de excepţie şi, paradoxal, cu umor de bună calitate din abundenţă - încât cititorul ajunge să nu-i pese, chiar dacă doar temporar, de Doamna cu Coasă care ne aşteaptă pe toţi. Nimicul de temut este o otravă care se transformă, cel puţin pentru o vreme, în propriu-şi antidot. Al doilea motiv [...] este că suntem extraordinar de norocoşi să ne aflăm aici, putând să citim cărţi ca acestea. Dacă moartea este costul vieţii, deşi preţul e cam piperat, merită fiecare bănuţ." (Dan Menaker, Barnes & Noble Review)

"O combinaţie delicioasă de amintiri intime, istorie familială, critică literară şi speculaţie filosofică." (Frank Wilson, The Philadelphia Inquirer)

"Ciudată şi extraordinară [...]. În ciuda inteligenţei nemiloase, a erudiţiei şi a ocolişurilor tipic britanice, teama şi cutremurarea inimii sunt palpabile la fiecare pagină. [...] O lectură nemaipomenită - de o înaltă calitate literară şi, paradoxal, cu umor de bună calitate din abundenţă." (Dan Menaker, Barnes & Noble Review)

"Surprinzător de distractivă, dar de asemenea de o sinceritate insuportabilă. [...] O realizare literară de excepţie, meditativă dar jucăuşă." (Heller McAlpin, San Francisco Chronicle)

"Barnes este un cozeur extraordinar, iar aceasta e o carte plină de umor în ciuda subiectului ei cât se poate de serios." (Vikram Johri, St. Petersburg Times)

"Pentru cei care consideră că înfruntarea morţii este sarcina cea mai presantă a vieţii, Barnes este o companie plăcută şi nepreţuită, descoperind umorul în imposibilitatea găsirii unei rezolvări comode [...]. Contemplarea morţii devine invariabil un tratat asupra vieţii." (Sean Kinch, The Tennessean)

"În mod ciudat, moartea este un subiect care scoate ce e mai bun din scriitorii noştri. [...] Dată fiind seriozitatea temei, cartea are un aer neaşteptat de voios şi detaşat. Aproape fiecare pagină conţine o glumă bună, chiar şi atunci când - sau poate mai ales când - Barnes scrie despre cele mai întunecate sau sinistre evenimente. Julian Barnes păstrează un echilibru perfect între teama amestecată cu respect şi umorul detaşat." (Craig Brown, Mail on Sunday)

"Nu este o carte de memorii, încearcă să ne convingă Barnes. Este mai degrabă un eseu desăvârşit: speculativ dar precis, intim dar metafizic, cuprinzător şi democratic prin varietatea vocilor - atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi - chemate în ajutorul autorului în înfruntarea sa cu neantul." (Brian Dillon, Times Literary Supplement)

"Superbă! [...] cea mai amuzantă şi mai onestă din toate volumele lui Barnes." (Kate Summerscale, Daily Telegraph)

Dedicaţiile sunt adesea amănunte peste care cititorul trece cu uşurinţă, ca să ajungă mai repede la textul propriu-zis. Ce ne pasă nouă că scriitorul şi-a dedicat opera soţiei sau mamei sau agentului său literar? (De admirat consecvenţa cu care Gabriel García Marquez şi-a închinat cărţile agentei sale literare, Carmen Balcells, ea însăşi o legendă.) Un mic semn afectiv, că doar autorul e şi el om, nu?

Uneori, o simplă notaţie, de genul "Lui Pat" sau "Lui P.", poartă în sine o întreagă poveste despre scriitor, despre viaţa lui, despre naşterea operei, despre un context care ne rămâne - în graba noastră de lectori fugăriţi de timp - străin. Dedicaţia face parte din carte, e tipărită pe una dintre primele pagini şi călătoreşte spre nemurire.

Ultima carte a lui Julian Barnes, Nimicul de temut, e dedicată, ca toate celelalte, "Lui P.". Cine este P. sau Pat? Răspunsul cel mai simplu, dintr-un click pe Wikipedia:
Pat Kavanagh (agent), Patricia Olive Kavanagh, (1940-2008), agent literar britanic, soţia scriitorului Julian Barnes.

M-aş fi oprit aici dacă nu aş fi fost copleşită de puterea textului său. Când nu mai ai de-a face cu un roman sau cu o autobiografie, ci cu o confesiune lucidă forjată în flama ironiei, de o textură aproape biblică, nici măcar o literă nu ţi se mai pare aruncată la întâmplare.

Aşa am aflat povestea lui Pat & Jules. Pat l-a întâlnit pe viitorul ei soţ la petrecerea oficială dată de agentul literar A.D. Peters în 1978. Optsprezece luni mai târziu se căsătoreau. Şi, surprinzător, Jules a cerut-o pe Pat de soţie în... România, în timpul unei excursii într-un sat cu un nume de nepronunţat. Au locuit în North London, într-o casă victoriană cu grădină. Pat a fost agentul literar al lui Julian Barnes până în 2008, când s-a stins din viaţă din pricina unei tumori cerebrale. A fost unul dintre liderii lumii literare londoneze, o profesionistă cu un stil discret, deloc atrasă de petrecerile şi dineurile mondene. Arthur Koestler o numea "my little shark". O iubitoare fanatică de jazz. A reprezentat scriitori celebri: Martin Amis, William Trevor, Ruth Rendell, Joanna Trollope etc. Romancierul Robert Harris spunea despre ea: "Era fantastic de eficientă şi exact persoana de care ai fi dorit să fii reprezentat. Nu era nimeni ca ea. Era exotică precum o pasăre a paradisului."

