Submarinul poetic - Submarinul iertat, de Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu

Fără nici o legătură cu problematica, distinctă, a flotei româneşti (simbol naţional cu referent în continuare incert), două submarine au ieşit în ultimii ani din apele teritoriale ale poeziei autohtone. Primul a fost Submarinul erotic (2005) al lui Emil Brumaru, vehicul ideal pentru a transporta şi a scoate la suprafaţă fantasmele cunoscutului poet al intimităţii. Al doilea, Submarinul iertat, a apărut doi ani mai târziu, fiind lansat în larg de către Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu.

Acţiunea acestui duet româno-american are de la bun început ceva iniţiatic. Volumul, de o eleganţă retro şi editat în condiţii grafice excepţionale, a fost scos într-un tiraj limitat, de 150 de exemplare, purtând pe pagina de gardă autografele autorilor. Difuzat într-un circuit restrâns, el se sustrage jocului pieţei editoriale: oferta fiind voit mică şi nesatisfăcătoare, cererea va fi obişnuită, dar nesatisfăcută. În condiţii de inflaţie "poetică", de abundenţă versificatoare derutând publicul larg (ba chiar şi pe câţiva comentatori literari), iată o carte atipică atât prin modul ei de structurare, cât şi prin tehnica de marketare. Dacă autorii şi editura ar fi riscat s-o scoată într-un singur exemplar, ca un produs de lux, un unicat (precedente există), probabil că succesul ar fi fost şi mai mare. Submarinul iertat ar fi circulat din mână în mână, stârnind, prin obişnuitul efect psihologic, dorinţa imperioasă a potenţialilor cititori de a-l avea...

Deschizând volumul, plonjăm într-un lung poem secvenţial, cântat la patru mâini şi gândit ca un dialog tensionat. Submarinul din titlu şi din numeroasele referinţe nu e un element de legătură şi un transportor pe care cei doi poeţi să şi-l trimită unul altuia, cu mesaje explicite ori subliminale. Este un obiect ambiguu, în continuă metamorfoză, cu funcţii multiple şi un "ce" omenesc. Prima sugestie e de iubire imposibilă, făcută să se ascundă şi să se exhibe totodată în poezie. Dar a doua, şi cea mai profundă, e aceea de revelator şi multiplicator al intensei experienţe lirice. Astfel, submarinul poate lua orice formă, de la jucăria din copilărie lustruită de atâtea mângâieri şi până la cea de "orient express cu odăi sigilate în apă". Treapta întâi ar fi putut să fie cea a dragostei dansante: "draga mea tovarăşă de drum şi maşinistă cu ulei de maşină pe şortul mini/ am examinat submarinul noaptea trecută când tu dormeai (...)/ i-am examinat atent solzii argintii de peşte acoperind pielea fină dedesubt/ am ras un petec cu briceagul şi am găsit sub piele nişte cuvinte şlefuite/ tăiate într-o marmură roză dar caldă fiindcă era şi ea un fel de piele/ şi sub această piele marmoreală am găsit încă o piele moale care se întărea/ când şopteam cuvintele şlefuite pe care le-am citit cu vârful degetelor/ şi cu cât mai mult exploram suprafaţa submarinului deveneam convins/ că era un phalus alungat pe fundul mării de o dragoste vinovată/ care-şi construise o vilă solară la suprafaţă dar noaptea râvnea la iubitul/ ei din adâncuri şi visa valurile în care-l înmormântase ea însăşi/ (...) m-am întristat grozav pentru că am înţeles că drumul întortocheat/ al pasiunilor marine care mă adusese până aici nu era dansul nostru/ de dragoste inventând lumi în spiralele luminoase ale jocului de poezie/ ci numai moftul unei nimfe frumoase care avea nevoie de nefiinţă/ şi de iertare şi că nu submarinul cerea iertare ci ea însăşi/ submarinul era numai un phalus inocent şi orb care tremura cu ea/ şi îngenunchea contra naturam pe genunchii pe care nu-i avea/ şi s-ar fi suit chiar în cer pentru ea dar nu avea aripi şi nimeni nu i le da". Treapta a doua este, cu siguranţă, cea a poeziei conştiente de ea însăşi. După ce l-am ascultat pe amerikan, să dăm cuvântul pianistei: "spuneai că istoria poeziei nu ne mai poate adăposti/ şi că e prea târziu pentru nişte scafandri ca noi/ dar submarinul tocmai pentru asemenea lucru de harţag e potrivit/ să se scoboare leneş ori să urce vertiginos la suprafaţă/ cât să dea de un teritoriu prea puţin scobit/ de o ploaie cu broaşte în scrâşnet năpădit/ de un smochin sălbatic ars din temelie şi răsădit/ (...) merită să scrii pentru îngenuncheri şi ispite şi scintilaţii/ merită din plin halucinaţiile ţopăitoare cărora le aducem iată destule libaţii/ merită clopotele şi corbii şi strugurii toamna şi focul din frunze ucigaşe/ zăpada incorigibilă iarna cingătorile fetelor şi oscioarele înţărcate/ acalmia unei revelaţii plutind peste lume şi coapsele ţuguiate/ menghine rugăciuni biblioteci lipite-ntre ele de un arheoinconştient/ al cărui tată nu are picioare ci doar un creier de cuarţ scrijelit pe un pergament/ merită să scrii despre rujul consistent cu care iată mă mânjesc pe întregul corp/ ca să nu uit că sunt vie şi că mai am destul până să primesc însemne de mort".

