Ne obişnuim rapid cu confortul, mai ales că temperaturile se încăpăţânează să depăşească 40 de grade Celsius. Aerul condiţionat din camere ne ajută sa ne mai tragem sufletul. Fără aparatul prietenos temperatura în camere ar fi ajuns la 50 de grade. Discut puţin cu Bogdan despre distrugerea stratului de ozon, sperăm ca aparatele noastre să nu funcţioneze cu freon...greu de crezut, însă.
Luăm micul dejun în sala de mese din hotelul-cămin. Îl cunoaştem pe Don Julian, şeful cantinei. Micuţ, cu ochelari, cântă tot timpul încetişor arii de operetă. Pare fericit şi mulţumit de ceea ce face. Aflăm de la Catalina că e foarte iubit de studenţi, că sunt chiar studenţi care stau în alte părţi şi vin să mănânce aici, de dragul lui Don Julian.
Atmosfera e plăcuta şi mâncarea e bună. Simţim din prima zi că Don Julian ne place. "Hola, Don Julian!", îl salutăm zgomotos. "Hola, amigos!". Ne zâmbeşte şi ne aduce mâncarea cântând. Se schimbă câteva zeci de "Gracias" în timpul unei singure mese. Noi îi mulţumim lui, el ne mulţumeşte nouă. Bogdan zice că de fiecare dată în astfel de momente: "Îmi place că s-a creat o atmosferă caldă, plăcută, prietenească!". Toata lumea râde, inclusiv Don Julian care n-a înţeles ce se spune, dar se simte bine între noi. Vrea să ne ia tăvile cu farfurii goale însă băieţii noştri insistă să le duca singuri. Don Julian e impresionat.
După micul dejun, Catalina ne-a pregătit o vizită prin campusul universităţii. Soarele a început sa ardă. Mult mai fierbinte ca în România, deşi şi-acolo auzim ca e caniculă. Catalina s-a ocupat însă de toate. Nu vom merge pe jos, universitatea ne oferă papamobilul din dotare pe care Gabi (fiindcă avem doi Gabi în grup, îl vom numi de-acum pe actorul Gabi, Gabrel, se va spune de ce ceva mai târziu, aşa că Gabi va fi de-acum soţul Catalinei), învaţă ad-hoc să-l conducă.
Mă gândesc privindu-i pe Gabi şi pe Catalina la o idee mai veche care m-a preocupat într-o vreme când mă întrebam dacă nu e totuşi prea mult rău în lume. M-am gândit atunci că probabil există un echilibru, că există în lume cel puţin o cantitate egală de bine fiindcă altfel lumea ar fi dispărut de mult. Acum realizez că am avut dreptate. Există oameni care echilibrează prin bună-voinţă şi disponibilitate pentru bine, probabil părţi masive ale răului din lume.
Cu Gabi la volanul papamobilului, plecăm la drum prin campus. Catalina ne povesteşte istoria universităţii. Se pare că Universitatea a fost fondată în 1545 la Santo Domingo, Orihuela, din ordinul Vaticanului.
Fostul turn de control aviatic
Campusul a fost construit pe locul unui fost hangar (turnul de control a mai rămas şi astăzi fiind transformat însă, vezi imaginea) şi trebuia sa poată cuprinde cei 453 de ani de istorie ai Universităţii. Poate tocmai de aceea clădirile sunt dispuse în cerc. 300.000 de metri pătraţi sunt rezervaţi spaţiilor verzi, astfel încât campusul pare un imens parc. Autovehiculelor nu le este permis accesul în interiorul campusului, circulaţia fiind permisă numai pe centură, presărată din kilometru în kilometru cu treceri de pietoni...iar maşinile opresc de fiecare dată, fără ca şoferii (studenţi de altfel) să pretindă vreo recunoştinţă pentru asta.
Campusul se întinde pe mai mult de un milion de metri pătraţi, la intersecţia oraşelor San Vicente del Raspeig şi Alicante. Arhitectură modernă. Una dintre construcţii, ne spune Catalina, cea în care se află rectoratul este construită ca vechile clădiri arabe. Cu ferestre mici, tăiate în zid, căptuşită cu faianţă şi gresie, pentru ca temperaturile să rămână scăzute.
Clădirea rectoratului
Vizităm centrul de informare a studenţilor. De-aici vom putea avea acces la Internet. Intrăm într-o sală în care peste 300 de computere stau aliniate aşteptând cuminţi să lucreze. Oricare dintre studenţii universităţii, folosind o cartelă (tarjeta), are 120 de minute de acces la programele de pe computer: Office, Internet, ceva grafică.
Pentru tarjeta, noi, vizitatorii, trebuie să lăsăm paşapoartele. Deocamdată nu, vom veni ceva mai târziu, mergem să vizitam şi biblioteca. La fel de elegantă. Ne pierdem printre cărţi, minutele trec parcă prea repede. Catalina ne promite accesul la biblioteca virtuală a universităţii care cuprinde toate volumele în limbile spaniolă şi catalană . Ne urcăm din nou în papa-mobil. Gabi ne conduce către muzeul universităţii, prescurtat MUA. O clădire îmbrăcată în lemn şi înconjurată de apă.
Aflăm că apa nu apare întâmplător în peisaj ci pentru că lumina din partea de jos a clădirii să fie filtrată de perdeaua de apă. Intrarea în muzeu este într-adevăr puţin mai jos decât nivelul apei din jur, coborâm şi vizităm expoziţiile: pictură, grafică, fotografie. Ne pierdem din nou în mulţimea de atracţii. La ieşire, pe un raft ne aşteaptă cărţile care cuprind imagini din expoziţiile muzeului. Editate impecabil, colorate mai frumos decât expoziţiile, fac să dureze în timp şi în amintire ceva atât de trecător-o expoziţie.
