Ileana Mălăncioiu, Urcarea muntelui,
antologie, prefaţă de Eugen Negrici,
ilustraţii de Mircia Dumitrescu
Editura Corint, Bucureşti, 2007, 368 p.
Se spune că a doua carte a unui scriitor este cea mai grea: e punctul unde promisiunile se transformă - sau nu - în certitudini literare. Dar în acest interval, 1968-1971, liberalizarea regimului comunist îşi atingea la noi nivelul maxim. Refuzul lui Nicolae Ceauşescu de a se alinia politicii comune în lagărul socialist şi a participa la invadarea Cehoslovaciei (august 1968) şi, la cealaltă extremă, faimoasele sale Teze culturale (iulie 1971): iată reperele istorice, uşor de vizualizat, între care are loc deschiderea românească. Generaţia '60, ai cărei componenţi au debutat de la începutul deceniului încoace (şi care, la data respectivă, au în jur de treizeci de ani), va profita "plenar" de acest climat mai liberal, mai tolerant, mai puţin vigilent ideologic. Afirmarea "şaizeciştilor" este rapidă şi ireversibilă; la fel, reconectarea lor cu modernismul interbelic, cu suprarealismul, cu toate experienţele artistice întrerupte şi indexate în epoca realismului socialist. Generaţia războiului, fracturată de instalarea comunismului în România, reintră în scenă, deţinuţii politici sunt eliberaţi din închisori, scriitorii arestaţi sau interzişi, marginalizaţi, periferizaţi, îşi reocupă locurile simbolice din care fuseseră alungaţi.
În această diagramă a refacerii dreptăţii literare intră şi colapsul, pe deplin meritat, al corifeilor realismului socialist, cu maculatura lor de proslăvire a regimului, deodată pusă într-o lumină critică şi în comparaţii edificatoare. În numai câţiva ani, modelul Petru Dumitriu (în proză) şi modelul Dan Deşliu (în poezie) sucombă, prestigiu şi influenţă literară câştigând Marin Preda şi binomul Nichita Stănescu - Marin Sorescu. Concesiile de tinereţe ale acestora nu le afectează imaginea publică. Cu totul altfel decât la entuziaştii pioni ai stalinismului integral, ele reprezintă preţul plătit pentru publicarea adevăratei lor literaturi.
Intensitatea creativă şi ritmicitatea editorială a Ilenei Mălăncioiu îşi găsesc astfel încadrarea (şi justificarea) istorică. Scriitorii noştri aflaţi de partea bună a eşichierului nu au de unde să ştie cât va dura acest interval de uimitoare liberalizare. Unii nutresc iluzia că epoca neagră a totalitarismului s-a consumat şi că viitorul va perpetua un socialism cu faţă umană, respirabil. Alţii, lucizi şi poate păţiţi, cred dimpotrivă că deschiderea este limitată şi face parte din strategia noului lider, aplicată până la consolidarea puterii personale. Indiferent că au iluzii naive sau previziuni corecte, toate categoriile de scriitori dovedesc un elan creator şi publicistic ultraconvenabil Cârmaciului care ar vrea să deschidă, cu el însuşi, o nouă eră. Până la un punct (şi adesea împotriva dorinţei lor), oamenii de cultură îşi leagă realizările şi numele, tot mai sonore, de realizările şi numele înţeleptului Conducător. O sincronizare bine urmărită de acesta, o abilă diseminare a propriei imagini omnipotente prin determinarea multor cariere artistice.
