Trestiile de sticlă

Cronica de astăzi este foarte lungă, dar cred că merită pe deplin efortul de a fi citită în întregime. Am ales să o las pe toată în loc de a-l ruga pe Daniel Cristea-Enache să ne ofere o variantă prescurtată pentru că nici un rînd nu este în plus şi pentru că e vorba despre un poet despre care se ştiu nedrept de puţine. Poate la sfîrşitul acestei pagini curiozitatea vă va trimite spre librării în căutarea cărţii. (RP)





Citiţi un fragment din acest volum








O antologie masivă şi reprezentativă din creaţia poetică a lui Dorin Tudoran, de la Mic tratat de glorie (1973) şi până la De bună voie, autobiografia mea (1986), oferă cititorului de azi posibilitatea de a-l recupera, de sub hainele actuale ale publicistului acid D. Tudoran, pe liricul reflexiv cu acelaşi nume. Pe splendida copertă a volumului Tânărul Ulise (realizată de Mihai Bacinschi), poetul zâmbeşte, cu acea aură inconfundabilă a tinereţii, unui viitor mai puţin liniştit decât - probabil - ar fi sperat. Contrapunctul acestei seninătăţi apare în scurta Postfaţă a autorului, ce deschide capitolul consistent de Referinţe critice. Scrie Dorin Tudoran, în noiembrie 1999: "Dacă biografia autorului în cauză ar fi fost mai puţin marcată de fracturi dintre cele mai dure (de la interdicţia de a fi publicat şi comentat la expatriere), antologia de acum s-ar fi cuvenit să cuprindă poate chiar mai puţin de un sfert din poeziile strânse între aceste coperţi. Aşa însă, autorul s-a văzut obligat să ofere cititorilor săi ceva mai multe puncte de reper, jaloane ce pot da mărturie despre drumul său literar. (...) Altfel spus, avem de-a face cu o antologie de recuperare a unui poet". Şi tot el adaugă, vorbind despre sine, că poetul vine azi la o întâlnire cu "mulţi cititori care ştiu despre el foarte puţin ori aproape nimic".

Nu doar pentru aceşti cititori care nu ştiu mai nimic despre "subiect" (sincer, nu cred că ei sunt foarte mulţi), criticul e dator să schiţeze nişte explicaţii preliminare. Mai ales că anumite interpretări anterioare (inclusiv cea a prefaţatorului antologiei, Mircea Mihăieş) tind să contureze o imagine pe jumătate falsă, neconformă cu realitatea textuală. Despre ce este vorba? "Şaptezecistul" Dorin Tudoran nu e un poet monocord şi fără evoluţie; lirica sa cunoaşte, dimpotrivă, două faze distincte, remarcate ca atare de critică şi prilejuindu-i acesteia multe glosări. De la volumul Respiraţie artificială (1978), datele acestei poezii se schimbă fundamental: deschizându-se larg către realitate, ea instituie o prezenţă vie, a unui neobosit martor ocular - poetul însuşi. Est-etice (cu termenul folosit de Monica Lovinescu), versurile sunt pline de sarcasm şi exprimă o revoltă, pentru că şi realitatea (ideologică) înconjurătoare e plină de minciună, ascunzând-o însă ipocrit. În deosebire de această a doua vârstă a poeziei, demistificatoare şi "realistă", prima îşi ţese viziunile într-un plan de abstragere din realitatea imediată. Ea se circumscrie unui modernism de esenţă, modelat mai înainte, într-un chip unic, de către Nichita Stănescu, şi modulat divers de către Dorin Tudoran, în funcţie de "jaloanele" propriei sensibilităţi.

Acestea fiind cele două "feţe" ale poeziei lui Dorin Tudoran, unora dintre comentatori li s-a părut că prima e prea... surâzătoare. Într-un text de sinteză din 1993 (din care se preia mult în capitolul de referinţe critice), Al. Cistelecan metaforizează în sensul unui "ţarc euforic al literaturii" în care ar fi închise primele cărţi ale poetului, anume pentru ca, prin racordul "forţat" cu "orizontul simbolic, de nu cumva chiar cu cel metafizic", să se poată oculta "realul alienat şi stringenţa lui" (p. 358). Iar Mircea Mihăieş, în lunga şi palpitanta sa prefaţă, vorbeşte (fără a-şi lua precauţia unor minime rezerve) despre "versurile cvasi-academizante din primele volume, marcate de un impresionism puternic, reverberând o lume pierdută în ceaţa istoriei literare", exultând apoi că "din calofilia de odinioară, din pedanteria stilistică, din ritmarea desăvârşită a versului n-a mai rămas decât ţipătul strident al unei voci disperate, învinsă de nevrozele unei lumi prăbuşite sub greutatea propriei nebunii." (pp. 6, 7). Cât de academizante, calofile şi pedante stilistic sunt primele volume de versuri ale lui Dorin Tudoran, vom avea prilejul să vedem pe parcursul acestui prim episod de cronică literară, axat tocmai pe vârsta respectivă a poetului. Dar chiar înainte de apelul la text, se ridică aici o problemă de principiu. Cum se poate analiza şi evalua o poezie de un anumit tip după standarde ce ţin, în fapt, de un pattern diferit? Performanţa estetică a unui autor se cuantifică în interiorul paradigmei în care el se înscrie, nu în afara ei; altminteri, riscăm să ajungem la concluzii hilare. De ce nu e Eminescu simbolist, de ce e Bacovia atât de trist, de ce nu scrie Rebreanu un Ion liric şi de ce nu e obiectiv, în proza lui, Mateiu I. Caragiale? Pe de altă parte: nu e, cumva, cam modernist Nichita Stănescu? N-ar trebui să-l obligăm pe Mircea Dinescu să-şi găsească odată locul, în tabelul mendeleevian al elementelor literare? Şi n-ar trebui făcut ceva pentru ca Florin Iaru să fie mai puţin postmodernist?