Relaţia dintre Pat & Jules a fost pe cât de puternică, pe atât de zdruncinată de un eveniment care a făcut senzaţie la vremea respectivă: Pat, mai în vârstă cu şase ani decât soţul ei, l-a părăsit în 1980 pentru scriitoarea Jeanette Winterson, dar s-a întors, în cele din urmă, la Barnes. O istorie despre care nu căutăm să aflăm mai multe pentru că adevărul se ascunde, poate, în portretul pe care Barnes şi-l trasează într-un fragment din Nimicul de temut, şi care se încheie tulburător de firesc: "Îşi iubea soţia şi se temea de moarte."

O carte-meditaţie despre moarte publicată în 2008, anul în care îşi pierdea soţia. În povestea lui Pat & Jules, literatura şi viaţa se întrepătrundeau prea adânc ca să mai fie vreodată dezlegate. De altfel, Barnes a împrumutat numele soţiei şi când a scris cele patru romane poliţiste sub pseudonimul Dan Kavanagh, o altă fuziune între ficţiune şi biografie în maniera-i bine cunoscută.

O dedicaţie poate fi deci un real nucleu narativ. Mica mea cercetare legată de P. m-a condus la Pat & Jules şi, de aici, la o povestire parcă desprinsă din volumul Tristeţi de lămâie.

Orice carte aţi deschide, acordaţi câteva secunde dedicaţiei înainte de a da foaia. Vă veţi simţi mai aproape de cel care a scris-o.

Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa. Aşa răspund când mi se pune întrebarea. L-am întrebat pe fratele meu, care a predat filozofie la Oxford, Geneva şi Sorbona, ce crede despre o asemenea afirmaţie, fără să-i dezvălui că îmi aparţine. Mi-a răspuns printr-un singur cuvânt: "Siropos."

Persoana de la care trebuie să încep este bunica din partea mamei, Nellie Louisa Scoltock, născută Machin. A fost profesoară în Shropshire până s-a măritat cu bunicul, Bert Scoltock. Nu Bertram, nu Albert, Bert şi nimic în plus: aşa a fost botezat, aşa i s-a zis în timpul vieţii, aşa a fost incinerat. Director de şcoală cu o anumită înclinaţie pentru activităţile mecanice: mai întâi a avut motocicletă cu ataş, apoi un Lanchester, iar, la pensie, a condus un Triumph Roadster, puţin prea provocator-sportiv, cu banchetă pentru trei persoane în faţă şi două locuri mici în spate, utilizabile doar cu capota ridicată. Când i-am cunoscut eu, bunicii mei se mutaseră în sud, ca să fie aproape de singurul lor copil.

Bunica mergea la Women's Institute (cluburi pentru femei, instituţie specifică pentru Marea Britanie), punea murături şi conserve la sticlă, jumulea şi frigea găinile şi gâştele crescute de bunicul. Era minionă, aparent ferită de păreri dogmatice şi avea încheieturi umflate, de om bătrân; oricum îi trebuia săpun ca să-şi scoată verigheta.

Garderoba lor era plină de haine tricotate în casă, bunicul preferând modelele cu opturi, mai masculine. Aveau întâlniri regulate la pedichiurist şi făceau parte din acea generaţie sfătuită de dentişti să-şi extragă toţi dinţii, deodată. Un ritual normal de trecere, pe atunci: dintr-un singur salt, de la o dentiţie şubredă şi ruinată la o garnitură de porţelan, la clămpănit şi nesiguranţă, la situaţiile jenante în societate şi la paharul cu spumă de pe noptieră.

Trecerea de la dinţi la proteză ni s-a părut, fratelui meu şi mie, un eveniment nu numai grav, dar şi obscen. Însă viaţa bunicii mele cunoscuse o altă schimbare enormă, la care nimeni nu făcea aluzie în prezenţa ei. Nellie Louisa Machin, fiică a unui muncitor într-o uzină chimică, fusese crescută în spiritul Bisericii Metodiste, în vreme ce familia Scoltock ţinea de Biserica Anglicană.

La un moment dat, la sfârşitul adolescenţei, bunica îşi pierduse deodată credinţa şi, în stilul temperat al istoriilor de familie, îşi găsise un substitut: socialismul. Nu am idee cât de puternică fusese credinţa ei religioasă sau care erau opiniile politice din familia ei; tot ce ştiu este că a candidat odată la un loc în consiliul local, ca socialistă, şi a fost înfrântă. Până să o cunosc eu, în anii cincizeci, progresase, devenise comunistă. Se număra probabil printre puţinii pensionari abonaţi la Daily Worker ai suburbiilor din Buckinghamshire şi - după cum ne convingeam reciproc, frate-meu şi cu mine - redirecţiona fondurile domestice făcând donaţii Fondului de luptă al ziarului.