Noi, ca actorii, cu ale noastre...Ne gândim că teatrul ar avea multă nevoie de imortalizare. Este la fel de efemer ca şi timpul. Un spectacol de teatru durează doar câteva zeci de minute. Se joaca de câteva zeci de ori, daca are succes de câteva sute...şi-apoi gata! A trecut. Rămâne numai în amintirea spectatorilor.
Ne gândim şi că e foarte bine atunci când ştii să pui în valoare ceea ce faci, ceea ce se întâmplă în jurul tău. Poate nouă românilor, ne lipseşte acest talent. Nu prea ştim să ne mândrim cu ce facem sau cu acei dintre noi care ştiu a face ceva...Uneori chiar dimpotrivă...
Ne continuăm plimbarea prin campusul din Alicante. Vizităm şi laboratorul de film şi multimedia. Seamănă întrucâtva cu atelierul de film de la U.N.A.T.C., dar la fel, ei sunt mult mai mândri de el decât noi. Intrăm în platou, amenajat ca o televiziune în miniatură. Există şi un mini studio de radio. Aflăm că aici, la Universitatea din Alicante, au fost făcute primele filmări subacvatice cu o cameră robot construită chiar în universitate. Fotografiem şi noi camera robot şi vizionăm un fragment dintr-un film documentar despre lumea subacvatică spaniolă, pe care n-am vizitat-o încă. Filmul apare pe un superb televizor Sony cu o imensă diagonală, aflat în dotarea atelierului de imagine...Şi seamănă atât de bine cu UNATC-ul!
Marilo, cea care ne-a însoţit în vizita prin campus filmându-ne în tot acest timp, ne întreabă când îi invitam şi pe studenţii de la atelierul de imagine la Bucureşti. Ar fi bucuroşi să-i cunoască pe studenţii români, au auzit ca sunt buni...
Vizităm în sfârşit şi sala de teatru, numita "Paraninfo". Aici vom juca în noiembrie premiera piesei noastre. Bogdan este la început curios. Intrăm în sală, ne urcăm pe scenă. Bogdan intră într-un fel de vibraţie specială. Se vede că este emoţionat, dar în acelaşi timp bucuros că sala este mai bună decât ne aşteptaserăm. Deşi ni se spusese că are 1500 de locuri şi că este foarte mare, sala pare prietenoasă fiindcă are o comunicare specială cu sala, datorată dispunerii în spaţiu a scaunelor.
Încercăm luminile, ne jucăm puţin cu cele de fundal. Sentimentul este bun, primul contact cu sala ne inspiră încredere. Vorbesc cu Mirela despre această senzaţie de intimitate cu sala pe care o ai de pe scenă, neverosimilă într-un spaţiu atât de mare. Ionuţ se joacă rostind un discurs de la tribuna rămasă pe scenă de la cine ştie ce eveniment. Gabrel stă în sală şi face teste de sunet. "De-acolo se-aude! De-acolo nu se mai aude!" Pe scenă Mirela se plimbă de-a latul scenei vorbind în ajutorul lui Gabrel. Eu mă urc pe scenă, privesc în sus şi descopăr că există stângi. Fusesem puţin îngrijorată pentru scena cu telefonul...Dar mai e până acolo!
Bogdan pare liniştit. Probabil întâlnirea cu sala i-a lămurit multe semne de întrebare. "Paparazzi" e un spectacol experiment, nu numai din cauza limbii în care sa va juca ci şi din cauză că deplasările succesive pe care va trebui să le facem ne obligă să nu folosim prea multe elemente de decor, nici o scenografie foarte complicată. Totul depinde de scenă, de lumini, de costume şi mai mult decât de orice, de actor.
"Da, măi, de actor!", zice pe nas Bogdan. "Da măi Bogdane...(zice Mirela îngrijorată) dar trebuie să iasă foarte bine!... "O să iasă. Bineînţeles că o să iasă!", ne linişteşte Bogdan. "Am văzut şi sala..."
La întoarcerea din plimbarea prin campus, Catalina ne oferă câte un cadou din partea vicerectorului Jose Carlos Rovira, părintele alicantez al proiectului nostru: o geantă de cursuri inscripţionată bilingv Universitat d\'Alacant/Universitad de Alicante şi pin-ul universităţii (de argint). În plus o delicatesă de Alicante numita Turron de Alicante. Un fel de halviţă cu alune...hmm, foarte bună!!!
Astăzi am văzut oraşul Alicante...universitar.
Mâine începem repetiţiile...
Nu-i aşa, Bogdan?
****
Notă: Nu uitaţi că aşteptăm textele voastre despre locurile în care vă petreceţi vacanţa şi peripeţiile prin care treceţi pe adresa [email protected]. Pentru mai multe amănunte click aici.
Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)
13. Turcia (cu Ada Demirgian)
14. Iugoslavia (cu Martin Zick)
15. Sf. Gheorghe (cu Alex Leo Şerban)
16. Alicante (cu Anca Constantin)
17. Egipt (cu Marina)
18. Portugalia (cu Adina Someşan)
19. Mallorca (cu Ioana Marin)
20. Moeciu (cu Marius Dobrin)
21. Creta (cu Virgil Oprina)
În curînd poate şi alte locuri speciale în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.