Întrebări absurde... Criticul trebuie să-l înscrie pe autorul analizat în nişte categorii şi structuri cu care acesta să nu se afle în dezacord. Se observă imediat că a fost introdus, în judecata estetică, un criteriu etic; pe baza acestuia, prima etapă a poeziei lui Dorin Tudoran pierde câteva puncte pe care le câştigă, "compensator", cea de-a doua. La o privire mai atentă, se poate descoperi însă şi un alt fir străin de ţesătura literară propriu-zisă, şi anume firul "generaţionist". Generaţiile postbelice compacte, ca viziune, au fost la noi cea "şaizecistă" şi cea "optzecistă". Prima a recuperat modernismul interbelic, a doua a introdus postmodernismul. Între ele, o seamă de comentatori văd (din neştiinţă, din comoditate, sau din alte motive) un mare gol. Desigur că "şaptezecismul" liric nu are omogenitatea teoretică a celorlalte două paradigme generaţioniste, şi de aceea e mai dificil să-l integrezi într-o structură unică. Dar în anii '70 au debutat câţiva poeţi reprezentativi (Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând şi Ion Mircea, în 1971; Dorin Tudoran şi Daniela Crăsnaru, în 1973; Doina Uricariu, în 1976; Şerban Foarţă, în 1978; Ioana Ieronim, în 1979; Nichita Danilov, în 1980), care nu sunt nici "şaizecişti" întârziaţi, şi nici "optzecişti" precoci (aceştia din urmă sunt alţii: Petru Romoşanu, debutând în 1977; Traian T. Coşovei, în 1979; Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec şi Magdalena Ghica / Magda Cârneci, în 1980). Generaţia "şaptezecistă" se compune aşadar dintr-un segment "tare", echinoxist, închegat pe o poetică unitară (A. Popescu, D. Flămând, I. Mircea), şi un număr de individualităţi evoluând pe orbita propriilor viziuni. M. Dinescu, D. Tudoran, Ş. Foarţă sunt - fiecare în felul său - de neconfundat. Ei nu se schimbă ca să fie în pas cu moda. Chiar şi atunci când poezia lui Dorin Tudoran se metamorfozează, devenind "realistă", aspră, prozaică şi sarcastică, schimbarea se face organic, dinlăuntru, şi nu pentru a adera la programul "optzecist", cu biografismul său apăsat. Autorul antologat în Tânărul Ulise îmi pare (ca şi Mircea Dinescu) tipul de poet fără program, trăindu-şi cu o intensitate lucidă toate experienţele şi vârstele. Numai bine ca să vină apoi doi critici, Al. Cistelecan şi Mircea Mihăieş, şi să-l bată pe umeri, felicitându-l că a ieşit din "ţarcul euforic al literaturii" şi că nu mai scrie versuri "cvasiacademizante" şi calofile... (Ştefan Borbely e şi mai drastic, în comentariul său întemeiat pe o premisă falsă, din Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. 3. În opinia sa, consecutivă unui citat, după ce parcurgi rândurile "inflamate" ale lui Dorin Tudoran din ciclul Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif, "nu poţi decât să saluţi marea breşă pe care a înfăptuit-o sarcasmul de notaţie al generaţiei 80, unde poetul redevine ceea ce el fusese de fapt întotdeauna: un om în carne şi oase, victimă lucidă, reală, ciocnindu-se de pereţii unei vieţi atroce, saturate de concret. Dimpotrivă, la D[orin] T[udoran], totul e permeabil, suav, catifelat" [p. 279]. Aşadar, la Dorin Tudoran, totul este permeabil, suav, catifelat; ce îndrăzneală! ce erezie, din punctul de vedere al criticului cu ochelari "optzecişti"!)

Încă o dată: nu critica, oricât de aspră, e contestabilă, ci premisa falsă a efectuării ei. Să ne întoarcem, după acest lung ocol, la poezia de tinereţe a lui Dorin Tudoran, citind-o aşa cum este şi încercând să n-o raportăm la paradigme cu care nu are nimic de-a face. Debutul în volum cu Mic tratat de glorie este al unui poet deja matur, la 28 de ani, egal cu sine, beneficiind de "achiziţiile" (neo)modernismului, dar refuzând acea impersonalizare ridicată la rang de principiu de către mulţi exponenţi ai lirismului conceptual. La persoana I singular (cu una-două excepţii, când singularul lasă loc pluralului), "discursurile" din poeme îşi caută un destinatar ideal; invocaţiile sau întrebările rămân însă adesea suspendate, în gol, fără răspuns, şi de aceea patetice: "şi a fost dimineaţa când sufletul/ avut-a nevoie de mult foarte mult trup/ dar pentru asta trebuia făcută linişte// vă eram de ajuns?" (Şi a fost dimineaţa); "oare cu cine staţi de vorbă/ lepădându-vă de taina voastră/ ca de trupul cu care n-aţi făptuit/ şi cine dintre voi este mutul/ şi cine nisipul/ căruia îi sunt pregătite discursuri bâlbâite/ precum trupurile vieţuitoarelor/ ce trag să moară şi cine/ dintre voi are răbdare să-mi arate:/ aceştia sunt oamenii acestea faptele?" (Cine?). O nelinişte, o febrilitate existenţial-morală se "instalează", de la bun început, în lirica lui Dorin Tudoran, fără ca aceasta să aibă topite în ea acea ingenuitate a descoperirii universului şi caracterul solar din debuturile "şaizeciste". Eroul liric se confundă, ca şi acolo, cu eul liric, numai că, acum, "orice privire înseamnă/ un nou adevăr"; poetul devine, într-un fel, martorul creditabil şi dovada palpabilă a propriei existenţe, a feluritelor experienţe ce-i dau acesteia consistenţă: "în noaptea aceea începuse copilăria/ despre care nu voiam a povesti niciodată/ vocea groasă a fluviului dărâmase podul/ mirosind a bătrâneţe şi oameni/ lucrurile mă priveau cu blândeţe/ o eram singura dovadă a existenţei mele/ singura pe care nu o puteam înlătura/ şi în vremea aceasta lângă mine/ crescuse multă multă nostalgie" (Martor). Structura etică a personajului obiectivat e încă de pe acum vizibilă. Dar nu există, la Dorin Tudoran, încordarea şi încrâncenarea rigorismului moral, care să "cenzureze" imaginaţia poetului şi - prin consecuţie - lumea creată de el. Aceasta este fastuoasă, cu o bogăţie de imagini (şi de relaţii) suprarealistă, într-adevăr în genul lui Ilarie Voronca, de care poetul "şaptezecist" a fost apropiat. Numai că suprarealismul lui Dorin Tudoran este mai strâns, mai puţin centrifugal decât cel al "miliardarului de imagini", prin aplicarea consecventă a câte unui principiu de coagulare şi construcţie a imaginii poetice. În Mic tratat de glorie, antropomorfismul, de pildă, devine aproape o regulă, o normă lirică, lucrurile şi fenomenele umanizându-se şi mărturisind astfel miracolul făcut posibil de către poetul-demiurg: "vocea groasă a fluviului dărâmase podul", "lucrurile mă priveau cu blândeţe", "casele se ţineau de mâini speriate/ aşteptând trecerea unei mari ştiinţe", "la turnirul din urmă câteva tinere armuri/ şi-au pierdut cunoştinţa", "întunericul/ pe patru voci cântă cald", "fiecare săruta neobosit şi în taină/ mâna rece a unui principiu"; de asemenea, în Cântec de trecut Akheronul (1975): "moartea e nemişcatul obraz de zână", "această zi fecioară", "murmurând noaptea se limpezeşte", "aud apa şi plânsul ideilor golite de suflet", "copacii hohotind în juru-mi cu fructe purpurii", "lucrurile voastre scumpe umblă desculţe prin cameră, imitându-vă"...