Ileana Mălăncioiu scapă însă din nou acestei injoncţiuni, printr-o consecventă atitudine demnă şi, în interiorul poeziei, printr-o atmosferă sumbră, bântuită de nelinişte, halucinaţie, moarte. Tema morţii şi, în strânsă legătură cu ea, cea a Învierii şi a Mântuirii traversează ca un fir negru o creaţie de mare anvergură, de la primul Drum din volumul Pasărea tăiată şi până la ultimele inedite, din anii 2000, cuprinse în secţiunea După învierea lui Lazăr. Scenele biblice sunt frecvente, atât în desenul lor iniţial, evanghelic, cât şi ca suport al unor adăugiri şi interpolări de imagistică şi semantică proprie. Capul lui Ioan Botezătorul, oferit pe tavă, Muntele Măslinilor, cu silueta însinguratului Fiu al Domnului, crucea pe care acesta e ţintuit şi apa cu care se spală pe mâini Pilat din Pont, lespedea mormântului dată la o parte, cu adeverirea Învierii, multe alte secvenţe în care omenescul şi transcendentul se îmbrăţişează în sânge şi slavă fac din această lirică orice altceva decât o reflexie a unei politici culturale oficiale, fie ea şi liberală între 1968 şi 1971, "oportună", "naţională".
La antipodul poeţilor de la "Gândirea", pentru care ortodoxismul rămânea decorativ şi ostentativ, precar artistic cu toată profuziunea de îngeri păzitori, Ileana Mălăncioiu face din credinţă pivotul central, elementul viu şi energetic, structura şi totodată respiraţia adâncă a liricii sale. Exemplele abundă şi pot fi extrase din absolut toate volumele apărute în timpul socialismului ateu şi apter. Câte o mostră din fiecare carte: "Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume/ Să nu-mi văd boii tineri şchiopătând,/ Le-au intrat potcoavele-n copite/ Şi se tem s-atingă de pământ.// Din când în când îmi îngenunche-n jug/ Şi fiindcă n-am tărie să-i îndemn/ Se uită blânzi şi se ridică singuri/ Şi pleacă amândoi, ca la un semn.// Şi doar la miezul nopţii îi opresc,/ Dejug pentru o vreme şi rămân/ Lătrată de toţi câinii mahalalei/ La poarta potcovarului bătrân.// Le iau pe rând picioarele în braţe/ Şi îi apăs cu palma pe copite/ Să ştiu pe care parte-au şchiopătat/ Şi să le-acopăr oasele tocite.// Bătrânul trece cuiele prin foc,/ Le potriveşte bine şi le bate,/ Iar când se strâmbă şi ajung în carne/ Le scoate înapoi însângerate." (Drum, în Pasărea tăiată); "Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pielea nu mai înveleşte carnea lui cea muritoare,/ O lumină dinăuntru şi-o lumină din afară/ lasă coastele să facă cercuri albe de răcoare.// Locul inimii aşteaptă însemnat cu cheag de sânge,/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde/ Ochii umezi daţi pe spate vine cineva să-i scoată/ Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.// Eu rămân tăcută-n preajma trupului ce se lungeşte/ Şi se leagănă în aer parc-anume ca să ştiu/ Că din el acum se vede doar o umbră şi-o lumină/ Dată de acea putere de-a fi fost odată viu.// Dar lumina este rece şi încep să mă cutremur/ Că în jur nu văd nimica şi încep să-i dau ocol/ Până când se rup în noapte funiile de pe oase/ Şi dispare fără urmă trupul care-atârnă-n gol." (Boul jupuit, în Către Ieronim); "Ieronim, galben este obrazul fiului tău de pe zid,/ Că în noapte o aureolă de sfânt pare,/ Când singură cu el rămân pază somnului tău/ Pe pietrele albe de la intrare.