Andrei Codrescu şi Ruxandra Cesereanu se joacă aici, frecvent, cu identităţile lor liric-biografice. Chiar i-am suspectat iniţial că-şi schimbă uneori măştile, scriind fiecare cu stilul şi din perspectiva celuilalt. Experimentul ar fi fost interesant, dar nu mai mult decât atât. Fiindcă melanjul, hibridizarea şi transferul de personalitate ar fi dat alt sens (şi mai puţină pregnanţă) amplului poem, conceput ca o încleştare. Un critic confuz reproşa volumului că nu are claritate clasică (!). Totală inadecvare, dat fiind că Andrei Codrescu e un post-beatnik hârşit în luptele de gherilă cu Sistemul, în timp ce Ruxandra Cesereanu rămâne o suprarealistă obţinându-şi lucid pasele şi transele imaginative. Dintre cei doi, poeta de la Cluj riscă mai mult. Pe lângă discursul poetic bine închegat şi cu numeroase fragmente memorabile al amerikanului, capriciile fantasmale ale pianistei ar putea să pară extravagant-minore. În Naşterea dorinţelor lichide, volum de aşa-zisă proză poetică, ingredientele erau atât de stângaci alese şi combinate, încât compoziţia Ruxandrei Cesereanu era literalmente nefericită. Autoarea se reabilitează acum, mai întâi prin acest curaj de a rămâne ea însăşi în dialogul-confruntare cu un poet de categorie superioară, şi apoi prin nu puţinele reuşite personale, prin punctele artistice pe care le marchează.