Un suflu vital însufleţeşte universul liric, îl face expansiv (la propriu şi la figurat), pentru ca, apoi, reflexivitatea poetului să se accentueze, şi o undă de tristeţe să-i atingă sufletul: "fratele meu avea fruntea despicată/ într-o gură prelungă şi purpurie/ din fiecare deget îi curgeau sunete/ ca dintr-un fluier de fag şi/ noi ascultam muzica picurând în fântână" (Cumpănă). Starea de spirit a poetului se va transmite, prin canale subţiri, delicate, pe întreg hotarul lumii sale. Dorin Tudoran are acel simţ liric care, pe deasupra unei puternice imaginaţii, împiedică asocierile verbale (oricât de îndrăzneţe, de "poetice" ar fi ele) să devină stridente. E drept, electrocutări succesive, uşoare au loc la contactul cu versurile sale de tinereţe, dar cititorul acceptă aproape întotdeauna, o dată trăită "clipa" de poezie, că se poate spune/ scrie şi aşa, intrând în jocul serios propus de autor. Stridenţele sunt atât de rare în materia acestei antologii, încât e nevoie de un adevărat spirit detectivistic şi de o severitate pe măsură pentru a le prezenta ca atare: "atârnat printr-o pedeapsă între un ceas/ mai treaz şi altul mai de somn/ şpagat de o durere verde/ aştept să mă despic fără sfârşit (s.n.)", în Mic tratat de glorie; "dimineaţa, braţele mele strălucesc orbitor, ca două pârtii de schi", în Cântec de trecut Akheronul; "Întind mâinile spre tine/ ca pe două schiuri devotate", "Nu te mira de ce îţi spun, ascultă:/ e-un sunet parcă vomitat de-o mare (s.n.)", în O zi în natură. (Şi tot aici, două dezacorduri: "Şi-atâtea vânturi/ Îmi ard mijlocul/ Încât de departe/ Par însăşi focul"; "culorile vieţii însăşi se întunecă" - s.n.)

Imagistica se strânge şi se precizează mai bine în volumul Cântec de trecut Akheronul, elaborat pe un motiv central, consacrat de mitologia antică. Poemele au acum o mai mare întindere, ieşite fiind din cântarea ("citarea") unui aed "fără de frică şi fără prihană", călător pe sub Steaua Singurătăţii. Râul peste care luntrea lui Charon duce sufletele morţilor către infern devine el însuşi un personaj sui generis, cu sinuozităţi şi complexităţi de nebănuit sub vechea lespede simbolică. El însoţeşte ca o umbră trupul omului rătăcitor pe pământ, până când, deodată, în momentul înalt al morţii, are loc joncţiunea tragică: "dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării/ se apropie anotimpul absolut se arată caii cei zvelţi/ cu chip de fecioară şi apa se înroşeşte de naşterea lor/ iar orizontul coboară cu încă o lume: «akheronule, akheronule,/ se aud malurile tale de mercur îngânând trupul pierdutului fluviu,/ sufletul meu vine spre tine alunecând pe săbii fără sfârşit»" (Încă o dată vremea plecării). Versurile sunt epice, poemul în întregul său ia o formă "comunicaţională" pe care o vom regăsi intens exploatată (dar dintr-un alt unghi) în a doua fază a creaţiei lui Dorin Tudoran. Deocamdată, unghiul în care se înscriu căutările şi descoperirile autorului este tot cel al poeziei moderniste, de esenţă tare. Ne aflăm, altfel spus, tot în "ţarcul euforic al literaturii", şi încercăm să-i măsurăm întinderea. Pornind de la ceea ce leagă, în profunzime, nişte volume atât de diferite la suprafaţă precum Mic tratat de glorie, Cântec de trecut Akheronul, Uneori, plutirea (1977) şi O zi în natură (1977), trebuie spus că poetul nu oboseşte niciodată să caute şi să obţină, iar şi iar, imagini şi simboluri ale transparenţei. Privirea lui găseşte în elemente, în lucruri şi în fiinţe "ferestre" prin care să poată trece dincolo de ele. De nenumărate ori: "păsări ruginite cădeau peste acoperişuri de sticlă", "călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană/ tot ar fi început tulburând otrava trestiilor de sticlă", "Să nu te clatini, trupul tău să fie/ trestie de sticlă adăpostind lumină", "Iată:/ sunt încă aici/ aşteptând ivirea vulturilor/ cu aripi de diamant", "Pune-ţi, iubito, mânuşile de sticlă/ pe mâinile rămase fără piele", "Aud cum bate sângele tău/ asemeni inimii de aer/ a unui poem ce aşteaptă/ să fie scris", "Voi aluneca spre palatul tău/ patinând pe doi şerpi/ tineri şi transparenţi", "Degeaba mă aplec:/ piatra nu poate fi ridicată/ decât cu mâna învelită perfect/ într-o scumpă şi transparentă/ mânuşă de sticlă", "mâna mea se roteşte deasupra abisului/ ca o enormă aripă de sticlă", "Peste coastele mele de aer/ Carnea creşte - animal furios", "eu par doar un prinţ de fum/ călătorind sub treimea nopţii", "semnele tale mă împresoară/ ca o haită de animale flămânde,/ cu blănuri transparente - şuierătoare, însă", "Tu porţi pe umăr, iubito, / Un os de înger, transparent", "Ca şi cum tâmpla ţi-ar fi/ ca meningele unui înger, subţire,/ de câte ori o sărut/ sângele sare din ea în neştire", "Printre ramuri, se-aud strecurându-se degetele de sticlă ale dimineţii", "Privirile lor dojenitoare/ sfâşiau subţirile noastre armuri de apă", "gratiile aproape transparente, la orizont", "spune-mi că marginea nu este altceva decât locul unde apa şi eterul se limpezesc şi încă şi mai mult", "o cumpănă de eter", "o plută de cristal", "Lustruită de nisipul adâncurilor, subţire şi perfect transparentă, o lentilă se ridică la suprafaţa apei - un cer părăsind temniţele de cristal ale mării". Un poem se intitulează Transparenţe, un altul - Pedeapsa transparentă. Mânuşile de sticlă, sau Dinţii de cristal ai nopţii ridică, tot aşa, la puterea simbolică a titlului imaginile folosite în cuprinsul lor.