La sfârşitul anilor cincizeci, s-a produs schisma chino-sovietică, iar comuniştii din lumea întreagă au fost nevoiţi să aleagă între Moscova şi Beijing. Pentru majoritatea credincioşilor europeni, decizia nu a fost dificilă; nici pentru Daily Worker, care primea atât fonduri, cât şi directive de la Moscova. Bunica mea, care nu călătorise în viaţa ei în străinătate şi trăia într-un distins cartier de bungalouri, a hotărât, din motive rămase nemărturisite, să-şi lege soarta de cea a chinezilor. Am întâmpinat misterioasa decizie cu satisfacţia profitului personal, de vreme ce, pe lângă Worker, primea acum şi China Reconstructs, o revistă eretică, sosită cu poşta direct din îndepărtatul continent. Bunica îmi păstra timbrele de pe plicurile de culoarea biscuiţilor. Majoritatea păreau să omagieze realizările industriale - poduri, baraje de hidrocentrale, camioane ieşind de pe liniile de asamblare - sau, altfel, reprezentau diverse rase de porumbei zburând paşnic.

Fratele meu nu intra în competiţie pentru aceste ofrande, deoarece cu câţiva ani în urmă se petrecuse în casa noastră o schismă a colecţiilor de timbre. Luase hotărârea să se specializeze în Imperiul Britanic. Ca să-mi afirm personalitatea, am anunţat că mă voi ocupa, prin urmare, de o categorie pe care am intitulat-o, logic, după cum mi se părea mie, Restul lumii. Criteriul unic fiind exact ceea ce nu colecţiona fratele meu. Nu-mi mai aduc aminte dacă pasul respectiv fusese agresiv, defensiv sau pur şi simplu pragmatic. Tot ceea ce ştiu este că în clubul filateliştilor din şcoală, abia trecuţi de vârsta pantalonilor scurţi, au avut loc uneori schimburi de replici surprinzătoare. "Aşa, Barnesy, tu ce colecţionezi?" "Restul lumii."

Bunicul era utilizator de briantină Brylcreem, iar covoraşul de pe fotoliul său Parker Knoll - un model cu spătar înalt şi aripi de care se putea rezema când îl fura somnul - nu avea doar funcţie decorativă. Părul său încărunţise înainte de al bunicii; purta mustaţă tăiată scurt, milităreşte, pipă cu tub metalic şi o pungă de tutun care-i umfla buzunarul puloverului. Şi o proteză auditivă butucănoasă, o altă caracteristică a lumii adulţilor - ori, mai degrabă, a celuilalt capăt al lumii adulţilor - de care fratelui meu şi mie ne plăcea să ne amuzăm. "Ce-ai zis?" ne strigam unul altuia, în registru satiric, cu mâinile pâlnie la ureche. Aşteptam amândoi cu bucurie momentul nepreţuit când stomacul bunicii ghiorăia suficient de puternic ca bunicul să fie trezit din surzenie şi să se intereseze: "Sună telefonul, Ma?" După un mormăit stânjenit, reveneau la ziarele lor. Bunicul, în fotoliul său semeţ, cu aparatul auditiv fluierând când şi când şi pipa fornăind nervos, clătinând din cap cu Daily Express în mână, citind despre o lume în care adevărul şi justiţia sunt mereu puse în primejdie de Ameninţarea Comunistă.

În fotoliul ei ceva mai comod, de damă - din colţul roşu - bunica bolborosea supărată cu Daily Worker în mână, citind despre o lume în care adevărul şi justiţia, în versiunile lor actualizate, sunt mereu puse în primejdie de capitalism şi imperialism.

Bunicul îşi limitase ritualul religios la urmărirea emisiunii Songs of Praise (Cântece de laudă, una dintre cele mai populare emisiuni ale postului BBC). Se ocupa de tâmplărie şi de grădinărit; îşi cultiva tutunul pentru consumul propriu şi îl usca în podul garajului, unde mai depozita şi tuberculi de dalie şi exemplare vechi de Daily Express legate cu sfoară păroasă. Îl favoriza întotdeauna pe fratele meu, l-a învăţat chiar şi cum se ascute o daltă şi, oricum, tot lui i-a lăsat moştenire lada cu scule. Nu-mi aduc aminte să mă fi învăţat şi pe mine (sau să-mi fi lăsat moştenire) ceva, deşi odată mi-a permis să urmăresc cum taie un pui în magazia lui din grădină. Ţinea pasărea strâns sub braţ, o mângâia până ce îşi recăpăta liniştea, apoi îi punea gâtul pe o maşinărie infernală din metal vopsit verde, prinsă în şuruburi de glaful uşii. Iar când manevra pârghia, strângea şi mai tare corpul păsării, ca să-i înăbuşe ultimele convulsii.

Fratele meu avea voie nu numai să privească, ci şi să participe. De mai multe ori a tras chiar el de mâner, în vreme ce bunicul ţinea găina. Dar amintirile noastre despre măcelul din magazie diverg aici până la incompatibilitate. Din punctul meu de vedere, maşinăria doar sucea gâtul păsării; dar el susţine că era o ghilotină de dimensiuni reduse. "Am imaginea limpede a unui coş mic, sub lamă. Am imaginea (mai puţin limpede) a capului care cade, apoi ceva sânge (nu mult), bunicul lăsând pasărea fără viaţă pe pământ şi salturile ei vreme de câteva momente..." Să fie oare memoria mea sterilizată, ori memoria lui infestată de filmele despre Revoluţia Franceză?

