Unul dintre aspectele cele mai interesante şi reprezentând o performanţă în sine a fost faptul că din 1958 până în 2003, opera Oedipe a fost prezentată în 16 variante, nelipsind din nici unul din festivaluri. Prima a fost producţia lui Jean Rânzescu, în scenografia lui Roland Laub, cu Constantin Silvestri la pupitru şi ansamblurile Operei bucureştene, în rolul titular aflându-se David Ohanesian, versiune ce a reprezentat, de altfel, premiera românească a capodoperei absolute a lui George Enescu. La ediţiile următoare, ea a fost reluată de şapte ori, cu anumite schimbări de distribuţie, dar cu acelaşi David Ohanesian, din ce în ce mai matur. Din 1979 s-au succedat şi versiuni în concert şi variante cu solişti străini (ai Teatrului Mare din Varşovia), David Ohanesian continuând să apară până în 1985 în rolul titular, cu o singură întrerupere.
(David Ohanesian)
După '90, diversitatea a început să crească: versiunea lui Andrei Şerban din 1995 cu al său Oedipe interpretat de doi solişti a stârnit o seamă de controverse şi nu a rezistat ca piesă de stagiune, cea din 1998 a fost în concert, dar a adus ca noutate o consistentă participare internaţională (Orchestra Naţională a Franţei, dirijorul Lawrence Foster, protagonistul Monte Pederson în Oedipe şi nu numai), iar cea din 2001 a fost o coproducţie Deutsche Oper Berlin şi Staatoper Wien, cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu", şi Corul Operei Naţionale Bucureşti, dirijor Cristian Mandeal, regia Gotz Friedrich (înlocuit ca asistent de Saskia Kuhlamann, deoarece regizorul murise cu 6 luni înaintea spectacolului bucureştean), în rolul principal Esa Ruutunen.
Toată lumea aşteaptă cu nerăbdare Oedipe-ul celebrului regizor de origine română stabilit în Franţa, Petrică Ionescu, care se bazează pe colaborarea lui Christoph Valeaux şi a arh. Cătălin Ionescu-Arbore în domeniul scenografic, distribuţia fiind predominant românească (Ştefan Ignat în rolul titular), iar dirijorul austriac Ernest Marzendorfer aflându-se la pupitrul orchestrei şi corului operei bucureştene.
De-a lungul timpului, festivalul a contribuit şi la prezentarea în primă audiţie a unor creaţii enesciene, alături de Oedipe, putând aminti poemul simfonic Vox Maris şi Cvartetul cu pian nr. 1 în 1964, Trio-ul în la minor pentru vioară, violoncel şi pian în 1967, în 1988 o parte de cvartet de coarde în Do major, iar în 1998 prima versiune a Simfoniei a V-a.
Revenind asupra ansamblului creaţiei enesciene, aceasta a fost abordată iniţial de ansamblurile româneşti, de-abia din 1973 invitaţii străini începând să sondeze interpretativ mai consistent muzica enesciană. S-a început mai timid, cu mai accesibilele rapsodii române, ajungându-se ca la ediţiile 2001 şi 2003 situaţia să se schimbe radical, oferindu-ni-se chiar simfonii enesciene în interpretări străine (remarcabila versiune a dirijorului Sakari Oramo la Simfonia a III-a în 2001) sau abordări ale unor orchestre străine de primă linie, în 2003 (Wiener Symphoniker cu Uvertura de concert op. 32, Helsinki Philharmonic cu Vox Maris, Berliner Symphoniker cu Simfonia a II-a sau London Symphony cu Simfonia I şi acestea nu sunt toate). Revenind la ediţiile din secolul trecut, trebuie amintite cel puţin versiunile enesciene de referinţă semnate de Lord Yehudi Menuhin sau Ghenadi Rojdestvenski, neobosiţi susţinători ai muzicii acestuia.
Pentru alte amănunte puteţi vizita pagina de web a festivalului, care cuprinde şi programul complet.