Se ştie, tot ceea ce se repetă are o semnificaţie, îndeosebi în cadrele poeziei, şi mai ales la un poet modernist, lucid, cu o elaboraţie atentă şi centripetă cum este Dorin Tudoran. Dar ar fi păcat să spargem, printr-o căutare grăbită a nucleului simbolic, trestiile de sticlă ale unei asemenea poezii transparente şi clinchetitoare; să amânăm pentru al doilea episod al acestei cronici literare formularea unor posibile concluzii.



Am mai vorbit şi altădată despre considerabilele dificultăţi pe care le are criticul de azi, atunci când se apleacă asupra unor opere mult şi bine comentate, analizate de exegeţii anteriori. Ne aflăm într-adevăr, cum arăta Umberto Eco, într-o epocă a inocenţei (critice) pierdute, a "deja-spusului" dominator, tiranic. Despre "sugestia transparenţei materiei" în lirica lui Dorin Tudoran a scris, de pildă, un comentariu remarcabil - ca precizie şi totodată ca lărgime a unghiului de cuprindere - Ştefan Aug. Doinaş: "Poezia lui Dorin Tudoran este, înainte de orice, cântec al sensibilităţii şi interiorizării sufleteşti, al delicateţii şi transparenţei materiei. (...) Ceea ce se petrece în toate aceste poeme (din volumul O zi în natură, n.n.) este o despuiere a datelor vieţii de lestul lor penibil, o sonorizare a gestului, o transformare a reliefului concret în hartă emblematică, un avans al materiei muzicalizate în prosceniul existenţei. (...) Numai Nichita Stănescu (de la care Dorin Tudoran împrumută unele atitudini lirice), în câteva din poemele sale dedicate adolescenţei, ca stare de graţie, a atins o asemenea osmoză între lumină şi materie, între situaţie şi gest, între sentiment şi imaginea lui. (...) Actul poetic implică, aşadar, o relaţie amoroasă sui generis: pe de o parte, transa sufletească, menită să sporească acuitatea eului; pe de altă parte, reducerea substanţei lucrurilor la o simplă, vibrantă urzeală de semne tremurătoare, transparentizare a materiei." (pp. 339-340). Ce s-ar mai putea adăuga la această radiografie atât de exactă, care identifică şi influenţa modelatoare a lui Nichita Stănescu? Sper că nu doar tuşe inesenţiale şi simple nuanţări. Ne putem întreba asupra motivului pentru care poetul "şaptezecist" diseminează în versurile sale atâtea şi atâtea imagini ale transparenţei şi inconsistenţei - lăsând în acelaşi timp "ferestrele" deschise, pentru ca o undă de aer rece să se strecoare în universul său liric. E limpede că materialitatea... materiei, poetul o decantează, o sublimează, convertind-o într-un mediu vibratil, ideal pentru levitaţia amoroasă. Însă nu doar datorită erosului devin lucrurile transparente şi uşoare. Aici apare o diferenţă importantă, semnificativă în raport cu lirica din primul val "şaizecist". La Dorin Tudoran, sentimentul (omenescul pe care el îl exprimă) ţine de un plan în care forţe contrare îşi exercită şi ele acţiunea lor, distructivă. Moartea intră în firescul vieţii, Akheronul "e mereu lângă tine": "akheronul e mereu lângă tine,/ întâmpinarea florilor de gheaţă trebuie s-o faci fără durere,/ chiar dacă sângele nu va mai avea putere să-ţi înmiresmeze/ trupul, chiar dacă fratele te va vinde ca pe un inel,/ chiar dacă iubita nu va înceta să te urască pentru rănile tale/ frumos mirositoare" (Abia murmurata zăpadă). La o privire mai atentă, se poate observa cum sticla, diamantul, cristalul, gheaţa intră uneori în combinaţii imagistice simbolizând violenţa, agresiunea, bruscarea vieţii şi - la limită - frigul pătrunzător al morţii: "în fiecare din nopţile solstiţiului de vară,/ peste mine urcă ţipetele Păsării Emanuelle; dimineaţa,/ pielea braţelor mele e sfâşiată ca de subţiri pluguri/ de cristal"; "Arată-te/ iubito, miracolul singurătăţii/ mă apasă peste piept/ cu labe de cristal"; "Sub noi se-nalţă pluta pe care-om poposi,/ e împletită trainic, din trunchiuri tari, de gheaţă;/ loviţi am fost de-un soare pe care-l vom privi/ cu ochi albiţi de viaţa ce ne mai stă pe faţă"; "Din plămâni arunci aerul înroşit/ precum sufletul unui diamant,/ el trece peste lume şuierând/ ca moartea ultimului hierofant"; "Tu porţi pe umăr, tu porţi/ Sticloasă puşcă de gheaţă,/ Prin ea se-aude, iubito,/ Lovindu-se moartea de viaţă". Lumina ce "curge-n ţărână", cuţitul "ce mă sprijină în spate", apele râului ce dau o "arsură de cuţit" sunt, tot aşa, secvenţe şi ipostaze ale unei insuportabile dureri fizice, ori simboluri efectiv letale. Ceea ce înseamnă că substanţa lucrurilor, a vieţii înseşi, nu poate fi întotdeauna redusă - cum scria Ştefan Aug. Doinaş - la o "vibrantă urzeală de semne tremurătoare, transparentizare a materiei". În mai multe rânduri, imaterialitatea primeşte determinări, condiţionări violent-concrete, producându-se un adevărat şoc al întâlnirii contrariilor: "pieptul îmi sfârâie de-atâta lumină/ şi mirosul armurii topite bate ca un crivăţ subţiindu-mă"; "Şi dacă tu mă cauţi, nu te-aud,/ timpanul meu e un oblon cernit,/ chiar dacă strigi, chiar dacă te apropii -/ aerul dintre noi de mult a putrezit"; "Peste coastele mele de aer/ Carnea creşte - animal furios,/ Iubito, pregăteşte-ţi arcul/ Cel cu săgeţile de os.// Să nu ţi se pară cumva/ Blând animalul ce-l vei întâlni;/ Vânează-l, iubito,/ Ucide-l, dar nu-l jupui.// Căci, s-ar putea, s-ar putea/ Pielea odată desprinsă,/ Plămânii lui să se arate/ Ca o poiană proaspăt ninsă"; "Tu porţi pe umăr, iubito,/ O rază ce-a îngheţat -/ Pe ea alunecă-n lume/ Un trup de zeu decapitat"; "Tăcerea mea nu e un semn lumesc,/ tu crede-mă şi nu-mi desface dinţii/ cu-acel cuţit de os însângerat -/ priveşte-mă, de poţi, cu ochii minţii".