În oricare din cazuri, bunicul i-a făcut fratelui meu cunoştinţă cu moartea - şi cu dezordinea ei - mai bine decât mie. "Îţi aminteşti cum sacrifica bunicul gâştele, înainte de Crăciun?" (Nu-mi amintesc.) "Fugărea gâsca sortită în jurul ţarcului, lovind cu o bâtă. Şi când, în sfârşit, punea mâna pe ea, o culca la pământ şi, pentru orice eventualitate, îi punea bâta peste gât şi o smucea de cap." Fratele meu îşi aminteşte de un ritual - la care nu am fost niciodată martor - pe care îl numeşte Cititul jurnalelor.

Bunica şi bunicul ţineau fiecare propriul său jurnal şi, uneori, seara, se distrau citindu-şi cu voce tare ce anume consemnaseră în aceeaşi săptămână, cu ani în urmă.

Aparent, notele erau cât se poate de banale, în schimb se contraziceau frecvent. Bunicul: "Vineri. Am lucrat în grădină. Am plantat cartofi." Bunica: "Prostii. A plouat toată ziua. Prea umed, nu se poate lucra în grădină."

Fratele meu îşi mai aminteşte că odată, când era foarte mic, s-a dus în grădină şi a smuls toate cepele. Bunicul l-a bătut până a început să urle, apoi, brusc, s-a albit la faţă şi i-a mărturisit totul mamei, jurând că nu va mai ridica niciodată mâna asupra vreunui copil. În realitate, fratele meu nu-şi aminteşte nimic din toate astea - nici cepele, nici bătaia. Pur şi simplu mama i-a spus povestea de nenumărate ori. Şi chiar dacă şi-ar aminti cu adevărat, ar trebui să fie prudent. Ca filozof, crede că amintirile sunt adeseori false, "în asemenea măsură, încât, în virtutea principiului cartezian al mărului putred, nici una nu este de crezut, dacă nu are un suport extern oarecare". Eu sunt însă ceva mai credul, ori poate prefer să mă amăgesc, prin urmare merg mai departe ca şi cum toate amintirile mele ar fi adevărate.

Mama a fost botezată Kathleen Mabel. Ura numele Mabel şi îi reproşa şi bunicului; explicaţia lui era că "a cunoscut pe vremuri o fată frumoasă, pe care o chema Mabel". Nu am habar de avântul ori de regresul convingerilor ei religioase, deşi îi păstrez cartea de rugăciuni, legată împreună cu Hymns Ancient and Modern (Carte de imnuri a Bisericii Anglicane) în coperte maro din piele de căprioară, fiecare volum iscălit şi datat - "Dec.: 25.th 1932" - cu cerneală verde, frapantă.

Îi admir punctuaţia: abundenţă de semne grafice, punctul de sub "th" plasat exact între cele două litere. În zilele noastre nu mai vezi aşa ceva. În copilăria mea, subiectele tabu erau cele trei tradiţionale: religie, politică şi sex. Când a sosit vremea ca noi doi să discutăm despre aceste chestiuni - despre primele două, adică, a treia rămânând mereu în afara agendei - în politică, ea era o true blue (albastru-veritabil, fidel, credincios; de la prezbiterienii scoţieni din secolul al XV-lea, opuşi monarhiştilor "roşii"), aşa cum consideram că fusese mereu. Cât despre religie, mi-a declarat ferm că nu-şi doreşte "nimic din gogoriţele acelea" la propria-i înmormântare. Prin urmare, când antreprenorul de pompe funebre a întrebat dacă prefer ca "simbolurile religioase" să fie scoase de pe peretele crematoriului, i-am răspuns că, după părerea mea, ar fi fost exact ceea ce ar fi preferat şi ea.

Condiţionalul, fiindcă a venit vorba, este un mod care îi trezeşte fratelui meu cele mai mari suspiciuni. În aşteptarea începutului ceremoniei funebre, am avut nu o ceartă - ceea ce ar fi fost împotriva tuturor tradiţiilor de familie -, ci un schimb de păreri care a demonstrat că, dacă eu sunt un raţionalist după propriile mele standarde, după ale sale nu sunt decât un raţionalist subţire. După ce a suferit cel dintâi atac cerebral şi nu a mai putut conduce, a acceptat cu bucurie ca nepoata ei C. să-i folosească maşina: cel din urmă dintr-o lungă serie de Renault-uri, marca faţă de care a păstrat o loialitate francofilă vreme de patru decenii. Stând împreună cu fratele meu în parcarea crematoriului, căutam din priviri silueta familiară a maşinii franţuzeşti, dar nepoata a sosit la volanul maşinii prietenului ei, R. Am remarcat - cu blândeţe, sunt convins: "Cred că mama ar fi preferat ca, totuşi, C. să vină cu maşina ei." Cu aceeaşi blândeţe, fratele meu a introdus o excepţie logică, susţinând că există dorinţe ale celor morţi, adică lucruri pe care şi le-au dorit odinioară oamenii care acum sunt morţi; şi există dorinţe ipotetice, adică lucruri pe care oamenii şi le-ar fi dorit ori ar fi putut să şi le dorească. "Ceea ce şi-ar fi dorit mama" era o combinaţie a celor două situaţii: o dorinţă ipotetică a unui răposat, prin urmare de două ori mai discutabilă. "Nu putem face decât ceea ce ne dorim noi", mi-a explicat; să ne lăsăm purtaţi de ipotetice preferinţe materne ar fi tot atât de iraţional pe cât hotărârea de a ne concentra atenţia asupra unor trecute aspiraţii de-ale sale. În replică, eu am propus să ne străduim să împlinim ceea ce şi-ar fi dorit ea, a) deoarece trebuie să facem ceva, iar ceva (dacă nu i-am lăsa pur şi simplu trupul să putrezească în grădina din spate) presupune opţiuni; şi b) deoarece sperăm ca alţii să procedeze aşa cum ne-am fi dorit noi, după ce murim.

