Oricare ar fi fost cauzele care au generat înfiinţarea festivalului şi concursului internaţional "George Enescu", important este că el a fost inaugurat la 4 septembrie 1958. Maria Cantacuzino-Enescu, invitată oficial la deschidere, trimitea un răspuns diplomat preşedintelui primului festival "George Enescu", Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R.: "Vă mulţumesc foarte mult pentru amabila invitaţie pe care mi-aţi trimis-o rugându-mă să fiu oaspete al Comitetului în timpul manifestărilor pe care le organizaţi în cadrul competiţiei internaţionale în memoria fostului meu soţ. Vă informez cu părere de rău că starea sănătăţii mele nu-mi permite să călătoresc atât de mult, dar vă rog să mă consideraţi prezentă cu inima şi sufletul alături de dumneavoastră cei care onoraţi memoria soţului meu şi vă dăruiţi unor ţeluri atât de nobile. Cu consideraţie, Maria G. Enesco".
Se pare că la acea dată, festivalurile de o astfel de amploare nu erau multe, cel puţin în Europa, iar festivalul "George Enescu" se alătura altor manifestări având drept centru polarizator numele unui muzician, precum Festivalul "Casals" de la Prades, Festivalul "Menuhin" de la Bath, Festivalul "Britten" de la Aldeburgh sau Festivalul "Ceaikovski" de la Moscova.
Un public format
La momentul 1958, Bucureştiul avea un public de melomani format, mult evoluat faţă de cel existent cu trei-patru decenii în urmă. Citind recent cartea Ioanei Pârvulescu Întoarcere în Bucureştiul interbelic (Humanitas, 2003), descopeream citat dintr-un articol din 1929 al lui Mihail Sebastian din Cuvântul, povestirea unei întâmplări petrecută în anii '20 la Ateneu, când programul anunţa o lucrare de Enescu, urmată de un cvartet de Beethoven. Printr-o modificare de ultim moment, ordinea a fost schimbată şi s-a cântat întâi Beethoven: "ceea ce nu a împiedicat o sală întreagă populată cu smochinguri şi rochii decoltate, o sală de melomani şi stâlpi mondeni să ceară venirea la rampă a autorului".
În paralel, Jeni Acterian scria în Jurnalul ei vizând aceeaşi perioadă: "Cădeau pe jos, răsunător şi cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-a-main-uri, poşete etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert, pe atât de necesare persoanelor snoabe." După pauză, în aceeaşi seară: "Enescu a intrat, a fost aplaudat şi a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârşitul pauzei şi mai tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze şi cel feminin, care doar nu se gătise ca să nu fie văzut) intra discret şi pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de cinci minute cu vioara de-a lungul trupului..."
Intensa activitate a Filarmonicii, a Orchestrei Radio, a Operei în răstimpul de 30 de ani petrecuţi până în 1958 avea să se simtă în evoluţia mentalităţii publicului, care la aceste festivaluri avea să ia cu asalt sălile de concert, impresionându-i constant pe invitaţii străini prin număr, dar şi prin atitudine. Nadia Boulanger declara în 1958: "După părerea mea publicul formează o categorie de oameni de care în general uităm complet. Eu am fost de-a dreptul uimită de participarea publicului românesc. Pe o căldură toridă, sala de concert era umplută până la refuz; oamenii ascultau ore întregi şi se întorceau din nou; am remarcat entuziasmul, gentileţea şi generozitatea acestui public."
Pianistul Iacov Zak afirma tot atunci: "Tot Bucureştiul respiră zilele acestea aerul festivalului. Peste tot auzi discuţii despre cutare artist, despre cutare concert, despre cutare concurent, primeşti elogii, saluturi şi iar auzi discuţii pasionate - toate dovedesc marea dragoste pentru muzică a poporului român."