Cu ochii minţii, cu puterea imaginaţiei altfel spus, Dorin Tudoran creează o lume în care plăcerea şi durerea, bucuria şi suferinţa, viaţa şi moartea îşi dispută "materialul" uman, cobaiul lucid al tuturor experienţelor. Eroul liric rămâne un martor ocular al propriilor avataruri; e o conştiinţă, deocamdată, individuală nu numai la propriu, ci şi la figurat, înregistrând cu acuitate tot ceea ce o înconjoară, dar nu într-un sens social. Personajul pare singur pe lume; numai iubita, ca o prezenţă latentă, transparentă, şi Akheronul, ca un implacabil memento mori, îi însoţesc căutările şi dramele. Poate că de aceea apare atât de frecvent figura cavalerului. În ea sunt topite mai multe planuri de semnificaţie: pe de o parte, apelul "la mit, la structurile originare, la tradiţie, la faptul exemplar, pe scurt, la o instanţă morală imanentă" (Mircea Mihăieş); pe de alta, o solitudine la rândul ei exemplară, paradigmatică, o nobilă, cavalerească fidelitate faţă de iubită, o iubire ea însăşi platonică; în fine, pe lângă simbioza de basm popular cu un cal înţelept şi sensibil, o fină dialectică a forţei şi vulnerabilităţii cavalerului, cu cele trei "învelişuri" atât de diferite: pielea, năframa (pe care se vede sângele) şi armura luptătorului. Ultimul turnir, cu scene de gen (chiar dacă reinterpretate prin metonimii şi personificări cu efect poetic) a fost des citată de critică, şi pe drept cuvânt. Dar şi Iluminare, aducând experienţele la persoana I, "sub pleoape", e memorabilă: "Cu lucruri vii îmi bate ziua-n geam,/ e-o dimineaţă strălucind de lacuri,/ sub pleoape, calul nopţii îl desham/ şi inima-mi-acopăr cu proaspete postavuri./ O, tulbure mi-e carnea şi ascultă/ cum blândul os adoarme iluminând/ trecuta noapte, viaţa mea ocultă,/ din care ies acuma tremurând". Carnea, trupul şi materia în întregul ei reprezintă un "teritoriu" pe care viaţa îl smulge temporar morţii, într-o victorie fragilă, atât de uşor de răsturnat în bătaia de metronom a timpului. Iar chinurile şi suferinţele, mai dulci sau mai amare, completează acest ceremonial de la care eul nu se poate sustrage. Nu se poate eschiva în acest plan: unul "orizontal", al existenţei obişnuite, căreia nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin. Dar când privirea poetului trece dincolo de învelişuri, carcase şi aparenţe (făcându-le, pentru aceasta, transparente), ceea ce se vede este o nemuritoare alcătuire, o substructură zeiască, de transcendenţă temporar desprinsă din "paragina Paradisului": "Dac-am vorbi acum despre noi/ pielea ne-ar deveni atât de subţire,/ încât s-ar vedea prin ea, limpede,/ nemuritoarea noastră alcătuire" (Ori numai vise); "Eu cred - în linişte şi statornicie -/ că umbra ta n-o să apară/ purtând o formă înşelătoare,/ că nu va fi întunecată/ aşa cum mi se şopteşte de la o vreme/ şi chiar de nu va fi perfect transparentă/ asemeni cupolei de apă/ sub care se-ntinde paragina Paradisului,/ ea va lăsa/ neatinse şi la fel de fierbinţi/ cuvintele mele de dragoste/ ce se vor ridica din iarbă, atunci,/ ca un stol de săgeţi, întâmpinându-te" (Din iarbă, atunci). Până şi umbra a devenit, din întunecată, aproape transparentă. Reorientate într-un plan vertical, existenţa şi experienţa eroului liric se curăţă de pământul, ţărâna şi sângele lumii, într-o veritabilă ridicare la puterea Ideii şi în lumina cunoaşterii absolute. Pentru a încheia cu o concluzie: transparenţele atât de caracteristice liricii lui Dorin Tudoran se datorează, cred, nu atât unui exerciţiu de muzicalizare, cât unui platonism de substanţă (o recunoaştere în materia lumii a Ideilor pure, eterne) ce hrăneşte filozofia poetului. Un poet cerebral, lucid, atent până la auto-cenzură cu ceea ce pune pe hârtie, niciodată predispus la "dicteul automat", în stare de transă.