Volumul comun devine, tot mai evident, o scenă pe care se înfruntă două viziuni diferite asupra poeziei. Nu asistăm însă la un turnir de conceptualizări. Explicaţia e dată odată cu demonstraţia. Teoria e încorporată în actul liric. Tocmai de aceea, lecţiile predate, cu fandări şi eschive, atacuri şi contraofensive, ironii şi empatii, sunt pasionante: "poezia sănătoasă are întotdeauna cheaguri de sânge în creier/ aşa i-ar fi explicat pianista amerikanului dacă acesta i-ar fi fost elev/ dar cum el nu putea fi aşa ceva/ fiindcă nu rămăsese niciodată la nimic repetent/ ea s-a lăsat prea puţin lecuită în privinţa nebuniei/ iar amerikanul a scos-o doar fragmentar din ospiciul ei zburător/ apoi brusc au început amândoi să-i ţină lecţii de poezie cui/ fireşte submarinului singurul lor paj şi ucenic vrăjitor/ cuminte submarinul îi privea sticlos prin ochelarii de scafandru/ sfios îşi nota în carneţel ceea ce fiecare dintre pretinşii poeţi îi susura/ ca să-l prindă într-o formulă alchimică într-o capcană într-o menghină/ (...) ce mai tura-vura a început cel din urmă/ tu faci din poezie un fel de french can-can/ cu straturi suprapuse de fuste de ţigancă o chestie barocă tenebroasă/ fiindcă îţi ia minţile şi le împrăştie (corect, n.n.)/ iar tu faci din poezie i-a spus pianista/ un soi de chewing gum ultramerikan/ cu chipsuri picante şi gust veşnic mentolat (fals, n.n.)/ shit a izbucnit atunci beatnikul/ fără ironie viaţa ar fi o desuetă prăvălie/ fetiţo ia aminte la ce-ţi spun acum binevoitor şi deloc răstălmăcitor/ ce vrei tu din prăvălia asta nefastă/ sunt dantele panglici mătăsuri curele/ eu vreau în schimb altceva vreau doar cuvintele limpezi/ căzute direct din stele pricepi/ vreau vorbele fără mărgele şi brizbrizuri/ fără confetti fără măşti veneţiene/ vreau un carnaval demachiat cu riduri şi cearcăne autentice/ fără divagaţii ochioase ori întorsături bezmetice/ dar nălucile scurgerile pure de fantezie în comă/ şi licorile psihedelice cui le laşi/ îl zgândări atunci pianiasta pe amerikan/ la naiba-n praznic îi răspunse beatnikul/ vremurile în care simţeam sub vulcan s-au dus/ hai trezeşte-te din nefiresc şi nepământesc/ vino în realitatea de aici şi acum/ scoboară-te din tramvai urcă-n metroul scrijelit cu grafitti/ de trăitorii la periferie/ bea o bere cu mine fii măcar puţin slinoasă şi năpădită de murdărie/ fii reală şi nu boreală/ lasă-te prinsă-n cacealmaua prezentului dar nu cu vorbe de boală/ fii tu însăţi nu pianistă cum te prefaci a fi/ ci femeia de smoală din lăuntru care prea mult a stat închisă într-un cazan/ fii propria ta negresă fluierând la volan/ fii tu fii tu de trei ori fii tu (...)/ hai sictir replică atunci pianista bulbucată/ nu voi abandona niciodată tromba psihedelică pleznind de ceaţă/ sunt chiar eu acum cea care-ţi vorbesc din rărunchi/ cea vie adevărată pricepi nătărăule/ nu voi renunţa niciodată la vedenii colaje nici la delirium tremens/ de la care am căpătat tărie până la os/ nu voi renunţa la fibrele lunatice stihii opiomanii lactee/ la vaporii mistici apocalipsele hrănitoare/ nici la autostopul meu de merlină cu efect de seră blasfematoare/ nici la vagabondajul himeric/ la iluminările oranj bulimia hocus-pocus/ frenezia de videoclip cu heroină".

Vârful volumului, totuşi, abia urmează; şi e de găsit în secvenţele în care amerikanul, captat de magnetismul sexual al pianistei inaccesibile, se va revanşa printr-o delicată operaţie poetic-medicală. Concentrându-se pe "capul fierbinte al co-pilotului său delirant", doctorul se transformă într-un exorcist, extrăgând o serie întreagă de poeţi admiraţi din creierul intoxicat de cultură al superbei paciente. Scena, de mare efect, pendulează iar între ironie şi duioşie: "pe când submarinul zăcea pe covor păpuşă favorită uitată pentru un alt joc/ doctorul se concentra pe capul fierbinte al co-pilotului său delirant/ şi-i puse o coroană de floricele înconjurând un mac roşu deschis/ din care ţâşniră unul după altul modelele ei poetice cu plath în frunte/ unele din ele exorcizate aşa de tare loveau stelele din tavan şi le depăşeau/ aici amerikanul rezistă cu mare nobleţe tentaţiei unei coregrafii/ pornografice à la henry miller sau william burroughs şi-şi legă mâinile/ şi puse o barieră neagră făcută din goluri cosmice în faţa veseliei lui/ dar cu o plasă de fluturi captură ce poeţi erau mai lenţi şi-i punea într-un borcan/ unde îşi băteau furioşi imaginile pe sticla ce le oglindea feţele distorsionate/ de vicii pe care unul din ei dante scria numere negre cu o pană de gâscă".

Un ultim citat dintr-o carte de poezie - densă şi vie - pe care ar trebui s-o citească mai mulţi.