Îl întâlnesc rareori pe fratele meu şi sunt adesea surprins de felul în care îi funcţionează mintea; altfel, este cât se poate de sincer în ceea ce susţine. După serviciul funebru, în vreme ce ne întorceam la Londra cu maşina mea, am avut un schimb de păreri chiar şi mai straniu, cel puţin din punctul meu de vedere, despre nepoata C. şi prietenul ei. Erau împreună de multă vreme, dar, într-o perioadă de răcire a relaţiilor, C. se împrietenise cu un alt bărbat. Fratele şi cumnata mea au simţit de la bun început o aversiune faţă de respectivul intrus, iar ea a avut nevoie, din câte se pare, de doar zece minute ca "să-şi dea seama cu cine are de-a face". Nu am întrebat în ce fel a ajuns la acest rezultat. Am întrebat, în schimb:
- Dar cu R. eşti de acord?
- E irelevant, mi-a replicat fratele meu, indiferent dacă sunt sau nu.
- Nu, nu este. C. s-ar putea să vrea acordul tău în ceea ce-l priveşte pe R.
- Dimpotrivă, ar putea prefera dezacordul meu.
- În oricare din cazuri, ei nu îi este indiferent nici acordul, nici dezacordul tău.
- Ai dreptate, mi-a răspuns, după ce a reflectat o clipă.

Probabil v-aţi putut da seama din acest schimb de replici că el este fratele mai mare.

Mama nu a vorbit niciodată despre cântarea care ar fi urmat să o însoţească pe ultimul drum. Am ales mişcarea întâi din Sonata pentru pian în mi bemol K282 de Mozart - una dintre acele grandioase desfăşurări şi înfăşurări de armonii, solemne chiar şi atunci când

capătă vioiciune. A părut să dureze vreun sfert de oră, deşi nota de pe copertă indica şapte minute, şi m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva o fi o altă variaţiune mozartiană pe aceeaşi temă sau dacă nu cumva CD-ul crematoriului se stricase şi sărea înapoi. Cu un an în urmă apărusem în Desert Island Discs (Program muzical pe Radio BBC), unde alesesem şi Recviemul lui Mozart. După emisiune, mama îmi telefonase să-mi reproşeze că mă declarasem agnostic. Tot aşa cum îi plăcea şi tatălui meu să se declare - în vreme ce ea însăşi era atee. Părea să sugereze că poziţia de agnostic echivala cu un liberalism searbăd, spre deosebire de realitatea forţelor-adevărului-şi-ale-pieţei a ateismului.

"Şi, apropo, ce-i toată chestia asta cu moartea?" a continuat ea. I-am explicat că nu-mi place ideea de moarte. "Eşti exact ca tatăl tău", mi-a replicat. "Poate din cauza vârstei. Când vei ajunge la anii mei, nu îţi va mai păsa aşa de tare. Eu am cunoscut, oricum, partea bună a vieţii. Şi gândeşte-te la Evul Mediu - speranţa lor de viaţă era cu adevărat scăzută. Acum trăim şaptezeci, optzeci, nouăzeci de ani... Oamenii cred în religie doar pentru că le este frică de moarte." Iată genul tipic de declaraţie a mamei: lucidă, dogmatică, explicit intolerantă faţă de părerile opuse. Dominaţia exercitată asupra familiei şi convingerile despre lume au fost utile în copilărie, limpezind lucrurile, au umplut de restricţii adolescenţa şi au devenit repetitiv-abrazive la maturitate.

După incinerare, mi-am recuperat CD-ul lui Mozart de la "organist" care, m-am surprins reflectând, îşi câştigă astăzi onorariul doar ocupându-se de redarea unei singure piese de pe un disc compact. Ceremonia pentru tatăl meu avusese loc cu cinci ani în urmă, la un alt crematoriu, unde organistul îşi câştigase cinstit banii, interpretând Bach. Să fi fost "ce şi-ar fi dorit el"? Oricum, nu cred că ar fi obiectat; a fost un om blând, cu vederi largi, nu foarte pasionat de muzică. În această privinţă, ca şi în majoritatea celorlalte, îi respecta părerea soţiei - deşi nu fără nenumărate comentarii potolit ironice.

Hainele pe care le purta, casa în care locuiau, maşina în care călătoreau: aceste decizii îi aparţineau ei.

Când eram adolescent necruţător, îl consideram slab. Mai târziu, îngăduitor. Şi mai târziu, autonom în opinii, dar fără înclinaţia de a pleda în favoarea lor.

Prima oară când am mers la biserică împreună cu familia - la nunta unui văr - am urmărit cu uimire cum tata s-a lăsat în genunchi în strană şi apoi şi-a acoperit fruntea şi ochii cu o mână. Ce o mai fi şi asta, m-am întrebat, înainte de a imita şi eu, cu jumătate de inimă, gestul evlavios, urmând să mă uit pe furiş, printre degete. Era unul dintre acele momente când părinţii te iau prin surprindere - nu pentru că înveţi un lucru nou despre ei, ci pentru că descoperi o altă zonă de ignoranţă.