Cu toate că, aşa cum scrie Dorin Tudoran în bucata Asediul din volumul O zi în natură (1977), "la tâmpla poetului, legile spaţiului delirează!", acestui delir el însuşi nu-i cade victimă. Se apropie, e drept, periculos de o limită a poetizării pe parcursul acestui volum eterogen şi inegal, mai puţin reuşit în ansamblu decât cele anterioare (mai ales în raport cu excelentul Uneori, plutirea, publicat în acelaşi an). Lirismul iese acum din tiparul versurilor şi inundă pagina sub forma unei micro-proze pe care am mai întâlnit-o şi în "ideogramele" din Şah orb (1970) al lui Cezar Baltag. La poetul "şaizecist": "Fiinţa aceasta, între somn şi trezie, care e planta, vindecă spaima şi obsesia lumii. Întâi, fiindcă nu există linişte mai adâncă decât a plantei: însuşi neantul stă în inima ei. «Auzi cum creşte iarba» sunt cuvintele singurului cântec absent pe care îl putem auzi vreodată. Al doilea, pentru că nu cunoaştem hrană mai divină decât a plantei: Soarele. Frunzele, şi poate şi îngerii (dacă putem face această echivalare) înfăptuiesc un miracol suprem: digestia luminii. Ultima iasomie se ridică prin fotosinteză până la Sufletul Universal". La Dorin Tudoran: "Încă un pătrar şi lumina striveşte vârfurile copacilor. Păsările se trag spre apă; scormonesc printre pietrele râului, ca după comori îngropate acolo de cu noapte. Anunţând domnia deplină a zilei - o pulbere în extaz. Încă un cerc de foc şi, ca o blană de vulpe, umbra muntelui coboară pe mal, înroşindu-l. Şi tot acest foc domol pare că pluteşte deasupra apei, ca o lege de care nimeni nu poate scăpa. Precum ghearele unei feline obosite de pândă, pumnalele de cristal ale luminii se aud furişându-se-n teci. Rănile rămase în urmă se întunecă, asemeni gurilor de fântâni. Dintr-odată, amurgul - însângerat, ca un creier de poet." (O zi în natură). În Uneori, plutirea, volum preponderent erotic şi cu numeroase versuri frumoase, apar în schimb câteva semne ce anunţă îndreptarea poetului către o altă etapă a creaţiei sale, către o formulă a directeţii şi prozaismului, a unui realism conotat moral. "Arată-te:/ fiară cu ochii de sare -/ marea urcă flămândă", începe o strofă din Visatele epifanii, pentru a se încheia cu un vers pe jumătate ironic: "Alte amănunte nu se pot distinge". Sau, în Închipuiri, iată cum se "desfăşoară" ultima strofă: "Poate fi un banal sfârşit de iarnă,/ cu gheaţa crăpând pe patinoare sărăcăcioase;/ dar nici asta nu e o soluţie - cine ştie,/ poate dimineaţa vom afla cât de mult/ am exagerat gândindu-ne la toate acestea"... Practic, Dorin Tudoran are o evoluţie inversă decât cea a unui Geo Dumitrescu, începând cu modernismul bine articulat şi îndreptându-se apoi către destructurările sarcastice în genul Libertăţii de a trage cu puşca. Anticipând puţin ceea ce ne vor dezvălui volumele Respiraţie artificială (1978), Pasaj de pietoni (1979) şi De bună voie, autobiografia mea (1986), autorul atinge numai tangenţial formula "optzecistă"; maliţia, ironia ascund la el o sensibilitate ultragiată de ceea ce se întâmplă în jur, şi un idealism ce se ruşinează de el însuşi, ca la tinerii componenţi ai Albatrosului din anii '40. La Geo Dumitrescu şi la ceilalţi, inamicul şi ţinta sarcasmelor era războiul mondial, cu masacrele lui perfect absurde; la poetul "şaptezecist", ţinta o reprezintă absurdul contemporan lui, ceauşist, regimul omului "nou", mecanic, devenit o simplă piesă într-un ansamblu tot mai ruginit.

Poezia se modifică sensibil, şi îl modifică pe Dorin Tudoran într-un sens care, azi, ne este foarte familiar: poetul aţos, dârz, luptător pentru o cauză dreaptă, punând la bătaie toate resursele talentului şi integritatea sa morală pentru a denunţa transformarea lumii înconjurătoare într-o închisoare. Lirica devine epică şi alegorică, prozaică şi vehementă, cu multe semne de exclamare, cu un ritm alert şi cu numeroase repetiţii, pe un tipar al retoricii indignate. Străinul, Abatorul imaginaţiei, Respiraţie artificială, Dreptul la frică, Primul testament, Tenebrele speranţei au o anumită întindere, ca şi cum autorul ar fi vrut să nu-i scape nimic nespus, neprecizat. Redundanţele nu sunt supărătoare, pentru că ele ţin de o tehnică a pamfletului moral, în care insistenţa dă rezultatele cele mai bune. Dreptul la frică e o mostră de poezie cu retorică perfectă, trecând prin toate ţevile orgii simfonia protestului: "Să nu te plictiseşti la şedinţele de lucru/ să pleci de la slujbă cu sentimentul datoriei împlinite/ să ajungi acasă tocmai când eşti aşteptat/ să-ţi săruţi nevasta şi copiii/ să le spui cât de dor ţi-era de ei/ să-i asculţi cât de dor le era de tine/ să mănânci cu poftă dar ponderat/ să speli vasele/ să te odihneşti o jumătate de ceas/ să te plimbi prin parc cu copiii/ să le cumperi baloane şi vată de zahăr/ să-ţi cumperi ziarul de seară/ să asculţi la radio Cronica spaţială/ să dai drumul la televizor/ să ai dreptate dar şi înţelegere pentru evenimentele din Ulster/ (...) să stingi veioza/ să te culci/ să nu te gândeşti la somnifere/ dacă vezi că nu adormi numără până la o mie/ până la cinci mii/ până la zece/ dar să nu te gândeşti la somnifere/ gândeşte-te că vei adormi/ să nu te gândeşti la somnifere/ să nu te gândeşti să nu te gândeşti/ nu te gândi nu te gândi// acum visezi:/ că vânezi numai cu săgeţi de apă/ că ridici o mânăstire pe locul unde s-a sinucis un izvor/ că-ţi încredinţezi sufletul unei mări fără faimă/ că bei laptele unui animal pe cale de dispariţie". Pe fundalul ritualului zilnic, cenuşiu, descompus în secvenţe-stas, numai visul mai aduce o pată de culoare, o fărâmă de libertate şi - după cum se poate vedea în ultima strofă - parcă şi ceva din vechea atmosferă lirică a lui Dorin Tudoran. Altfel, poezia lui s-a făcut rugoasă şi artificială, aseptică, pentru a se acorda stilistic cu atmosfera orwelliană a timpurilor şi a lumii noi. Natura pare să fi dispărut din cadru; poemele se desfăşoară acum, aşa-zicând, indoors, în uriaşe abatoare şi laboratoare de tratare profilactică a virusului imaginaţiei şi libertăţii. Cunoscuta La vie en rose, din volumul Pasaj de pietoni, împinge la extrem experienţa verbală a (dezvăluirii) terorii psihologice: o dată cu absurdul ce creşte implacabil, ca în Lecţia lui Ionesco, se produce şi falia între starea de drept, de "normalitate" a sentimentelor şi a manifestării lor, şi starea de fapt, cu obligativitatea de a te declara fericit, senin, în ciuda profundei tale nefericiri: "Nu se poate! Nu/ înţeleg ce e cu tine./ A, păi dacă stai cu ochii deschişi!/ Închide-i!/ Aşa!/ Mai strâns! Încă puţin! Aşa!/ Şi ce dacă ai început/ să lăcrimezi? Strânge/ cum se cuvine! Aşa!/ Şi dinţii! Foarte bine!/ Tare! Cât poţi de tare!/ şi nu uita - dinţii! Aşa!/ Ascultă:/ La vie en rose./ Strânge!/ La vie en rose./ Şi dinţii!/ «La vie en rose!»/ Bravo!/ «La vie en rose!»/ Nu te şterge! Nu-ţi fie ruşine!/ Aşa! Şi ce dacă plângi?/ Şi ce dacă sughiţi/ de plâns?/ «La vie en rose!»"... Iar Mâini de pianist, avându-l ca personaj pe înfricoşătorul Ante Pavelici (cel ce ţinea într-un coş ochii victimelor), înrămează atrocitatea pură, exponenţială, într-un tablou-oglindă, în care şi alţii şi-ar putea recunoaşte chipurile. În schimb, lungul poem Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu, dedicat lui Marin Preda (şi realmente extraordinar) topeşte simbolic în figura protagonistului normalitatea şi umanitatea ce alunecă, inaderente, de pe feţele brutelor şi ticăloşilor, călăilor şi torţionarilor. Dacă ne gândim că, aproximativ în aceeaşi perioadă, Marin Preda însuşi îl punea pe Victor Petrini să scrie, în Cel mai iubit dintre pământeni, eseul Era ticăloşilor, realizăm că poezia poate, la rigoare, să exprime cu aceeaşi fidelitate ca şi proza realistă derapajele şi aberaţiile unei epoci, cu scopul de a le denunţa moral. Aici, ca şi în ultimul volum, scris în exil, conştiinţa poetului a devenit socială; versurile sale transmit un mesaj, şi acesta e mai larg şi mai adânc decât acela, infra-literar, al spiritului creator. Persoana I singular lasă loc persoanei I plural. Versurile scrise departe de ţară şi care încheie, deocamdată, traseul poetic al lui Dorin Tudoran diferă de cele scrise în condiţii de cenzură numai printr-un mai acut sentiment al zădărniciei, printr-o tristeţe conţinută, bărbătească: "Pentru noi nu există scăpare/ decât să fugim înlăuntrul nostru atât de adânc/ încât lovindu-ne de propriile suflete/ să constatăm că suntem bieţi soldăţei de plumb// copii mai deştepţi ori aproape cretini/ când vor, orice vor fac din noi -/ părinţii lor gângavi, uşor plictisiţi/ ne strâng cu făraşul, ne-aruncă-n gunoi.// Pentru noi nu există scăpare/ ne-am obişnuit cu toate acestea, cu jocul/ de-a fi pierduţi de noi prin noi înşine -/ suntem plumbul dement venerându-şi focul".

