O carte unicat - Filosofia inconştientului

"Dacă în România de astăzi există un om cu o autentică vocaţie de psihanalist, atunci numele său este Eugen Papadima...", spunea Valentin Protopopescu într-un articol dedicat cărţii lui Eugen Papadima, Psihanaliză şi psihoterapie psihanalitică (editura Jurnalul Literar, 2002), articol apărut în revista Observator cultural. Sigur că autorul articolului are dreptate, cu o mică subliniere: Eugen Papadima este, cu adevărat, un profesionist desăvârşit dar, din fericire, nu este singurul. Nu voi vorbi aici despre un alt desăvârşit profesionist, care şi-a făcut analiza personală tot cu Eugen Papadima, ci o să încerc să spun câteva cuvinte despre cartea, în două volume, pe care o consideră "a vieţii", şi care este unicat în spaţiul cultural românesc. Este vorba despre psihanalistul, profesorul universitar, editorul şi, "poate", filosoful Vasile Dem. Zamfirescu, cel despre care un critic literar îmi spunea deunăzi, uimindu-mă puţin, că "a fost atât de nedreptăţit până acum". Cartea se numeşte Filosofia inconştientului şi a apărut în 1998 (primul volum) şi 2001 (al doilea volum) la editura TREI, Bucureşti. Cititorul român care se întâlneşte cu un astfel de titlu poate fi, la început, uimit. Pe bună dreptate, îşi poate pune două întrebări. În primul rând "Ce anume este inconştientul acesta?", asta pentru că, în România, majoritatea celor care aud de psihanaliză se încruntă, fiind convinşi că "acolo" este vorba doar despre sexualitate, aşa cum a văzut-o Freud, cel de până la 1915. Pentru mulţi, domeniul psihanalizei este un fel de porno-literatură care se citeşte, aşa cum spunea cineva, cu o singură mână. Din acest punct de vedere, al informaţiei pe care românul o are în privinţa psihanalizei, suntem atât de departe de Europa, precum epoca de fier faţă de postmodernism-ul american . O altă întrebare ar fi: " Cum poate exista o filosofie a inconştientului, de vreme ce el tocmai asta este, inconştient?" Pentru cine are cunoştinţe suficiente şi curiozitate, răspunsurile se pot găsi în această carte în două volume, despre care autorul ei spunea că nu credea ca tema să opună atâta rezistenţă, să se lase atât de greu prinsă. Înainte de a intra în cuprinsul cărţii, poate că ar fi bine să mai spun un lucru. Vasile Dem. Zamfirescu este autorul unei alte cărţi cu chip unic, care ar putea fi luată drept un demers nu numai de popularizare a psihanalizei la noi, ci şi un argument pe care o filosofie a inconştientului se poate clădi. Este vorba despre În căutarea sinelui. Jurnal despre Constantin Noica. Jurnalul unei psihanalize, apărută tot la editura TREI, în 1999 (ediţia a doua). Este singurul psihanalist român care a purces la editarea unui jurnal despre analiza proprie şi lectura lui se poate oricând instaura ca introducere la... "miracolul" psihanalizei. Cum era de aşteptat, că doar nu degeaba ne mândrim atâta cu balcanismul nostru, Filosofia inconştientului a trecut precum o adiere abia simţită, într-atâta inapetenţă pentru cărţile grele, valoroase şi care opun rezistenţă atât lecturii cât şi interpretării, există la noi în rândul criticii de profil. Nici măcar în Occident nu s-a scris cine ştie ce despre acest subiect, până şi acolo unde psihanaliza este "la ea acasă" nu există destui capabili a se apleca asupra acestei teme, cu atât mai mult importanţa acestei cărţi ar fi trebuit să fie recunoscută într-un loc neprivilegiat, cum este România, dar care a dat un autor care să încerce acest gen de filosofie. Dar nu acestea sunt motivele esenţiale pentru care cartea lui Vasile Dem. Zamfirescu este, într-adevăr, o reuşită.

