Cine nu are nemţi...

Parafrazând proverbul referitor la seniorii comunităţii, putem spune acelaşi lucru despre orice persoană care reuşeşte, prin ceea ce face, să înobileze nu doar lucrul făcut, ci şi pe toţi cei ce vin în contact cu acesta. Păcat că pe astfel de oameni, dintr-o ciudată pornire, noi îi descurajăm gonindu-i în cele din urmă pe alte mealeaguri.

Peter Herbolzheimer este, pentru cine îl vede acum, un personaj bonom, a cărui statură mai degrabă măruntă şi talie generoasă au un nu ştiu ce care cucereşte din prima clipă. Dacă mai şi vorbeşte, eşti câştigat de modul fermecător de stângaci, totuşi direct şi plastic în care se exprimă în limba română, limba ţării în care şi-a petrecut prima tinereţe şi s-a format ca muzician. Domnia sa - pentru a rezuma în câteva cuvinte lunga şi luxurianta sa carieră -, se numără printre acei foarte puţini care au influenţat cursul jazz-ului european în ultimele decenii. Creator şi promotor al conceptului Drum'n Brass - adică atribuirea unor noi valenţe cu caracter ritmic instrumentelor din alamă, protagonistele big-band-ului de jazz - Peter Herbolzheimer a creat şcoală de jazz în Germania, ţara sa de adopţie, colaborând cu marile nume ale jazz-ului mondial ale ultimelor mai bine de trei decenii. S-a afirmat ca profesor, dirijor, compozitor, dar mai ales ca un adevărat vrăjitor al aranjamentelor orchestrale. Prin acestea, el trece efectiv de la condiţia de mânuitor de sonorităţi, la cea de creator de sugestii cromatice. Piesele atinse de inspiraţia sa sunt în mod surprinzător şi definitiv îmbogăţite de viziunea sonoră în care le reconstruieşte, Peter Herbolzheimer reuşind să poarte întotdeauna publicul spectator (sau doar ascultător) într-o lume a libertăţii spirituale marcată de talentul său unic.

Aflat la cel de al treilea concert al său la pupitrul big-band-ului radio, completat de această dată de un ansamblu de coarde purtând numele de Classic String Orchestra, Peter Herbolzheimer a oferit un adevărat regal de jazz simfonic, în faţa unui public devenit din păcate tipic pentru un astfel de eveniment lipsit - din tot felul de motive - de acel glamour atât de necesar dimensiunii mondene. Altfel spus, în faţa preponderent a prietenilor, rudelor şi a invitaţilor celor de pe scenă, s-a petrecut un concert de o bună factură stilistică, Peter Herbolzheimer reuşind şi de această dată să fie "omul care face diferenţa" dintre o orgolioasă, dar măruntă, semnătură în condica de concert a stagiunii şi o reuniune a unor oameni bucuroşi că au ceva de spus.

Privind cu îngăduinţă avalanşa de elogii cu care au fost asezonată prestaţia tuturor celor de pe scenă, domnul Peter Herbolzheimer a continuat - în plan afectiv desigur - să se alăture celor din sală, care dintotdeauna preferă să asculte binele din muzică, decât să vadă în această artă o statuie pe un soclu. Făcând o adâncă reverenţă omului şi artistului Peter Herbolzheimer trebuie menţionată evoluţia saxofonistului Cristian Soleanu, care alături de omul de la pupitru a ieşit în evidenţă prin sunetul său rotund şi personal, precum şi prin eleganţa şi forţa dată nu doar de viteza de execuţie a solo-urilor. La aceste calităţi, influenţat sperăm de valorile tari ale şcolilor pe care acum le urmează în străinătate, saxofonistul Alexandru Simu a privit probabil cu respectul artistului care a pornit hotărât pe drumul cel bun.

Rămânând cu picioarele pe pământ, să ne urăm ca Peter Herbolzheimer să vină cât mai des pe la noi şi să reamintească celor ce uită repede că apelativul de "maestre" este de multe ori în România vorbă-n vânt, că Jazz înseamnă bucuria pe care ţi-o dă victoria în lupta cu propria-ţi anvergură artistică şi câte şi mai câte.