Să fi făcut tata un simplu gest de politeţe? Sau o fi considerat că, trântindu-se pur şi simplu pe bancă, putea fi luat drept ateu, după modelul Shelley? Habar n-am.

A murit ca un om modern, la spital, fără familie, vegheat în ultimele clipe de o infirmieră, după ce ştiinţa medicală îi prelungise viaţa cu luni, ba chiar cu ani de zile, până într-un punct în care condiţiile în care i se oferea această viaţă deveniseră cu totul neatrăgătoare.

Mama îl văzuse câteva zile mai devreme, apoi făcuse zona zoster. În acea ultimă vizită, el se arătase extrem de confuz. Ea îl întrebase, în stil caracteristic: "Ştii cine sunt? Pentru că data trecută când am fost aici, nu ai ştiut nici ce sunt." Tata îi replicase, în stil la fel de caracteristic: "Cred că eşti soţia mea."

Am mers cu mama la spital, unde ni s-au dat o sacoşă neagră de plastic şi un sac de voiaj crem. A făcut ordine în ele în doi timpi şi trei mişcări, ştiind exact ce doreşte să păstreze şi ce urma să rămână pentru - sau cel puţin la - spital. Ce păcat, a comentat ea, că nu a mai apucat să poarte papucii de casă maro, mari, cu închizători comode, pe care îi cumpărase doar cu câteva săptămâni în urmă; şi, de neînţeles pentru mine, i-a luat acasă. S-a arătat oripilată de ideea de a-i vedea trupul.

Mi-a povestit că, la moartea bunicului, bunica fusese "inutilă" şi o lăsase să se ocupe de toate. Cu excepţia faptului că, la spital, o pornire de nevastă, ori atavică, o împinsese să insiste să-l vadă pe bunicul. Mama a încercat să o deconsilieze, dar nu s-a lăsat. Au fost duse într-o cameră specială, unde l-au adus pe bunicul. Bunica s-a întors către fiica ei şi a întrebat-o: "Nu-i aşa că arată îngrozitor?"

La moartea mamei, antreprenorul de pompe funebre din satul vecin a întrebat dacă familia doreşte să vadă trupul. Eu am zis da; fratele meu, nu. Răspunsul său - când l-am întrebat la telefon - a fost: "Doamne, Dumnezeule, nu! În această privinţă, sunt de acord cu Platon." Nu mi-a venit imediat în minte textul la care făcea referire. "Ce a spus Platon?" l-am întrebat. "Că nu crede în contemplarea cadavrelor." Când m-am prezentat, singur, la pompele funebre - o simplă anexă la o firmă de transport local - directorul afacerii mi s-a adresat pe ton de scuză: "Mi-este teamă că se află în camera din spate, în acest moment." I-am adresat o privire întrebătoare, iar el a dezvoltat ideea: "E pe un căruţ." M-am trezit răspunzându-i: "Oh, nu ţinea la ceremonial", deşi nu aş putea afirma că ghiceam ce anume şi-ar fi dorit, sau nu şi-ar fi dorit, în respectivele împrejurări.

Era într-o încăpere mică şi curată, cu o cruce pe perete; se găsea cu adevărat pe un căruţ, cu ceafa spre mine, când am intrat, evitând astfel să ne trezim, din prima clipă, faţă în faţă. Părea, ei bine, cât se poate de moartă: ochii închişi, gura întredeschisă, mai mult în partea stângă, absolut caracteristic pentru ea - obişnuia să-şi atârne o ţigară în colţul din dreapta al gurii şi să vorbească din partea cealaltă, până când scrumul ameninţa să cadă.

Am încercat să-mi imaginez gradul ei de conştienţă, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, în momentul când se stinsese din viaţă. Se întâmplase la câteva săptămâni după ce fusese mutată din spital într-o casă rezidenţială. Ajunsese într-un grad avansat de demenţă, o demenţă de tip alternativ: într-una din faze se considera încă la cârmă, trăgându-le mereu câte un perdaf asistentelor, pentru greşeli imaginare; în cealaltă, recunoştea că nu mai stăpâneşte evenimentele şi redevenea copil, se vedea înconjurată de toate rudele moarte, dar revenite la viaţă, şi transmitea mesajele importante abia venite de la mama ori de la bunica ei. Înainte de instalarea demenţei, mă trezeam deseori renunţând să mai fiu atent la dialogurile ei solipsiste; pe neaşteptate, devenise dureros de interesant să o urmăreşti. Mă întrebam stăruitor de unde veneau toate astea şi cum îşi construia creierul realitatea lui contrafăcută. Şi nici nu aveam vreun resentiment că se simţea înclinată să vorbească exclusiv despre ea.

Mi s-a comunicat că asistentele i s-au aflat alături în clipa morţii şi că tocmai o întorceau în pat, atunci când "s-a stins". Îmi place să-mi imaginez - ar fi fost tipic, iar oamenii ar trebui să moară aşa cum au trăit - că şi gândul cel de pe urmă şi l-a adresat, ceva de genul: "Oh, atunci să-i dăm bătaie mai departe!" Dar asta - ceea ce şi-ar fi dorit (ori, mai degrabă, ceea ce mi-aş fi dorit, în numele ei) - este sentimentalism, cât despre ea, dacă acceptăm că se gândea la ceva, se imagina poate din nou copil, adusă într-o stare de agitaţie febrilă de cele două apropiate ale ei, de mult dispărute.