Dacă vocabularul psihanalizei a fost acuzat de ermetism, de lipsă de coerenţă şi de rigoare, de atitudinea lui dogmatică şi de platitudine, este de presupus că o filosofie în psihanaliză nu poate fi decât şi mai "întortocheată", şi mai de neînţeles. Ceea ce reuşeşte Dem. Zamfirescu, în primul rând, în cartea sa, este preluarea vocabularului atât al psihanalizei, cât şi cel psihanalitic, pe care le metamorfozează într-unul suficient de accesibil, şi prin care vorbeşte filosofie. Ori, pentru a vorbi filosofie în psihanaliză este necesară nu numai stăpânirea filosofiei şi a psihanalizei, ci şi a interpretării, singura cale capabilă a media între cele două şi de a permite accesul uneia în cealaltă. Pentru că a trece de la un vocabular la celălalt nu înseamnă doar a te mişca la fel de liber în ambele spaţii, ci şi a deţine acea forţă a privirii, una limpede, absolut necesară unei doze suficiente de obiectivitate prin care "lucrul în sine" despre care vorbeşti să nu-şi piardă sensul. Vreau să spun că nu este suficient a reflecta asupra ambelor domenii, ci şi a le dovedi virtuţile, servindu-te de ele, dar şi a le constata limitele, care pot fi integrate altui spaţiu. Ceea ce nu-i vom cere autorului este o precizie terminologică, atâta vreme cât subiectul studiat face parte din domeniul psihanalitic, dar este tratat din perspectivă filosofică. Şi nu i-o vom cere şi pentru faptul că nu avem cum să-i cerem aşa ceva, din moment ce aşa ceva nu s-a mai scris până acum, cel puţin la noi. În acest sens, o exigenţă terminologică ar deveni inoperabilă şi inoperantă. Poate vi se va părea ciudat faptul că, în ciuda acestei lipse de exigenţă, autorul reuşeşte o unitate terminologică, sprijinându-se pe cea psihanalitică.

Autorul îşi precizează subiectul încă de la titlu. Acesta este inconştientul. Dar cartea chiar aşa debutează, cu o întrebare, la care răspunsul este afirmativ: "Este posibilă o filosofie a inconştientului?" Afirmaţia pleacă de la definiţia pe care Constantin Noica o dă filosofiei ("spirit întors asupra spiritului"), şi nici nu e de mirare că Dem. Zamfirescu pleacă tocmai de la Noica, deoarece dânsul este unul dintre discipolii care, neputând da dovada supremă a devenirii proprii în timpul vieţii maestrului, o face acum, ajuns la apogeul creaţiei şi maturităţii intelectuale, dedicându-i, de altfel, această carte. "Cearta" între maestru şi discipol a traversat, de fapt, întreaga lor relaţie, Noica încercând să-şi convingă învăţăcelul să rămână la filosofie, discipolul, din contră, încercând să-i demonstreze maestrului că demersurile nu sunt incompatibile şi că psihanaliza nu este un spaţiu închis, "care nu te trimite nicăieri", ci un loc din care poţi căpăta o cu totul altă perspectivă asupra filosofiei şi nu numai. Căci despre ce vorbim aici, dacă nu despre viaţa însăşi? Autorul reformulează întrebarea, din perspectiva lui Noica, astfel: "Se ocupă într-adevăr filosofia inconştientului de spirit?" După o expunere în care vorbeşte despre conceptul de inconştient în filosofie şi în psihanaliză, despre teoria freudiană şi despre natură şi cultură în psihanaliză, despre psihanaliză ca obiect al meditaţiei filosofice şi despre psihanaliza filosofiei, Vasile Dem. Zamfirescu îşi începe demonstraţia cu o hermeneutică a psihanalizei în care este dovedită pertinent, clar şi precis, impuritatea spiritului, lucru pentru care foarte mulţi s-ar scandaliza. Nu degeaba Noica i-a spus că ar putea "da o carte mare" dacă ar trata in extenso relaţia spirit-suflet. Trecând prin această relaţie, aducând argumente din filosofie pe întreg parcursul cărţii, sprijinindu-se permanent pe darul interpretării potrivite la timpul şi locul potrivite, autorul trece prin estetica psihanalitică, prin religie, morală, psihanaliză a spiritului ştiinţific. Mă gândesc acum că Dem. Zamfirescu este un "caz" fericit, asta amintindu-mi că, în general, filosofii privesc cu suspiciune maximă orice reflecţie care are în vedere terminologia. Fiind atât filosof, cât şi psihanalist, V.D.Z. conciliază totul, topind terminologia pe care o foloseşte, şi de care nu are cum se debarasa, într-un discurs deloc "întortocheat", născând o carte care, chiar dacă este una a vremurilor noastre, nu este, se pare, una pentru România. Sosită prea târziu la noi, psihanaliza nu are prea multe puncte de sprijin, cu atât mai puţin o carte care aduce în congruenţă două domenii, atât de dificile prin ele însele. Cu siguranţă acesta este motivul pentru care cele două volume au fost citite de un mic număr de oameni.