// Doamnă, îmi spune, stând nemişcat/ Şi încercând să se apropie cu greu,/ De pe piatra de unde sunt aş putea/ Să v-arăt calea către tatăl meu.// Încercaţi să ajungeţi pe zid, lângă mine,/ Nu vă fie frică, urcaţi mereu,/ Care este calea, Natanael, îl întreb,/ Doamnă, şopteşte, calea sunt eu.// Şi rămân mai departe în faţa cetăţii/ pe pietrele albe pe care sunt/ Şi-ncep să te văd prin obrazul lui galben/ Asemeni unei aureole de sfânt." (Calea, în Inima reginei); "Cine crede în răpire răpit să fie,/ Cine crede în gresie gresie cenuşie,/ Cine crede în ochiul tău să se zbată/ Ca pleoapa lui vie şi adevărată.// Ca pleoapa lui de gresie de pe ochiul ei,/ Ca vena lui de la tâmplă,/ Ca acel care trece prin marele foc/ Să vadă ce se întâmplă// Acolo de unde nimeni nu mai vine/ Şi unde s-au dus cele trei/ Sfinte feţe cu trupul/ Celei mai iubite femei.// Nu pot trece neştiută prin lume,/ Luaţi-mi aura ei diafană,/ Luaţi-mi clopoţeii şarpelui,/ Luaţi-mi degetul de pe rană." (Rugăciune, în Crini pentru domnişoara mireasă); "aer rarefiat din ce în ce mai rece/ un câine zace singur încremenit în ger/ cu o ureche albă lipită de pământ/ şi cealaltă deschisă către cer// păstorul s-a îndepărtat de mult/ turmele şi ele s-au dus/ în tăcerea asta se aude/ numai glasul mielului de sus// el face să se-mbrace în ceaţă albă munţii/ apoi înalţă ceaţa şi-o risipeşte-n vânt/ dezvăluind mereu un câine părăsit/ zăcând cu o ureche lipită de pământ" (Un câine, în Ardere de tot); "Scoteam apă din izvorul acela adânc,/ trimisul tatălui tău m-a găsit la fântână,/ cămila lui însetată a fost adăpată de mine,/ barba lui rară a fost mângâiată cu alba mea mână// uşor mai lungă decât la celelalte femei/ cu care puteam să-l ating fără să mă apropii,/ sufletul lui s-a auzit ridicându-se-ncet/ ca zborul apăsat al unei dropii.// Venise prin pustiu să mă ceară/ şi se-ntorcea înapoi prin pustiu/ cu sufletul meu luat pe nepregătite,/ trupul rămas ca argintul viu// s-a rostogolit de trei ori cu durere/ sub cumpăna care se îndoia,/ cineva a strigat: nu beţi din această fântână/ a scăpat o femeie în ea." (Scoteam apă, în Peste zona interzisă); "Du-te repede, mi-a spus, mi-e frică,/ vezi că este de gardă doctorul X,/ el trebuie să ştie să-mi dea ceva să mai pot respira,/ el a spus că în garda lui nu moare nimeni.// Şi într-adevăr, doctorul acela foarte tânăr,/ fără atâta glorie cât suflet avea,/ la miezul nopţii a venit şi-a făcut-o/ să mai respire până a doua zi.// Pe urmă ea însăşi a înţeles/ că garda lui a trecut şi că noi am intrat/ în ziua aceea îngrozitoare de care/ apucase să spună că nu va mai trece.// Cel ce stătea de gardă se uita/ la noi de sus, fără să intervină:/ Eu n-am spus că în garda mea nu moare nimeni,/ Eu nu am nici o vină." (Cel ce stătea de gardă, în Sora mea de dincolo); "Voi muri şi nu voi şti nimic despre moartea mea,/ Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,/ Am deschis ochii, am plâns şi am râs şi am plâns,/ Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.// Şi totuşi moartea mea e un lucru real,/ Mai real decât naşterea, poate,/ Simt sufletul ridicându-se-ncet ca o boare/ Peste golul în care va-ncepe să-noate.// Calcă pe trepte de aer tot mai rare,/ E din ce în ce mai departe de trup,/ Aud încheieturile scărilor cum trosnesc,/ Dar nu mă mai tem că se rup.