Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)
13. Turcia (cu Ada Demirgian)
14. Iugoslavia (cu Martin Zick)
15. Sf. Gheorghe (cu Alex Leo Şerban)
16. Alicante (cu Anca Constantin)
17. Egipt (cu Marina)
18. Portugalia (cu Adina Someşan)
19. Mallorca (cu Ioana Marin)
20. Moeciu (cu Marius Dobrin)
21. Creta (cu Virgil Oprina)
22. Alicante (cu Anca Constantin)
În curînd poate şi alte locuri speciale în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.
****
Am plecat spre Barcelona din Milano, cu un tren de noapte, a doua zi de Crăciun a anului 2002. Pe 27 decembrie, pe la orele nouă dimineaţa, traversam Rambla dinspre Placa Catalunya şi căutam de zor prin barrio del Raval casa lui Ramon, gazda noastră... Îi întreb pe prietenii mei dacă îl cunosc: Nu. L-au găsit prin Internet.
În Barcelona poţi vedea orice. E un oraş nou, proaspăt, reconstruit practic după bombardamentul din 1939 care a distrus peste 2000 de edificii, avînd drept piatră de temelie un amalgam de civilizaţie latină şi maură. Se vede în denumirile cartierelor (latin, gotic), în străzile înguste, în care inscripţiile în arabă convieţuiesc cu cele în catalană, în pacea negustorească a prosperităţii ce domneşte în fiecare boutique - fie el arăbesc, mexican, chinezesc sau indian.
Barcelona pare de-a dreptul murdară la prima vedere. Dacă eşti atent însă, observi că pe străzi sunt prezente tot timpul maşinile salubrităţii, pentru ca mareea de turişti declanşează în permanenţă un fel de stare de urgenţă şi gunoiul de după amiază se ajunge cu cel de dimineaţă.
Încă din prima zi ne simţim wonderfull - plini de minune, de har - printre toate naţiile pământului, la 15 grade plus în decembrie, undeva pe acoperişul lumii şi atât de aproape de mare. Ne aflăm în oraşul ce poartă urmele serioase ale lui Miro, Gaudi, Picasso.
***
Am găsit într-un biblioraft nişte fotografii ale lui Ramon şi ale prietenilor săi. Nu e frumos, aţi spune, să intri în intimitatea altuia aşa, nepoftit. Eu nu cred asta. Îmi place să mă uit prin fotografii. Oricum ei sunt nişte necunoscuţi pentru mine. Îmi plac cadrele în care Ramon e travestit. Cred că e un tip amuzant de felul lui. În biblioteca din living sau în cea din atelier - enorm de multe cărţi, unele în spaniolă, germană, chineză, dar cele mai multe în catalană.
***
Nu avem nevoie de recomandări culinare, mergem direct la piaţă - mâncare proaspătă, mai mult preparate la grătar - e vestita Placa de la Boqueria, chiar în centrul Ramblei, semnalată de un mozaic al lui Miro.
Ne aşezam lângă o pereche de homosexuali care se sorb din priviri unul pe altul, aşa cum sorb scoicile din cochilie. Eleganţi, bine asortaţi, aproape dandies. Decidem împreună că ne plac.
Ce căutam anume când mergem la piaţă?
- ridichi şi peşte cod
- gambas
- salată de fructe fără papaya
- prăjituri pakistani (unele din lapte şi zahăr, altele numai din zahăr, aromate cu ace de pin).
În drum spre casă ne întâlnim cu uriaşul motan alb de la carmangerie, care stă toată ziua cu ochii pe galantar.
***
Rambla, cea mai vestita stradă a Barcelonei, începe în piaţa Catalunya şi se termină în mare. Este împărţită în cinci zone, aşa cum s-au împărţit între ele, artele.
Pe Rambla del Mar trebuie să mergi noaptea ca să vezi peştii. Ca şi fluturii, sunt atraşi de lumina reflectoarelor din apă. Înoată în colonii şi nu ştiu că secretul luminii pe care o primesc este acela că pot fi priviţi.
Pe Rambla del Estudis trebuie să mergi ziua, ca să-ţi umpli mintea cu tot felul de fluierături de papagali.
Pentru mine mai există o Rambla a pictorilor, chiar dacă ea nu este trecuta în nici un ghid de călătorie: în creion (carboncillo), în ulei, guaşă sau spray-uri colorate; o Rambla a bouticarilor, a negustorilor de cochilii, dar mai ales, a cerşetorilor-artişti.