În volumul al doilea, autorul elaborează o "noologie abisală care reuneşte, pentru prima dată, printr-o relaţie de filiaţie, trei momente fondatoare: Freud, Jung, Blaga." Antropologia psihanalitică, deschizând volumul al doilea, este pregătită de hermeneutica din primul volum. Care este rolul acestei antropologii? Este acela de a contura "imaginea omului care derivă din descoperirea inconştientului". Ne este înaintată o întrebare extrem de interesantă după părerea mea: "reprezintă homo psihanaliticus o soluţie teoretică şi practică mai satisfăcătoare, ceea ce-i permite să-şi detroneze antecesorii (animal rationale, animal simbolicum, homo faber, homo ludens, n.m. I.S.) ? Şi, dacă da, care-i sunt notele constitutive?" Întrebare la care suntem provocaţi să ne răspundem şi, eventual, să răspundem. Este tratat hedonismul psihanalizei şi cel în istoria filosofiei, ajungându-se la concluzia că, dacă pentru filosofie dimensiunea senzorial-apetitivă este singura esenţă a omului, psihanaliza încearcă altceva, şi anume să demonstreze "ponderea şi semnificaţia deosebite pe care le are plăcerea în economia psihicului uman." "Dacă în filosofie ideea că omul este o fiinţă a plăcerii se află la început de drum şi nu are nevoie de nici o demonstraţie, în psihanaliză aceeaşi idee apare drept concluzia unei cercetări." Faptul că gândirea filosofilor hedonişti pleacă de la o idee preconcepută este o altă provocare pe care Vasile Dem. Zamfirescu o aruncă printre rânduri, neoprindu-se la demonstrarea ei. Astfel de provocări există pe tot parcursul cărţii şi numai cititorul foarte atent dar şi avid le poate detecta, lucrul transformându-se într-un imbold de a căuta, a cerceta, a afla, dovedindu-se o foarte bună deschidere spre diferite domenii. Cu alte cuvinte, este o carte care te trimite mai departe, care incită, aşa cum şade bine oricărei cărţi, şi nu una suficientă sieşi, care-şi închide subiectul, demonstrându-l cu precizie matematică. Dar nu trebuie să înţelegeţi prin asta că am vrut să aduc atingere matematicilor sau matematicienilor.

Freud - critic al culturii este un alt sub-capitol minunat instrumentat, dovedindu-ni-se, dacă mai era necesar, "plaja" pe care geniul freudian s-a manifestat. Trecerea de la antropologie la ontologie este făcută prin intermediul temei Eros şi Tanathos. Preluând o frază a lui Freud, sprijinându-se pe ea, autorul dă o grea lovitură speculaţiei filosofice, care "nu îşi are adevărul în sine însăşi, că este doar o soluţie provizorie, că adevărul poate fi oferit doar de ştiinţă, în cazul acesta de biologie.", referindu-se la "imparţialitatea ştiinţifică a psihanalizei" care "nu are nimic de pierdut" deoarece, în domeniul hedonismului, "ideile sale provin din descrierea şi explicarea ". Însă mă întreb dacă se va găsi vreodată cineva care să-l contrazică, evident, de pe poziţia strictă a filosofului. Confruntarea dintre Eros (ca pulsiune a vieţii) şi Tanathos (ca pulsiune a morţii) este abordată comparativ din perspectivă freudiană şi marcusiană, trecând fugar şi prin Nietzsche şi Klages, ajungându-se la concluzia că "dualismul Eros-Tanathos nu poate fi apropiat de filosofia existenţei, în pofida ponderii pe care o are aici meditaţia asupra morţii. "În timp ce în filosofia existenţei moartea apare ca un dat a cărui semnificaţie teoretică şi practică pentru individ, pentru existenţa sa constituie principalul scop al reflexiei, în ontologia fruediană interesul pentru individ este minim, principala preocupare fiind (...) morţii şi a vieţii, descrierea forţelor cosmice primordiale, în faţa acţiunii cărora individului nu-i rămâne decât un spaţiu de mişcare minim." Trecem astfel la subcapitolul despre desexualizarea psihanalizei din perspectiva teoriei relaţiei cu obiectele, o teorie care a revoluţionat în mare parte psihanaliza, dând naştere unui nou curent. Ajungem apoi la ultimul capitol al cărţii, Noologia abisală, cel mai consistent al volumului, împărţit, şi acesta, în mai multe subcapitole, printre care enumăr: Formarea supraeului, Morala inconştientă şi morala conştientă, Maturitatea moralei, Comunismul şi infantilizarea morală, Spirit, suflet, corp, Principii şi metode pentru cunoaşterea spiritului inconştient, Caracteristicile arhetipurilor, Relaţia Freu-Jung sau contradicţia unilaterală, Filosofia culturii ca noologie abisală, De la transcendental la transecndent etc.