Ileana Mălăncioiu, cu Urcarea muntelui, poate fi citată aici ca un echivalent pentru tonalitatea şi acolada morală a poeziei. Lirica lui Dorin Tudoran şi-a schimbat deci pieile pe măsură ce "epoca de aur", tot mai calpă, a încercat să încline şi să frângă o coloană vertebrală autentică, adică etică. Datorită, în mare parte, acestei involuţii de fundal ideologic şi social a avut loc evoluţia poeziei, de la acea filozofie infuzată în lirismul pur, şi până la pamfletul ce irumpe cu violenţă, fiind totuşi bine strunit retoric. Reacţia morală, numai ea, nu face, din păcate, o operă şi nu poate impune un scriitor - nemaivorbind că pamflete poate scrie oricine, şi Eminescu, dar şi Corneliu Vadim Tudor. Cazul lui Dorin Tudoran este unul dintre cele fericite, pentru că forţa poetului este deopotrivă estetică şi etică, în proporţii aproape egale. Nu pot decât să regret că acest remarcabil poet "şaptezecist" a renunţat (definitiv? temporar?) la poezie.






E vorba de fapt despre un mesaj trimis prin email (cu attachment) unui tânăr critic care a scris în Adevărul literar şi artistic o cronică despre poezia lui Dorin Tudoran. Pentru că acest mesaj depăşeşte cu mult cadrul unei comunicări private, îl prezint cititorilor în forma în care l-am primit, cu două-trei corecturi ale unor greşeli de culegere şi cu acceptul însoţit de multe ezitări al celui care l-a scris - cu trei zile înainte de a împlini 57 de ani. (D.C.-E.)


Dragă d-le Enache,

Iată cîteva gînduri de după citirea cronicii dumneavoastră:

1. Trebuie că există o cantitate aproximativ egală de adevăr în ce afirmă cei care cred că aş fi un poet monocord şi fără evoluţie şi cei care cred că, de la un moment dat, m-am schimbat fundamental. Bănuiesc că substanţa incandescentă a insurgenţei s-a aflat dintotdeauna în poezia mea, doar că pînă la Respiraţie artificială s-a distilat în alte forme de expresie decît ce se produce începînd de la Respiraţie artificială încolo. Dacă sînteţi, cum bănuiesc, fiul lui Valeriu, va trebui să vă povestesc cîndva o întîmplare petrecută începînd cu Piaţa Dorobanţi trecînd prin Parcul Herăstrău şi terminîndu-se la Casa Scînteii... Valeriu îmi adusese textul cronicii scrise despre Respiraţie artificială şi şpaltul cu ce avea să rămînă în România literară. Onest cum a fost, cînd, după 1989, a republicat, înţeleg, acel text, l-a publicat aşa cum acceptase să apară în România literară şi nu aşa cum îl scrisese şi cum ar fi dorit să apară. Cîţi dintre curajoşii de astăzi au atîta rigoare? De aceea, cînd l-am văzut pe Valeriu pe alte poziţii decît cele alese de mine după 1989, nu am putut să-i reproşez nimic fiindcă deşi mi se părea că se află în eroare, ştiam că este absolut onest.

2. Este foarte exactă observaţia privind generaţia ori leatul liric din care fac parte. Nu mi-a plăcut niciodată formula de "generaţie pierdută" ori "generaţie de sacrificiu", pentru simplul motiv că în destinul literaturii române, cu excepţia - şi ea limitată în timp - generaţiei unor oameni ca Eliade, Ionescu, Cioran şi ceilalţi, mai toţi am fost generaţii pierdute. Cred însă că inter-generaţia mea a fost printre cele mai nenorocoase. După deschiderea de care au profitat Nichita şi ceilalţi am urmat noi, pentru care nu a rămas nici o undă de înţelegere ori toleranţă. Optzeciştii, care s-au declarat de la bun început un fel de minunea minunilor, au avut nu doar obstacole mult mai mici de înfruntat şi pentru o vreme mai scurtă, dar s-au bucurat de sprijinul celor din inter-generaţia mea.

3. Eu nu voi scăpa niciodată de tirania criteriului etic. Mi-am făcut-o cu mîna mea. Cu toate acestea, sînt nu doar plictisit ci şi descumpănit să văd oameni serioşi apucînd o carte de a mea din raft dar scriind, finalmente, tot despre... dizidentul D.T.