I-am atins obrazul de mai multe ori, la pompele funebre, apoi am sărutat-o pe frunte, acolo unde începea părul. Era atât de rece pentru că stătuse la congelator, sau pentru că aşa sunt cei morţi, în mod firesc? Nu, nu arăta îngrozitor. Fardul nu fusese exagerat pe nici o părticică din ea şi ar fi fost încântată să constate cât de plauzibil fusese coafată ("Desigur, nu m-am vopsit niciodată", se lăuda faţă de soţia fratelui meu, "e culoarea naturală").

Dorinţa de a o contempla venea, recunosc, mai mult din curiozitate scriitoricească decât din sentimente filiale; dar trebuia să-mi iau rămas-bun, indiferent cât de veche era enervarea pe care mi-o provoca. "A fost perfect, mamă", i-am şoptit. Într-adevăr, ieşirea din scenă îi reuşise "mai bine" decât tatălui meu. El suferise o serie de atacuri, declinul său se întinsese pe ani şi ani; după primul ei atac, în schimb, urmase moartea, eficient şi rapid.

Când am luat geanta cu lucrurile ei de la casa rezidenţială (o exprimare care m-a făcut să mă întreb cum ar arăta o "casă nerezidenţială"), mi s-a părut mai grea decât ar fi fost de aşteptat. Mai întâi, am descoperit o sticlă plină de Harvey's Bristol Cream şi apoi, într-o cutie pătrată din carton, o prăjitură cumpărată de la magazin şi adusă de prietenii din sat cu prilejul celei din urmă aniversări, când împlinise optzeci şi doi de ani.

Tata murise la aceeaşi vârstă. Îmi imaginasem mereu că moartea lui îmi va fi mai greu de suportat, deoarece îl iubisem mai mult, în vreme ce faţă de mama simţisem cel mult o afecţiune iritată. Dar lucrurile s-au petrecut invers: ceea ce mă aşteptasem să fie o moarte de categorie inferioară s-a dovedit ceva mai complicată şi mai surprinzătoare. Moartea lui nu fusese decât moartea lui; moartea ei fusese moartea lor. Iar eliberarea casei, care a urmat, s-a transformat într-o exhumare a ceea ce fuseserăm noi, ca familie - deşi trebuie spus că nu prea am mai fost o familie, după primii mei treisprezece sau paisprezece ani de viaţă. Acum, pentru întâia oară, inventariam conţinutul poşetei mamei mele. În afara obiectelor obişnuite, am găsit o tăietură din Guardian, cu o listă a celor mai mari douăzeci şi cinci de jucători la bătaie din crichetul englez postbelic (deşi ea nu a citit niciodată Guardian); şi o fotografie a lui Max, un golden retriever din copilărie. Pe verso apărea textul scris cu o caligrafie nefamiliară: Maxim, le chien, şi probabil fusese făcută, sau cel puţin adnotată, la începutul anilor 1950, de P., asistent francez al tatălui meu.

P. era din Corsica, un tip agreabil, care se distingea prin trăsătura tipic galică, după cum considerau părinţii mei, de a face praf salariul lunar de îndată ce intra în posesia lui. Venise la noi pentru câteva nopţi, fiind în căutare de gazdă, şi a rămas tot anul. Într-o dimineaţă, fratele meu s-a dus la baie şi l-a găsit pe ciudatul personaj în faţa oglinzii, bărbierindu-se. "Dacă pleci", i-a vorbit faţa încărcată cu spumă de ras, "am să-ţi spun o poveste despre Mister Beezy-Weezy." Fratele meu a plecat, iar P. s-a dovedit să cunoască o întreagă serie de aventuri cu Mister Beezy-Weezy, din care nu-mi mai aduc aminte nici una. Avea şi o pornire artistică: ştia să construiască gări din ambalaje de fulgi de porumb, iar odată le-a dat părinţilor mei - poate în loc de chirie - două mici peisaje pictate de el. Au rămas pe perete toată copilăria mea şi mi se păreau nemaipomenit de iscusite; adevărul este că orice lucrare cu caracter cât de cât figurativ mi-ar fi trezit aceleaşi sentimente.

Cât despre Max, fie fugise, fie - de vreme ce nu ne puteam imagina că şi-ar fi dorit să ne părăsească - fusese furat, la scurt timp după ce i se făcuse fotografia; şi, indiferent ce se petrecuse cu el, murise în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Deşi tatălui meu i-ar fi făcut plăcere, mama a refuzat de atunci să mai luăm vreun câine.