// Cât se mai poate cădea din această vale/ În care nimeni nu mai poate trăi altfel/ Decât anume pentru trupul său/ Şi nici măcar pentru el." (Acord final, în Linia vieţii); "A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot,/ Nimic nu mai pică acum nici din cer,/ Nici de pe-acest pământ, oricât ai aştepta/ la fereastra albită de ger.// Îndepărtează-te, nu mai spera, nu/ Mai sta cu nasul lipit de acel geam,/ S-a dus şi ea, s-a dus şi tinereţea, s-au dus/ Şi iernile înfrigurate în care treceam// Alunecând încet dintr-o vârstă în alta,/ Dintr-o viaţă în alta, dintr-un iad/ Mai înfricoşător ca însuşi iadul/ Acolo unde sufletele cad// Aşa ca de la sine, fără să le mai pese,/ Cum cad ninsorile peste o cruce,/ Cum cade ochiul unui muribund/ Pe ultimul lucru care se duce." (A stat ninsoarea, în Urcarea muntelui); "Linişte, Isus a fost îngropat,/ Pământul n-a fost încă dat la o parte,/ El însuşi nu mai crede acum că tatăl lui/ Stă şi-l aşteaptă undeva departe.// Simte pământul îndesat şi greu/ Pe trupul care încă sângerează/ Şi plânsul dulce al unei femei/ Dar i se pare totuşi că visează// Cum pluteşte încet către cer./ Înălţarea nu este decât un vis/ Iar tatăl un necunoscut spre care/ N-ar mai putea să stea cu ochiul deschis.// Norocul lui a fost că a murit,/ Norocu-acestei lumi cum ar putea să fie/ Altfel, când Tatăl Nostru care se află-n ceruri/ N-aşteaptă lângă el o fiinţă vie." (Linişte, în secţiunea După învierea lui Lazăr).
Ceea ce se remarcă în toate aceste splendide versuri, de facturi atât de diferite şi în registre individualizate, adecvate unor structuri de sensibilitate explorate în fiecare vârstă lirică, este tensionarea poemului. Acesta nu curge niciodată lin şi previzibil, într-un mod care să fie anticipat, într-un tipar care să determine deplasările şi permutările de sens. Inclusiv în reţeta populară, a cântecului de jale şi a bocetului, autoarea inovează spectaculos, aducând propriile fantasme într-un spaţiu imaginar arhaic-rural şi comun. Oasele frânte şi risipite (una dintre obsesiile poetei) sunt, în Către Ieronim şi Inima reginei, adunate în grabă şi lipite pentru a recompune, ca în basme, trupul zdrobit şi făcut bucăţi. Moartea descompune, destramă, separă brutal unităţile, dar ea poate fi amânată ori întoarsă din drum printr-o miraculoasă apă vie, scoasă din mitologia populară şi conjugată cu simbolurile unei credinţe tămăduitoare. Enigmaticul fiu "de pe zid" al şi mai enigmaticului Ieronim, cel care spune "calea sunt eu", poate fi echivalat cu Mântuitorul el însuşi zdrobit, crucificat. Cuiele însângerate scoase din copitele blândelor vite de povară pot fi şi ele un reflex rural al piroanelor înfipte în braţele şi picioarele lui Isus. Realităţile prozaice şi simbolurile creştine ajung să se confunde în acest imens teritoriu al suferinţei care este Lumea. Chinurile inimaginabile, torturile, dezmembrările şi jupuirile apar peste tot într-o poezie care le percepe acut şi le scoate în relief cu o anume voluptate a durerii. Stilistica poetei nu ia însă unghiuri ascuţit-moralizatoare ori înalt-profetice. Într-un mod doar aparent paradoxal, suferinţa este parte integrantă şi justificatoare a vieţii. E tovarăşul nedezlipit şi martorul cel mai preţios al existenţei noastre. Cât ea durează, cât încă o simţim, trupul este viu şi cald, senzoriile nu s-au stins, sufletul nu şi-a luat zborul.