4. Afirmaţia lui Borbely e atinsă de ridicol. Un poet care îmi făcea pe vremuri onoarea unei lungi corespondenţe, L.I. Stoiciu, scrie, fără să-i tremure mîna, în Vatra, că în timp ce generaţia mea era una pur calofilă, generaţia lui a adus viaţa în poezie. Numeşte demersul... "existenţialism"!?! Tot ce ştiu este că încă din 1976-77 cînd scriam ce a intrat în Respiraţie artificială şi în cărţi ulterioare era un fel de viaţă la care ei au ajuns şi au adus-o în literatură cîţiva ani buni după Abatorul imaginaţiei, Dreptul la frică, Tenebrele speranţei, Biet fenomen individual, Cîteva episoade neromanţate...., La vie en rose etc. Într-un alt text decît prefaţa la Tînărul Ulise, Mihăieş scrie că atunci cînd Coşovei, Ştefoi, Iaru şi alţi prieteni ai mei mai tineri începuseră să scrie ce scriau, eu nu mai aveam cum să mă aliniez lor fiindcă trecusem de mult prin acel loc al poeziei. Toate acestea nu sînt judecăţi de valoare, ci constatări.

5. M-a bucurat că aţi citit Martor pentru că, una peste alta, eu sînt cel care nu a vrut să povestească niciodată nimic. Visul meu a fost să nu ajung... scriitor. L-am ratat. Aşa cum am ratat să rămîn scriitor după ce aproape devenisem unul. Şi am devenit, sub presiunea timpurilor şi graţie slăbiciunilor interioare, o voce a unei mulţimi care, de fapt, nu vroia să urle. Tot ce vroia era să se vaite în şoaptă. Cu cîţiva ani buni înaintea crizei ce m-a alungat din literatură, amuzat de donchişotismul meu, Nicolae Velea, cu care împărţeam un birou şi care se enerva că nu vreau să beau cu el pînă a cădea sub masă, îmi spunea: "Bă, puştiule. Tu ştii care e tragedia ta?" "Nu", răspundeam eu amuzat (imbecil) de ce ştiam că urmează. "Bă, tu eşti un căuzaş fără cauză." Unul din adevăraţii mari autori de proză scurtă nu se înşela.

6. Nu am cum să simt exact diferenţele dintre O zi în natură şi Uneori, plutirea, pentru un motiv amuzant. După Cîntec de trecut Akheronul, am luat o hotărîre ce mi-a fost refuzată de lumea... exterioară. Mi-am propus să mai scriu doar trei cărţi - Erotica, Etica şi Dumnezeu ştie cum se mai numea cea de a treia. Altfel spus, doream să-mi grupez poezia tematic şi să termin o dată cu scrisul. Zis şi făcut. Mi-am zis că va fi mai uşor cu poeziile de dragoste, aşa că am pus împreună un volum groscior, intitulat Erotica. I l-am dat, la cererea sa, lui Mircea Sîntimbreanu. După vreun an am fost invitat la redacţie unde mi-a ţinut o lecţie despre literatură şi demnitate civică o doamnă ceva mai tînără ca mine şi vădit instabilă. Mi-a pus manuscrisul în braţe, şi înainte de a mă da, literalmente, afară din birou, mi-a strigat ca şi cum îi eram duşman de moarte: "Da’ cine ne credem noi, tovarăşe Tudoran? Aristotel? Păi dacă azi îmi vii cu Erotica mîine o să-mi vii cu Etica..." Am izbucnit în rîs. Sărmana, nu avea cum să înţeleagă de ce, a crezut altceva. De unde să ştie că aveam acasă chiar un manuscris ce se numea Etica? Doamna se numea Gabriela Negreanu şi am aflat stupefiat că s-a sinucis aruncîndu-se pe fereastră. Am rupt Erotica în două, am amestecat într-unul din manuscrise şi ceva... etică, şi uite aşa m-am trezit în situaţia execrabilă de a publica două cărţi de poezie în acelaşi an - O zi în natură şi Uneori, plutirea. Poate că unul din motivele pentru care cea de a doua vi se pare mai, cum să zic, mai bună, este chiar unitatea ei "de stil şi de simţire"...

7. Asemeni tuturor comentatorilor, vă înşelaţi asupra volumului De bună voie, autobiografia mea, pe care îl consideraţi poezia mea din exil. Cartea a fost scrisă integral în România. Ultimul poem, Cristofor către Columb, îl scriam în seara zilei mele de naştere, 30 iunie, 1984, cînd îmi luam la revedere de la poetul Dorin Tudoran. Refuzat de edituri, manuscrisul a fost scos din ţară. Ion Caraion l-a publicat la editura lui Victor Frunză din Danemarca. Dar înainte de asta, manuscrisul a fost citit, integral, miercuri după miercuri, în emisiunea lui Virgil Ierunca de la Europa liberă "Povestea vorbei". În exil, aşa cum mi-am promis, nu am mai scris poezie mai bine de zece ani. M-am trezit într-o seară scriind. După luni şi luni, m-am aflat în faţa unui text fluviu, amintindu-mi de nişte pagini ale lui Ezra Pound. Am încercat să-l citesc. Era cumplit - textul unui nebun vorbind cu el însuşi. Ceilalţi, Lumea nu mai conta pentru el. Speriat, l-am şters din memoria computerului. Peste o vreme, mi-am dat seama că nu aveam, de fapt, dreptul să fac aşa ceva. Am încercat să recompun ceva din el. Vag şi cu inserturi "mai vesele" am reuşit să reîncropesc două fragmente. Le-am publicat la interval de un an între ele, în România literară, sub titlul Pisicuţ. Am mai scris după aceea doar o singură poezie - nu cred că era mai mare de o strofă; ori două? - pe care mi-a publicat-o Mihăieş într-un număr din Orizontul său. Se numea Asta. Atît.

S-ar putea ca acest mesaj să vi se pară indecent de lung. De aceea îmi cer scuze pentru nimicurile biografice - mi-am zis însă că dacă tot v-aţi pierdut timpul cu această antologie, poate că o serie de "amănunte de epocă" ar putea fi utile. Vă trimit textul aşa cum este, fiindcă, dacă mă apuc să-l corectez, îl şterg cu totul. E deja seară, peste trei zile împlinesc 57 de ani şi, ca de fiecare dată cînd vorbesc despre ce ar fi trebuit poate să fie singura mea viaţă, literatura, nu mă simt în apele mele. Asemeni unui personaj interpretat de un actor ce avea să devină preşedintele Statelor Unite, R.Reagan, mă întreb, în engleza haioasă a personajului, Where is the rest of me?

Nu ştiu. Sau nu vreau să ştiu. Mă rezum la a spune: "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat."

Toate cele bune şi încă o dată mulţumiri pentru a fi scris despre antologia de la POLIROM.

Dorin Tudoran (Textul acestei scrisori a apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 623/ 2 iul. 2002.)