Având în vedere combinaţia de credinţă domoală cu necredinţă energică din peisajul meu familial, aş fi putut deveni evlavios, într-o reacţie de adolescent rebel. Dar nici agnosticismul tatei, nici ateismul mamei mele nu au fost niciodată exprimate până la capăt, cu atât mai puţin prezentate ca atitudini exemplare, neîndreptăţind prin urmare revolta. Cred că m-aş fi făcut evreu, dacă asta ar fi fost posibil. Mergeam la o şcoală unde, din nouă sute de băieţi, vreo sută cincizeci erau evrei. În general, lăsau impresia că ar fi mai avansaţi, social şi vestimentar; purtau pantofi mai buni - unul din colegii mei

de generaţie avea chiar o pereche de ghete de Chelsea, cu elastic - şi se pricepeau la fete. Mai aveau şi sărbători suplimentare, un avantaj cât se poate de palpabil. Însă ar fi fost suficient de şocant pentru părinţii mei, care prezentau antisemitismul moderat al celor de vârsta şi categoria lor socială. (Când rula genericul unei piese la televizor şi apărea un nume gen Aaronson, se prea putea ca unul din ei să remarce, cu înţeles: "Încă un elveţian.") Nu că s-ar fi purtat într-un mod diferit faţă de prietenii mei evrei, dintre care pe unul îl chema, justificat, din câte se pare, Alex Brilliant. Alex, fiu al unui tutungiu, citea Wittgenstein la şaisprezece ani şi scria poezie în care pulsau ambiguităţile - duble, triple, cvadruple, adevărate bypassuri coronariene. Era mai bun decât mine la engleză şi a primit o bursă la Cambridge, după care nu am mai auzit nimic despre el. Şi mereu mi l-am imaginat plin de succes într-o profesiune liberală. Dar, după cincizeci de ani, am aflat cât de neîntemeiate au fost fanteziile mele biografice. Alex îşi luase viaţa - cu pilule, din cauza unei femei - la aproape treizeci de ani, în urmă cu o jumătate din viaţa mea. Astfel, nu am avut o credinţă pe care să o pierd, ci doar o împotrivire, un sentiment de eroism peste cel îndreptăţit, faţă de regimul de blândă raportare la Dumnezeu presupus de educaţia din Anglia: lecţii din Sfânta Scriptură, rugăciunile şi imnurile de dimineaţă, tedeumul anual de la St Paul's Cathedral. Şi cam atât, în afară de rolul de păstor doi jucat într-o scenetă de Crăciun, în şcoala primară. Nu am fost botezat, nu am fost trimis niciodată la şcoala de duminică. Nu am participat niciodată, în viaţa mea, la o slujbă religioasă obişnuită. Merg la botezuri, nunţi, înmormântări. Intru mereu în biserici, dar din motive de interes arhitectonic; şi, în sens mai larg, ca să ajung la o percepere a ceea ce a fost odată spiritul englez. Fratele meu a dobândit, tangenţial, o experienţă liturgică mai bogată decât a mea. Pe când era cercetaş în Wolf Cub (organizaţie pentru tinerii britanici), a participat la mai multe slujbe religioase obişnuite. "Din câte mi-aduc aminte, m-am simţit dezorientat, un mic antropolog printre antropofagi."

Când îl întreb cum şi-a pierdut credinţa, îmi răspunde: "Nu mi-am pierdut-o, de vreme ce nu am avut-o, ca să o pot pierde. Dar am înţeles că sunt gogoşi pe 7 februarie 1952, la ora 9 dimineaţa. Domnul Ebbets, directorul Şcolii Primare Derwentwater, ne-a anunţat că regele a murit, că s-a urcat spre gloria şi fericirea eternă din Ceruri, alături de Dumnezeu, şi drept urmare noi toţi vom purta pe braţ panglică neagră, vreme de o lună. Mi-a trecut prin minte că e ceva în neregulă, şi Câtă Dreptate Am Avut. Nu mi-a căzut nici un văl de pe ochi, nici nu am avut sentimentul că am pierdut ceva, că în viaţa mea s-a căscat un gol etc. etc. Sper", a mai adăugat el, "că povestea e adevărată. Pare o amintire cât se poate de limpede şi de puternică; dar ştii bine ce înseamnă amintirile."

Fratele meu avea doar nouă ani la moartea lui George al VI-lea (eu aveam şase ani şi mergeam la aceeaşi şcoală, dar nu-mi amintesc nimic din discursul domnului Ebbet şi nici de banderole negre). Despărţirea mea definitivă de calea religiei s-a petrecut la o vârstă mai mare. În adolescenţă, chircit asupra vreunei cărţi ori reviste, în baia familiei, îmi spuneam că Dumnezeu nu are cum să existe, deoarece ideea că El ar putea să se uite cât mă masturbam era absurdă; chiar mai absurdă ca ideea că toţi strămoşii mei morţi se înşirau şi se uitau şi ei. Aveam şi alte argumente, mai raţionale, dar ceea ce L-a terminat a fost acea convingere fermă - şi egoistă, desigur. Gândul că bunica şi bunicul mă urmăreau cu atenţie m-ar fi scos serios din ritm.

Acum, însă, când consemnez toate aceste lucruri, mă întreb de ce oare nu m-am gândit şi la alte variante. De ce am presupus că Dumnezeu, dacă ar fi asistat, ar fi dezaprobat neapărat felul cum îmi risipeam sămânţa? De ce nu mi-a trecut prin cap că, dacă totuşi cerul nu se prăbuşea fiind martor la onania mea neobosită şi plină de râvnă, poate că nu o considera un păcat? Apoi mi-a lipsit şi imaginaţia să-mi văd strămoşii morţi contemplându-mă cu un zâmbet, dă-i bătaie, fiule, bucură-te cât ai ocazia, când din tine va mai rămâne doar suflet fără trup, s-a zis cu asta, aşa că mai trage-i una şi în numele nostru. Poate că bunicul şi-ar fi scos din gură pipa celestă şi ar fi şoptit complice:
"Am cunoscut pe vremuri o fată frumoasă, pe care o chema Mabel."