Lucrare de o densitate informaţională impresionantă, care se bazează pe o invidiabilă putere de sinteză, "cartea vieţii" lui Vasile Dem. Zamfirescu se revendică de la două surse care se completează una pe cealaltă, constituindu-se în motorul acestei lucrări. Pe de o parte, relaţia spirituală cu Constantin Noica, al cărui discipol a fost, pe de altă parte pasiunea, "organică" aş numi-o, pentru psihanaliză, căreia îi este bun "doveditor". O să mă refer pe scurt la aceste două surse de revendicare. Vasile Dem. Zamfirescu nu a fost deloc un discipol "cuminte", opunând sfaturilor maestrului iubit nu o încăpăţânare pură şi simplă, ci una de suflet, benefică, deoarece constructivă. Absolvent de filosofie, se hotărăşte, la sfatul lui Noica, să urmeze a doua facultate, cea de limbi străine (germana), pentru a avea, astfel, acces la sursele limbii filosofiei moderne. Pasiunea pentru psihanaliză este, însă, una veche, care nu vine să deconstruiască demersul în filosofie, din contră, să-l edifice, însă alt fel. Lucru pe care Noica nu-l înţelege sau, dacă-l înţelege cât de cât, nu subscrie la el, cel puţin verbal, recunoscând, însă, că "trebuie să fie ceva" cu psihanaliza asta dar care, după părerea lui, "nu te trimite nicăieri". Contradicţie, am spune. Dar proverbiala-i inflexibilitate este şi astfel subliniată. Cu siguranţă că din altarul culturii mari, psihanaliza, în ochii lui Constantin Noica, nu valora cine ştie ce. Paralel cu drumul în filosofie, Vasile Dem. Zamfirescu îl parcurge şi pe cel în psihanaliză, publicând, într-o perioadă favorabilă dar pe care a ştiut să o "speculeze" (suntem în "epocă", mult înainte de 1989) două cărţi de psihanaliză. Adevăratul acces în interiorul ei se produce abia în 1986, odată cu descoperirea psihologului Eugen Papadima, devenit psihanalist prin autoformare şi care îi devine analist. Timp de mai bine de doi ani, Dem. Zamfirescu este ceea ce se numeşte în termeni psihanalitici pacient, frecventându-şi analistul cu o frecvenţă de trei şedinţe pe săptămână, analiza personală fiind singurul demers prin intermediul căruia se poate avea acces la propriul inconştient, condiţie esenţială pentru a putea deveni, la rândul tău, analist. Cu toate că psihanaliza nu a fost interzisă legal înainte 1989, ea nici nu avea un statut pe baza căreia să poată funcţiona, drept care statutul său a fost unul la limită, între interzis şi ilegal. Cu alte cuvinte, ea nu exista altfel decât prin cei foarte puţini care erau pasionaţi de domeniu. Ca şi Eugen Papadima, şi Vasile Dem. Zamfirescu a început să practice înainte de 1989, fiind unul dintre puţinii care au reuşit, astfel, edificarea unui nucleu de analişti cu care România "a scos capul în lume" timid, însă cu mândrie, imediat după 1989. Însă faptul că a devenit psihanalist, fiind, astăzi, preşedintele Societăţii Române de Psihanaliză, cu statut de study group al International Psychoanalytical Association, nu a însemnat abandonarea filosofiei, ci tocmai încercarea de a "împăca" filosofia cu psihanaliza. Se pare că, în acest moment, Dem. Zamfirescu este singurul exponent de la noi din ţară al unei categorii care nu mai există, aceea a celor cu o dublă formaţie, şi anume filosofică şi psihanalitică. "Modelul pe care îl reprezint nu are ecou în România", spunea dânsul într-un interviu, şi lucrul acesta este pe cât de adevărat, pe atât de trist. Filosofia inconştientului nu este doar o lucrare foarte necesară momentului, nu numai o carte în care se dovedeşte apogeul maturităţii intelectuale şi creatoare a autorului ei, nu numai un omagiu adus mult iubitului său maestru, ci şi, într-un anumit sens, o carte fondatoare care, teoretic cel puţin, ar putea sta la baza unui domeniu care la noi nu există. De va fi să aibă şanse de perpetuare, asta deocamdată nu se poate ştii. Ceea ce se ştie cu certitudine este că Vasile Dem. Zamfirescu a dat spaţiului cultural românesc o carte cu chip unic şi care merita o mai mare atenţie din partea criticii de profil. Mă întreb ce ar fi însemnat dacă ar fi avut şansa de a fi publicată în Franţa, Anglia sau Italia. Dar se pare că autorul ei nu a făcut niciodată parte din acea categorie a celor cărora şansele cu literă mare să le surâdă prea des. Ca o concluzie finală, aş spune că Vasile Dem. Zamfirescu este "copilul" ai cărui părinţi sunt Constantin Noica şi Filosofia, dar a cărui perpetuă amantă este iubita Psihanalisa.