Din această perspectivă, a unei ambivalenţe care salvează ce se poate salva dintr-o viaţă (din orice viaţă), inclusiv prin întoarcerea la izvoarele ei, cele două volume pe care în lectura critică de tinereţe le consideram mai puţin pregnante capătă acum o importanţă considerabilă, pe vectorul întregii opere. Către Ieronim şi Inima reginei rămân, ca realizare artistică, sub nivelul atins în Peste zona interzisă, Sora mea de dincolo, Linia vieţii şi Urcarea muntelui; dar ele reprezintă, practic, terenul experimental ce face posibile performanţele ulterioare. Mai ales că etapele şi vârstele poeziei se leagă, în cazul de faţă, într-o coeziune organică, într-o succesiune ce nu ţine cont câtuşi de puţin de "preţioasele indicaţii" oficiale, ci de evoluţia individuală, intimă, crescută din ea însăşi, a unei imaginaţii lirice copleşitoare. Aşa cum, în spaţiul unui volum, finalul unui poem poate fi continuat de începutul celui următor, reverberând şi dincolo de fila ce i-a fost alocată, cărţile ca atare comunică unele cu altele, repet, la vedere şi subteran. Teme şi motive circulă, căpătând "rezolvări" şi modulaţii noi. Deşi tonalitatea dominantă este gravă, tonurile se schimbă în funcţie de tabloul creat şi de peisajul interior al poetei, în mai multe rânduri autoscopică şi autoreferenţială. Nu e exagerat să spun că, într-o interpretare la nivel macro, fiecare volum al Ilenei Mălăncioiu este o experienţă distinctă, dar şi o treaptă de care arhitectura ansamblului nu se poate dispensa.
Când autoarea devine conştientă de organizarea şi organicitatea superioară a propriei creaţii, de presiunea pe care lumea sa poetică o exercită asupra fragmentelor, secvenţelor şi părţilor diversificate, titlurile pe care le pune cărţilor dau o idee clară sau baremi o sugestie a întregului parcurs: Ardere de tot, Peste zona interzisă, Urcarea muntelui şi, cel mai limpede, Linia vieţii. Volumele se configurează în jurul unui simbol central (crinul unei nunţi mortuare, focul expiator şi purificator, ceaţa care "pătrunde până la os", ochiul care vede şi reţine totul, muntele furat oamenilor şi înconjurat cu sârmă ghimpată, cerul de metal al unei Învieri amânate), dar ele pot fi înţelese şi în această serialitate ce serveşte ideal opera şi antologia.
Amintirile din copilărie, după cum am văzut deloc idilice şi convenţionale în stilul sămănătoriştilor, formează cadrul şi substanţa lirică din Pasărea tăiată. Macabrul, ce pare expus naturalist, este de fapt dilatat şi proiectat expresionist, într-o spirală de tensiune tragică. Accentul cade mai puţin pe realitatea observată şi mai mult pe acuitatea senzorială şi complicaţiile etice ale fetei care o descrie. Către Ieronim aduce o scenografie mai complicată şi face să se întrevadă, printre oase zdrobite, tâmple sparte, trupuri descăpăţânate şi îmbucătăţite, sufletul. Tradiţiile şi superstiţiile ţărăneşti sunt translate într-un limb imaginar în care ritualul nu mai e unul colectiv şi "tipic", ci dureros de personal, înfricoşător-solitar. În Inima reginei, universul rural, deja mai greu recognoscibil în urma transmutaţiilor poetei, capătă o nobleţe regală şi o romantică morbiditate. Singură în Valea Plângerii, femeia iubitoare îşi caută perechea ideală într-un eminescianism aşa-zicând gotic şi răsturnat. Acum bărbatul este însoţitorul visat, în timp ce iubita neiubită parcurge, pentru a-l atinge, tenebrele vieţii şi ale morţii. Crini pentru domnişoara mireasă dramatizează, în texte memorabile, o nuntă "din altă lume", încremenită în piatră şi actualizată prin descripţii halucinate, ca în transă. Insolitul reportaj subpământean şi metafizic va deveni caracteristic poetei, într-o formulă lirică modernistă pe un substrat ancestral. Viitoarele puneri în pagină ale unor bizare, onirice, fabuloase "întâmplări în irealitatea imediată" îşi au sursa aici.