L-aţi văzut pe omul statuie? Acum a mai apărut unul, o deviaţie a lui, o malformaţie genetică - omul statuie care stă pe WC. Citeşte o carte şi din când în când se opinteşte...
Un domn bătrân, respectabil, cu pălărie, învaţă o păpuşă să danseze tango.
O doamnă stă prăbuşită sub o stâncă. De fapt, e vizibilă gaura de canal în care îşi ţine trupul, singurul ei merit fiind că reuşeşte să mimeze moartea, atâtea ore.
Un canadian ţine următorul monolog: Bună seara, doamnelor şi domnilor. Veţi spune, poate, despre mine, că sunt un cerşetor. Ei bine, vă înşelaţi. Nu sunt un cerşetor. Sunt un cerşetor profesionist!
Sunt din Canada, dar nu am bani să mă întorc acasă. Şi dacă nu mă ajutaţi, s-ar putea să mai zăbovesc pe aici. Ameninţător, către o jumătate de public: şi să mă însor cu una din fiicele dumneavoastră! Către cealaltă jumătate: Sau cu unul din fiii dumneavoastră!
Veţi spune, poate, că banii pe care mi-i daţi dumneavoastră aici, îi voi cheltui pe droguri. Nimic mai neadevărat! Rugător: aşa că dacă v-au mai rămas ceva droguri de care vă puteţi lipsi...
Acum are nevoie de o asistentă care să îl ajute să-şi ia sculele - 2 făclii aprinse şi două cuţite. O spanioloaică, care din păcate nu înţelege engleza lui. Bun, acum, dă-te la o parte. Am zis să te dai la o parte, astea sunt trucuri periculoase. Spanioloaica nu înţelege o iotă. Al dracului, nu înţelegi? Fuck off!!
Învârte cuţitele de două trei ori şi gata. Publicul se răspândeşte. Cerşetorul mai strigă după ei, ca un appendix: Please don't walk away! Don't just walk away!!
"Quisiera una agua natural" e prima propoziţie întreaga, pe care o spun în spaniolă. La Harlem Jazz Club. HJC. Sunt felicitată zgomotos pentru victorie. Este mai puţin o seară de jazz, mai mult o petrecere flamenco. La HJC îmi place cel mai mult un cetăţean negru (de cooloare). Stă de vorba cu nişte germanici şi le dă să bea din sticla lui de vin. Gestul e molipsitor şi mi se face şi mie poftă de vin roşu.
***
În "El Trillo" mergem ca să ne distrăm. Avem o căruţă de ziare cu noi, toate în spaniolă, sau şi mai rău, în catalană. Facem trei rime şi ne stricăm de râs.
La Zoo, atracţia parcului este Copito de Nieve (Bulgăraşul de Zăpada), un urangutan bătrân şi... complet alb.
În Mama Cafe, uneori e o berărie obişnuită, alteori e un restaurant sofisticat, iar alteori e pur şi simplu închis. O singură dată nimerim bine, când stăm lângă o familie de nemţi, globetrotteri. Culmea toleranţei: puştiul lor, foarte blond, se joacă cu o păpuşă neagră.
***
În ultima zi din an nu reuşim nicicum să ne găsim locul. Mergem întâi într-un irish pub, unde atmosfera degenerează curând într-o petrecere semi-americană, cu muzica anilor '90.
Găsim scaune libere la o terasă, dar văduvi de masă, ne aşezam paharele de bere pe jos. Pornim apoi spre piaţa Catalunya, unde ne aşteptăm la o mare petrecere cu artificii şi sticle sparte, aşa cum am auzit la un jurnal local că s-ar fi întâmplat în alţi ani.
Artificiile persistă în visele noastre, în timp ce singura sursă de pac-pac-uri sunt nişte pocnitori aduse de câţiva puşti care veniseră cât de cât pregătiţi pentru un scandal de sfârşit de an. Sticle sparte? Prea mulţi gardieni pe metrul pătrat ca să îndrăznească cineva. Cred că singura ilegalitate a fost descoperită de poliţaiul acela care a arestat un mănunchi întreg de baloane cu heliu. Când să le bage însă în dubă, nu reuşea nicicum, că ele stăteau toate tontoroi...
***
Se pare că o tradiţie spaniolă sau catalană spune că în ultimele douăsprezece secunde ale anului vechi trebuie să mănânci tot atâtea bobiţe de strugure. Ele îţi vor aduce fericire şi belşug în anul ce urmează.
Feliz Ano Nuevo! Feliz dos mil tres!