Cenuşăreasa la noi acasă

Bucuria pe care ar trebui să ţi-o producă un spectacol, în cazul nostru de operă, se plasează de multe ori la noi în umbra dorinţei creatorului piesei de a se face remarcat.

Nu acesta a fost cazul ultimei premiere a sezonului de pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. Spectacolul beneficiază de o finanţare mai puţin obişnuită, prin fundaţia C.E.E. Musiktheater, fiind o coproducţie a Operei bucureştene şi a Teatrului Naţional din Zagreb.

"Această producţie are genul ei de energie-anarhie. Ceea ce am făcut - în ceea ce priveşte costumele sau mişcările - nu este chiar ceea ce s-ar aştepta publicul să vadă. Noi spunem povestea, o arătăm, dar accentuăm cât de rele sunt surorile, mergem dincolo de suprafaţa personajelor" (PeterPawlik). Cheia acestei producţii care are toate datele pentru a deveni un succes de casă este în mâna regizorului Peter Pawlik (Austria), care a beneficiat de creativa contribuţie a semnatarelor costumelor - Barbara Bourek şi scenografiei - Vesna Rezic, ambele din Croaţia, care au conturat foarte bine o atmosferă ce trimite într-o epocă modernă, fără a exagera, păstrând tuşele de secol XIX pentru unele personaje.

"Pentru mine, Cenuşăreasa este un personaj foarte emoţionant. Iubesc ideea că dragostea este cea mai "puternică" forţă din lume. Şi, în cele din urmă, dragostea este victorioasă. Noi, cei din Vest, - nu ştiu cum este în România, - vrem maşini luxoase, vacanţe în Caraibe, vrem să mergem în croaziere... dar toate acestea costă bani. Noi le vrem, nu putem aştepta, mergem la bănci, facem credite peste credite şi plătim pentru ceva de care nu avem nevoie, de fapt... Aşa se întâmplă şi cu cele două surori, sunt atât de lacome, totdeauna vor ceva, aşadar... trebuie să piardă. Pe când Cenuşăreasa spune că, la sfârşitul zilei, tot ce contează este dragostea. De aceea cred că această poveste poate fi atât de modernă", spune Peter Pawlik.

Spre deosebire de recentele încercări regizorale - mai reuşite sau mai purţin reuşite - de pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, Peter Pawlik s-a arătat un foarte bun cunoscător al partiturii, toate soluţiile sale având legătură cu muzica şi mai ales nelăsând pe nimeni dintre cei aflaţi pe scenă să se "odihnească" nici o clipă. De exemplu, septetul final al primei părţi în care soliştii sunt acompaniaţi de cor şi orchestră (conducerea muzicală Adrian Morar) trăieşte scenic parcă şi mai puternic decât o face prin muzică.

Într-un top al umorului, condus din umbră de mâna fermă a regizorului, se află Radu Pintilie, în ofertantul rol al lui Don Magnifico. Cuplul celor două surori vitrege (Anna Mirescu şi Antonela Bârnat) este şi el conturat cu tuşe comice şi totuşi încărcate de o anumită tandreţe. Corul Operei - remarcabil, ca de obicei, pregătit muzical de Stelian Olariu - este al treilea personaj cu o evoluţie încărcată de umor, trecând prin ipostaze diverse (omul preocupat de sport, funcţionarul de birou, domnul cu papion etc.).

Având mai puţine note comice, dar integrându-se perfect în dominanta amuzantă a abordării, cei trei interpreţi ai rolurilor masculine - Hector Lopez în Don Ramiro, Vicenţiu Ţăranu în Dandini şi Marco di Sapia în Alidoro - evoluează în linii mari corect, dar fără strălucirea celorlalţi. Producţia beneficiind de trei distribuţii, am convingerea că din celelalte combinaţii pentru aceste roluri se vor putea alege formule mai bune. În ceea ce o priveşte pe Mihaela Işpan în rolul Cenuşăresei, aceasta reuşeşte în mod evident o performanţă personală, evoluţia ei vocală remarcabilă culminând, aşa cum şi trebuie, în aria finală şi fiind dublată de un firesc al jocului actoricesc (susţinut de aspectul fizic plăcut) care o recomandă pentru apariţii în acest rol şi pe alte scene ale lumii.

Regizorul Peter Pawlik afirma înaintea premierei: "Dacă aduci povestea cumva în viaţa de zi cu zi, nu într-un mod exagerat, doar cât să poţi spune "ah, e ca la noi acasă", atunci poţi înţelege personajele ca oameni vii, ca tine, ca mine, cu defectele fiecăruia. Cred că este foarte important să îi faci pe oameni să înţeleagă că ceea ce se întâmplă pe scenă are legătură cu ei."

În contextul numeroaselor - şi bine-venitelor - experimente regizorale către care a fost deschisă Opera de către noul ei director, Cătălin Ionescu-Arbore, realizarea lui Peter Pawlik se personalizează ca fiind cea mai reuşită, la o primă vedere prin simplul fapt că este limpede, consecventă cu sine şi că duce ideile până la capăt, fiecare interpretare regizorală propusă cântăreţilor răspunzând la întrebarea "de ce".

"Nu este oare normal să fie aşa?", ar fi o întrebare de bun simţ. Se pare că la noi încă nu e.