În schimb, în Ardere de tot mişcarea este ascensională, deschisă spre cer, nu întoarsă spre pământ. Biologia cu mizeriile şi suferinţele ei, materia umană rănită contează simbolic mai puţin decât senzaţia nouă de eliberare şi levitaţie. Zborul spre "glasul mielului de sus" este uneori posibil. Peste zona interzisă spaţializează această evaziune spirituală, înscriind-o pe orizontală şi fixând, în imaginea muntelui, reperul unei înălţimi totodată intangibilă şi nepervertită. Lumea e murdărită; muntele, încă nu. Se fac simţite primele accente antitotalitare, apar mai multe dezvoltări parabolice cu sensul transparent. Această direcţie a poeziei cu implicare socială şi adresă bine cunoscută, care va fi continuată şi radicalizată în Linia vieţii şi Urcarea muntelui, este însă întreruptă de Sora mea de dincolo, volum al limitei nu poetice (ori politice), dar biografice. Suferinţa şi moartea surorii, la treizeci şi trei de ani neîmpliniţi, mişcă în adânc sensibilitatea şi religiozitatea poetei, îndepărtând şi ultimele convenţii literare ce mai erau utilizate. Excepţional în fiecare piesă şi în ansamblu, volumul este unul dintre cele mai puternice din întreaga poezie postbelică.
Mai cunoscute, cu impact mai mare la critică şi la public, sunt însă cele două titluri menţionate mai sus, în care muntele devine un operator simbolic de prim ordin. Mitul lui Sisif, care îşi tot urcă stânca, potopul biblic, în care Araratul reprezintă salvarea, Muntele Măslinilor şi Golgota pe care Isus este răstignit interferează într-o poezie pe cât de elaborată şi complexă, pe atât de explicită în nota sa anticeauşistă. La sfârşit, dar nu şi în cele din urmă, merită o atenţie aparte şi textele rămase în periodice ori date, ca inedite, în diferitele antologii şi reunite acum sub un titlu de rezonanţă creştină: După învierea lui Lazăr. Surpriza este de a vedea că pe lângă bucăţile consacrate, publicate în volume de sine stătătoare şi comentate pe larg de critica vremii, aceste versuri postrevoluţionare fac de asemenea o figură foarte frumoasă. Unele (Mă uit în sufletul tău, Din cerul verde-albastru, Rufele morţilor, Într-o aşteptare apăsătoare, Spovedanie, Psalm) sunt adevărate bijuterii lirice: nişte agate negre. Un ultim citat: "Istoria se repetă, Isus şi-a dus crucea/ Aşa cum şi-a dus Isaac legătura cu lemne/ Aşezată pe umerii săi de bătrânul Avraam/ Numai că Fiul Tău nu putea să fie înlocuit// Ca al lui, cu berbecul pregătit pentru jertfă./ Cu privire la mult trâmbiţata înviere a morţilor/ Nu se mai suflă o vorbă, dar ei au înţeles/ Din instinct că ea se apropie.// Mişcarea lor e aproape imperceptibilă/ Mă face să mă clatin pe picioare,/ Un curent viu împrăştie aerul apăsător,/ Cine eşti tu, frate, şi cum te-ai ridicat// Şi peste firea lor şi peste a celorlalţi./ Răsuflarea ta rece ne-a îngheţat inimile,/ Iartă-ne nouă frica noastră cea de toate zilele,/ Iartă-ne nouă Frica.".
Poemul se intitulează Istoria se repetă şi este chiar ultimul din această antologie aproape exhaustivă, creaţia reunită între două coperţi a celei mai profunde şi mai originale poete din lirica noastră.