Un salvamontist şi-o bere!

Miercuri, 6 august 2003

"Un salvamontist şi-o bere!", cam acesta ar putea fie leit-motivul drumeţiei noastre prin Făgăraş. Drumeţie, vorba vine. Au fost şi momente în care dorinţa noastră de relaxare la înălţime s-a transformat în luptă pentru supravieţuire.

Se iau direct de la serviciu 13 nebuni cu veleităţi de oameni normali, li se dă o jumătate de oră ca să se echipeze, pe la 7 seara, se urcă într-un maxi-taxi închiriat cu ruta Iaşi-Avrig-Poiana Neamţului - şi aveţi toate condiţiile unei reuşite excursii de supravieţuire. Pe la 4 dimineaţa, după ce nimeni n-a reuşit să închidă un ochi, am păşit din burta maşinii direct în beznă şi în ploaie. Beznă adevărată, puteai să-ţi sprijini bicicleta de ea. Şi am început să luăm cunoştinţă de ospitalitatea specific românească.

La prima cabană, n-au vrut să ne primească nici măcar pe iarba din curte. Ca nişte adevăraţi cavaleri jedi, am tăiat bezna cu lumina lanternelor pînă la următoarea cabană. Acolo ne-a întîmpinat un alt întreprinzător privat ospitalier, indignat că-i speriem cîinii. Cîinii - unul dintre el o namilă numai bună să-i pui un butoiaş de whisky la gît şi să-l trimiţi în Siberia - ne-au înconjurat cu lătrături feroce, evident terifiaţi de aspectul nostru neprietenos. Într-un final, cîinii s-au dovedit mai îngăduitori decît stăpînul lor, acceptîndu-ne prezenţa pe terasa din faţa barului închis.

Cînd s-a luminat de ziuă, am început urcuşul către prima cabana-morgana, Bîrcaciu. Drumul ar fi fost de-a dreptul frumos, dacă n-am fi avut nişte rucsaci care cu siguranţă ar fi cocoşit pe orice şerpaş experimentat din Himalaya (eu unul încă mai caut cele 5 bile de bowling pe care cred că le-am pus din greşeală în rucsac). La Bîrcaciu, după un urcuş de vreo cinci ore, am mîncat o ciorbă şi m-am culcat (îmi place să cred că n-am leşinat) pe iarbă. Apoi, am bîntuit teleghidat, vreo 3-4 ore, către cabana Negoiu. Acolo, peisajul ne-a tăiat şi bruma de respiraţie de care mai eram în stare, drept care ne-am declarat cu toţii mulţumiţi. Altfel spus, concluzionînd în stilul lui Ionuţ: "Tare-i bine şi frumos/ Cînd e omul sănătos!". Salvamontistul, un bătrînel de treabă, ne-a aruncat cîteva vorbe de bun-venit şi apoi a aplecat că avea de lucru: căzuse unul de pe Custura Sărăţii. A doua zi am aflat că omul nu păţise mai nimic: era în comă, cu coastele şi picioarele rupte.

Scăpaţi de rucsaci, am simţit că avem aripi. Am urcat pe vîrful Negoiu cu voioşie pionierească. Pe vîrf, la 2535 de metri, am ascultat un cor de polonezi, cîntînd pe 4 voci (habar n-am: or fi fost angajaţi?!). La întoarcere, ne-am întîlnit din nou cu salvamontistul şi l-am ajutat să-l care la cabană pe un alt tip care-şi rupsese piciorul. La cabană, întreprinzătoarea patroană nu avea nici ţigări, şi nici pîine. Am băut un rom (cea mai ieftină băutură din cabană, obţinută probabil din recombinarea substanţelor din care era produs ambalajul de plastic) şi m-am întors la cort. Taman la timp ca să prind spectacolul oferit de vreo 20 de ţigani care se odihneau cu topoarele sub cap, după o zi obositoare de cules afine.

În următoarea dimineaţă, dezamăgiţi de peisajul cu topoare, am plecat spre un loc mai singuratic, Căldarea Negoiului (ce bine-a mai zis-o un nene: "Ca să ajungi la singurătate trebuie să mergi tot mai departe"), nu înainte de a-l întreba dacă avem şanse să ne întoarcem întregi de pe Custura Sărăţii (din cîte am înţeles, unul dintre cele mai naşpa' urcuşuri din ţară). Salvamontistul s-a declarat neaşteptat de optimist, avînd în vedere că, acum două zile, cărase un tip în comă de acolo (sincer, eu îl bănui că e plătit la numărul de turişti cu gîtul rupt). Ne-am postat postat corturile în Căldare şi am făcut Custura Sărăţii. Cumplit de frumos! A doua oară nu ştiu dacă mai urc aşa ceva. Drumul de întoarcere a trecut din nou pe la Cabana Negoiu, unde ne-am oprit suficient de mult pentru a o mitui pe patroană să-mi vîndă un pachet de ţigări şi pentru a vedea în fugă un turist care a comandat la ghişeu "o bere şi-un salvamontist" pentru prietenul său care căzuse extenuat la nu'ş'cîţi kilometri de cabană.

Din Căldare, am tăiat-o prin Strunga Ciobanului (sau Strunga Dracului, cum i se mai spune, mult mai nimerit) către refugiul de lîngă lacul Călţun. Nu mai povestesc drumul pînă acolo. Doar pomenesc că am văzut cîţiva dintre cei mai vajnici companioni căzînd psihic, pe anumite porţiuni ale drumului. La Călţun ploua la o temperatură de + 2 grade, pe un vînt care, dacă ai fi fost legat cu o sfoară, te făcea zmeu. Am zăbovit o zi aici, neputînd porni mai departe din cauza ploii. Noaptea am dormit vreo 20 de oameni într-un refugiu asemeni unui vagon de tablă cu care fasciştii transportau evreii către lagărele de concentrare.

Următoarea zi, la şase dimineaţa, ne-am îndreptat către lacul Bîlea, ţinutul utopic pe lîngă care trecea şoseaua Transfăgărăşanului. Cînd am auzit cîntec de manele, mi-am dat seama fericit că ajunsesem din nou, în sfîrşit, la civilizaţie. Un alt semn de civilizaţie era că la Bîlea, cel mai nasol loc de odihnă, într-o cameră cu 7 paturi, costă 20 de euro. Doream să mergem mai departe, pe Moldoveanu, dar, date fiind aceste condiţii şi faptul că a doua zi se anunţase ninsoare, am stat 3 ore în ploaie şi am găsit un şofer mai milos care ne-a dus pînă în Sibiu, de unde, via Vinţu de Jos, am luat trenul spre Iaşi.

Recitesc ce am scris pînă aici şi îmi dau seama că modul meu de prezentare e psihanalizabil. Intenţionat am selectat doar fazele neplăcute, pentru că, de fapt, excursia a fost încîntătoare, pentru că regret că nu am avut puterea să merg mai departe. Mai departe, vorba lu' nenea de mai sus, către locul numit singurătate.