Golden Gate - Cartea tuturor intenţiilor, de Marin Mălaicu-Hondrari

Un volum insolit până la graniţa bizarului şi a straniului este Cartea tuturor intenţiilor de Marin Mălaicu-Hondrari. Să recunoaştem că nici numele autorului nu este dintre cele mai obişnuite. Generaţia încă-tânără, căreia diferiţi comentatori îi lipesc tot felul de etichete minimalizatoare (de la "lipsă de proiect" şi "ignorarea mizelor mari" la "prezentism"), pare un rezervor inepuizabil de surprize. De fapt, Marin Mălaicu-Hondrari, ca şi Constantin Acosmei, înainte de a deveni o semnătură vizibilă pentru toată lumea, reprezintă o identitate artistică închegată. A doua ediţie a celui de-al doilea titlu care-i aparţine (primul, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, a apărut în 2004 şi e de genul liric) arată un scriitor pe deplin maturizat, fără bâjbâielile şi defectele întâlnite de regulă la începători.

Cu o excepţie: un anumit tic cultural de care prozatorul nu poate scăpa, scriitura lui face corp comun cu problematica texistenţială pe care, deopotrivă, protagonistul şi autorul o angajează. Nu-i de mirare că volumaşul redus ca întindere, dar intens pe aproape fiecare filă i-a plăcut atât de mult lui Mircea Cărtărescu (acesta semnând o entuziastă şi frumoasă întâmpinare, pe coperta a IV-a). Ca şi la autorul Nostalgiei, scrisul constituie actul existenţial cel mai profund, iar viaţa ţâşneşte din grafemele şi biografemele unei cărţi unice, desprinsă de orice serie analogică. Vrând să scrie o carte despre sinucigaşi - chiar aceasta pe care o parcurgem -, personajul fără nume al lui Marin Mălaicu-Hondrari realizează că "aleasa societate a defuncţilor mei" nu e de ajutor. Nici măcar suicidar; cu atât mai puţin moral. "Numai prin sinucidere te poţi poseda în întregime", crede el că a înţeles lecţia. Şi totuşi, dincolo de precedentele scriitoriceşti, dincoace de semnele "încurajatoare" pe care sinucigaşii auctoriali le fac discipolului lor ezitant, încep să se vadă tocmai motivele acestei ezitări. "Nu e uşor să te debarasezi de zeci de kilograme de carne, oase şi sânge"; "repet, nu e atât de simplu să te debarasezi de acest trup care duce greul". Modelul Anne Sexton rămâne funebru-seducător: "S-a închis în garaj, s-a închis în maşină, a lăsat motorul pornit. Era sătulă. În Cordoba, Andalucia, 30 de ani mai târziu, eu scriu despre ea, scriu cum pot, mereu conştient că «suicides have a special language» şi că versul acesta îi aparţine ei, Annei Gray Harvey Sexton, cea care nu a trişat, cea care ştia că versurile se plătesc. Şi că totul e o infecţie." (pp. 19-20).

Treptat, personajul de hârtie şi autorul în carne şi oase se amestecă şi se confundă. Butaforia e cea care trebuie distrusă. Compromisurile, şmecheria ieftină sau subtilă, vorbele goale, cuvintele fără acoperire ar merita lichidarea definitivă. Celui ce nu a fost niciodată farsor, viaţa "i se duce de râpă"... Dar pentru un scriitor adevărat, punând farsa la locul ei, centrul de greutate şi de ruptură al vieţii pe care o trăieşte se regăseşte înlăuntrul paginilor sale. Dacă la începutul acestei cărţi-confesiune mintea care se analizează e "plină de barbiturice, dezinfectanţi, arme de foc, autoturisme fatale, funii, fluvii, tăişuri, pungi de plastic", spre sfârşitul spovedaniei, sinuciderea visată pare suspendată în prezentul continuu, plin de sens, al scrisului: "Am măsurat din ochi distanţa care separa terasa de pământ. M-aş fi ales cu câteva fracturi, nimic altceva. Nici acoperişul nu era foarte sus, ba mai mult, ar fi fost ridicolă o încercare de sinucidere de pe un acoperiş în două ape. Repet, nu aveam nici cea mai mică intenţie de sinucidere, cel puţin până nu sfârşeam cartea. Încă mă urmărea visul de a scrie o carte într-o noapte, numai că, pe măsură ce visul se învechea, piedici pe care altădată le-aş fi depăşit destul de uşor acum mă blocau. Ştiam că e bună orice scuză pentru ca scriitorul să amâne momentul confruntării decisive, momentul în care între el şi sine însuşi stă un hău incredibil de subţire şi alb.

Am coborât cele câteva trepte care stăteau gata să se prăbuşească. Totul e şmecherie şi minciună. Nu nu. Totul e joc al spiritului şi adevăr. Nu nu. Dacă nu scriu, totul e şmecherie şi minciună, cât scriu totul e joc al spiritului şi adevăr." (pp. 85-86).