Trei ani mai târziu, pianistul Aldo Ciccolini era uimit de atmosfera festivalului: "De la sosirea mea la Bucureşti trăiesc într-o lume a muzicii. E curios să vezi atâta lume entuziasmată, atâta lume purtată de un înalt ideal: muzica. Ne aflăm aici la Bucureşti în mijlocul unei mari familii de prieteni, ne întâlnim cu toţii, ne salutăm... Publicul român este deosebit de sensibil. De-a dreptul impresionantă este liniştea ce se aşterne între o piesă şi alta. Publicul te urmăreşte notă cu notă: suferă şi se bucură în acelaşi timp cu tine. Pentru mine a fost cu adevărat o experienţă extraordinară."
Marele dirijor Sir John Barbirolli, declara: "Am revenit la Bucureşti fiindcă... m-am îndrăgostit ! Da, da, se întâmplă chiar şi la vârsta mea. Am îndrăgit publicul acesta entuziast care ştie să aprecieze muzica bună. (...) Am îndrăgit Bucureştiul."
În 1964, Franz Walter, secretar general al Asociaţiei europene a Festivalurilor de Muzică, afirma: "Am văzut multe persoane aşteptând în faţa sălilor de concerte, deja pline. Am văzut publicul rămânând până la sfârşitul concertului, dorind să mai asculte un bis. Am văzut un public îmbătându-se realmente de muzică. Am simţit la acest public o necesitate vitală de a asculta muzică."
Publicul mileniului trei
Aşa era publicul în primul deceniu de existenţă a festivalului. De atunci au trecut alte trei-patru decenii. Cum sunt spectatorii festivalului în mileniul trei? Este vorba despre un public care are televizor, CD-player, are acces prin cablu cel puţin la un canal de televiziune dedicat exclusiv muzicii clasice (Mezzo) şi totuşi îşi doreşte să fie tentat să iasă din casă pentru un concert de calitate. Este un public care nu are posibilităţi materiale deosebite, aşadar poate ajunge la aceste concerte doar dacă i se oferă bilete la preţuri accesibile (ceea ce la ediţia 2003 a festivalului este, din fericire, un aspect pozitiv). Este un public compus din oameni maturi, dar care nu exclude studenţii sau elevii, atunci când se găsesc formule care să-i atragă în sălile de concert.
Popularizarea ediţiei 2001 depăşea în amploare orice se făcuse anterior, publicul era numeros atât în sălile de concert, cât şi în formula modernă şi "populistă" a Pieţei festivalului, care demonstra că adaptarea la mentalitatea publicului modern este esenţială. Din păcate, evoluţia principalului partener media, Televiziune Română, nu ajungea din urmă nici în privinţa stilului publicistic, nici în al celui al transmisiilor, maniera organizatorică deschisă către prezent şi realitate, audienţele TV fiind mult mai mici decât ar fi putut fi la nivel naţional în cazul unor emisiuni moderne, aduse la zi din punctul de vedere al concepţiei (aşa cum se poate face în cazul sportului, de exemplu, la aceeaşi televiziune publică).
Publicul mileniul trei şi mai ales cel care vine la festivaluri precum acesta, nefrecventînd concertele de stagiune, are asemănări cu cel din Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar a păstrat şi ceva din trăsăturile publicului educat din anii '60. Iar dacă efortul de a-l atrage către sălile de concerte ar fi constant şi nu ar dura doar două-trei săptămâni o dată la doi ani, cu siguranţă ar fi şi mai numeros. Poate este un subiect asupra căruia cei care investesc în Festivalul "Enescu" ar putea medita mai mult de cinci minute. Atunci ar apărea şi necesitatea construirii unei săli de concert moderne şi de mare capacitate în Bucureşti, itinerariile turneelor marilor interpreţi ai momentului nu ne-ar mai ocoli, industria discografică de muzică clasică şi-ar întoarce faţa şi către noi şi, în general, beneficiile pe termen lung ar fi apreciabile.
Dar de ce vorbesc eu despre beneficii pe termen lung. Interesează ele pe cineva aici şi acum ?
În cadrul Agendei Culturale puteţi citi programul detaliat al Festivalului.
