Încă mai veneau în 1973 pianistul Philippe Entremont, violoniştii Leonid Kogan şi Yehudi Menuhin, dirijorii Georges Pretre şi Ghenadi Rojdestvenski. În 1976, sonore au fost numele de cântăreţe prezente la festival - Grace Bumbry (SUA), Victoria de Los Angeles (Spania), Elisabeth Schwartzkopf (Germania). Numărul compozitorilor români programaţi (cu excepţia lui Enescu) creştea de la 14 în 1973, la 37 în 1976 (printre ei găsindu-se nume a căror producţie s-a rezumat la câteva coruri patriotice), pentru a culmina în 1981 cu 43 şi în 1988 cu 41, Enescu însuşi fiind prezent cu 24 de lucrări la ediţia 1988, record absolut al ediţiilor dinainte de '90.
(Ghenadi Rojdestvenski)
În 1981, festivalul era devansat cu un an pentru a se aniversa centenarul naşterii lui George Enescu. Chiar şi la această ediţie simbolică, majoritatea invitaţilor au fost tot din ţările vecine sau "prietene", cu mici excepţii. Veneau atunci chiar şi orchestre (Filarmonica din Dresda) sau ansamblul Teatrului Mare Academic de Stat al U.R.S.S. şi o serie de companii de balet, dar partea leului aparţinea celor 22 de formaţii muzicale româneşti. Cu toată abundenţa de muzică românească de cele mai diferite calităţi, muzicologul american Irving Lowens, participant la simpozionul renăscut pentru ediţia centenarului se arăta încântat de descoperirea muzicii româneşti, referirile sale fiind însă la autentice capodopere: "Pot să vă dezvălui de pe acum că am fost foarte impresionat de câteva din concertele şi spectacolele la care am participat. În primul rând, în materie de operă, de Hamletul lui Pascal Bentoiu, pe care-l consider ca una din capodoperele teatrului muzical al veacului XX, cu certe perspective de a se impune pe plan internaţional (...). Apoi, de O noapte furtunoasă a lui Paul Constantinescu, după părerea mea o mică capodoperă, răspunzând necesităţilor resimţite astăzi pretutindeni cu privire la opere cu dimensiuni mai reduse. Urmărirea acesteia mi-a produs o reală bucurie."
Revenea în 1981 la festival un nume sonor între laureaţii concursului, pianistul chinez Li Mingkiang, care declara într-un demn limbaj specific ţării unde s-a născut revoluţia culturală: "Enescu a fost nu numai un mare muzician român, dar totodată un mare om de cultură. Şi în acest sens el reprezintă un model - valabil şi în ţara mea - prin aceea că a reuşit să îmbine tehnica sa componistică modernă cu caracterul muzicii tradiţionale româneşti." Tot în 1988, Oedip de Enescu era prezentat în două versiuni, pentru prima şi deocamdată ultima dată în istoria festivalurilor.
Dacă nu am citi şi titlurile lucrărilor româneşti programate am putea crede că festivalul "Enescu" se transformase într-o Săptămână a Muzicii Noi "avant la lettre". Din păcate, asemănarea era mult mai mare cu Cântarea României, situaţia reală necontribuind la creşterea faimei festivalului pe plan internaţional, aşa cum poate s-ar fi întâmplat într-o evoluţie normală. După 1990, "lupta" pentru piaţa muzicală a trebuit reluată în bună măsură de la zero.
Pentru alte amănunte puteţi vizita pagina de web a festivalului, care cuprinde şi programul complet.