Asemenea reflecţii, mai degrabă grave decât sumbre, îl individualizează pe emitent şi totodată îl plasează într-o reţea de corespondenţe spirituale. Precum în cărţile de final ale lui Octavian Paler, sinuciderea e o temă literară, dar şi un gest definitiv care, dimpotrivă, deliteraturizează viaţa, o esenţializează. Exact când îşi dă ultima suflare, sinucigaşul îşi rotunjeşte semantic existenţa, şi-o încheie într-un mod irevocabil, pune un sigiliu de voinţă proprie. Spre deosebire de capătul celălalt, al naşterii, acesta al morţii îi aparţine. Şi orice acţiune suicidară are motivaţia, semantica şi "grafia" ei. Ultimul punct este pus, de fiecare dată, altfel. Lista cu sinucigaşi din Cartea tuturor intenţiilor şi harta "tematică" pe care autorul o schiţează relaţionează aşadar experienţe ce se vor - şi sunt - fundamentale, finaliste, iar nu minore şi accidentale. O sintaxă a necesităţii grupează faptele şi gesturile subiectului care, murind, va lăsa în urmă infecţia o dată ce a conştientizat-o şi a asumat-o, trăind.

În cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari, acest proces al înţelegerii se parcurge mai ales prin procură. Personajul se gândeşte la sinucidere pe urmele tragice ale altora, iar nu printr-o derivare logică a mizeriei şi nonsensului din propria viaţă. Insul fără nume devine un colecţionar de gesturi ultime şi un arhivar al acestor experienţe din care deprinde gustul sfârşitului. El caută, răbdător, fraza de final, gestica însoţitoare, contextul simbolic în care ruptura irevocabilă a existenţei unui om iradiază. Oricâte sinucideri ne-ar evoca şi descrie cu încetinitorul, ele tot i-ar părea puţine. Fiindcă sensul major al capătului de drum luat pe cont propriu se proiectează profund diferit. De fiecare dată altfel, cu totul altfel, cu o strălucire a morţii mereu nouă.
Urmând să scrie o carte despre morţii lui "dragi", cei din Limbul Sinucigaşilor, cei ce se termină într-un garaj sau sărind în gol de pe podul Golden Gate din San Francisco, protagonistul are suficient material documentar. Îl şi selectează cu grijă, îl triază atent, procedând la cotarea extincţiilor violente. Lângă Anne Sexton, iată-le pe Sylvia Plath şi Diane Arbus, artistă a fotografiei, ocupând celelalte locuri ale podiumului suicidar. Desigur, toate aceste clasificări şi ierarhizări fac parte dintr-un scenariu macabru ce riscă să vireze spre kitsch. În apărarea autorului, să spun că această structură (in)sensibilă, expusă aici într-un mod coerent, e topită în epica (fie ea şi derizorie) a Cărţii tuturor intenţiilor. Ceea ce continuă să deranjeze sunt exageraţiunile culturale ale prozatorului, sublinierile lui superflue, recurente ca un tic. Două exemple: "Herman Hesse susţine că nu avem un lup în noi, ci o mulţime de lupi. Ei bine, părea că lupul-scriitor din mine începuse să pună stăpânire pe haită. Începuse să comunice prin urlete decise cu lupul Kleist, cu lupul Canetti, cu lupul Keats, cu lupul Ursachi." (p. 46); "Mă opream în dreptul ferestrei care da spre pajiştea cu iarba arsă de soare (...) Vorbeam cu voce tare. Ziceam «Kleist» sau «Trakl» şi cuvintele acestea îndepărtau praful de pe mici porţiuni ale geamului." (p. 84). Păcat că eroului nostru nu-i vine în minte, în context, numele complet al lui Cervantes. Geamul s-ar fi curăţat instantaneu, pe toată suprafaţa...

Să revenim la întâmplările prin care trece acest ins ultra-reflexiv. După ce stă singur, zile şi nopţi întregi, într-o rulotă dintr-un parc de maşini devenit cimitir auto, emigrantul ilegal ajunge să străbată sudul Spaniei la volanul unui luxos Lexus. Nu reuşeşte să aştearnă nimic pe hârtie din cartea unică pe care speră s-o dea, însă o "scrie" mental, la volanul maşinii ce înghite kilometru după kilometru. "Mai aveam ceva de scris, mai era drum", se încântă el nu numai cu intenţii, ci şi cu posibilităţi, interpretând, tot aşa, automobilistic lumea înconjurătoare: "la capătul lumii e un sens giratoriu". Scenele memorabile abia urmează şi ele se petrec pe sol lusitan: mai întâi într-un imobil părăsit pe care emigrantul îl trezeşte, printr-o îndelungată şi laborioasă curăţenie, la o nouă viaţă; şi apoi într-o altă casă, şi mai nebunească, populată de 14 câini... Marin Mălaicu-Hondrari dovedeşte o înzestrare remarcabilă în registrul grotescului prozastic: de fapt liric, dar dezvoltat şi speculat epic, în mici episoade de infern cotidian şi dezgustător.

La sfârşitul acţiunii şi al cărţii, "eroul" cu aplecare teoretică pentru domeniul vast al sinuciderilor are o undă de mulţumire. În urma lui, rămâne un cadavru în plus: Maria del Sol (proprietara casei şi a câinilor urlând a pustiu) şi-a pus, după toate probabilităţile, capăt zilelor. În schimb, pentru cel ce continuă să spună "eu", această carte neagră, de o frapantă originalitate, sfârşeşte cu bine. Finalul prozei nu aduce şi finalul personajului-autor care a izbutit s-o scrie. Pentru el, ca şi pentru noi, Poarta de Aur a morţii dorite şi autoprovocate rămâne departe.