Toate-s bune (I) - Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt

Memorialistica, jurnalele, paginile de corespondenţă şi convorbirile tipărite după decembrie 1989 au nu doar o miză comună, ci şi o aceeaşi problemă de fond, pe care o soluţionează diferit. Ele au fost proiectate şi scrise pe o axă a recuperării unor adevăruri şi traume puse la index în regimul trecut. Adevăruri istorice, la un nivel macro, la scara întregii ţări comunizate cu forţa, dar şi adevăruri omeneşti, micro-comunitare, familiale şi personale. De asemenea, traume colective şi sociale, apărute din "lupta de clasă" şi lichidarea burgheziei; şi traume individuale, resimţite şi exprimate acut. O suferinţă enormă, pe cât de întinsă, pe atât de adâncă, a fost înmagazinată în mentalul colectiv, din vremea... colectivizării şi până la finele epocii de aur ceauşist, pentru a ieşi la suprafaţă în anii '90, prin mijlocirea numeroaselor memorii, jurnale, confesiuni îndurerat-violente. Sunt ele, fără excepţie, documente? Sunt toate aceste "supape" individuale la fel de credibile?

Problema esenţială care se pune pentru scrierile testimoniale este cea a onestităţii autorilor-personaje, deopotrivă cu integritatea documentară a mărturiei lor. Ei abordează acelaşi interval istoric, aceleaşi evenimente majore, uneori aceiaşi ani, raportându-se însă altfel la trecut, spărgându-l în "trecuturi" proprii, personalizate, care nu seamănă între ele şi nu mai recompun the big picture. Cosmetizarea, stilizarea, falsificarea brută sau rafinată, invenţia subţire ori grosieră şi, pe de altă parte, ignorarea, "uitarea" voită, trecerea sub tăcere, minimalizarea, negarea distorsionează desenul întâmplărilor şi al faptelor, după capriciile subiectivităţii şi în sensul pledoariei pro domo. E imposibil să nu ai un frison când te gândeşti că, după Revoluţie, memorii au scris şi victimele, şi călăii lor. Şi cei arestaţi, torturaţi, batjocoriţi, dar şi unii dintre cei care au colaborat masiv cu regimul, de nu chiar l-au reprezentat în poziţii-cheie şi postùri forte.

Simultaneitatea trecutelor şi atât de diferitelor experienţe este dublată de o simultaneitate a relatării lor din unghiuri diverse şi contradictorii. La limită, experienţa de lectură e bulversantă. Între un sfânt care învăluie toată perioada carcerală într-o lumină a blândeţii în suferinţă şi un scelerat ori o canalie care, non-participativ, la rece, descriu componentele regimului democraţiei populare, la cine vom găsi, mai bine precizat, adevărul istoric pe care-l căutăm?

Indiferent însă de vocea care îl exprimă şi-l modulează, desfăşurătorul istoric e unul singur. După al doilea război mondial şi o scurtă perioadă de tranziţie către "o lume mai bună", începând cu începutul lui 1948 şi sfârşind cu sfârşitul lui 1989, un Partid unic, impus şi sprijinit de sovietici, a controlat în mod absolut viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării. După "câştigarea" alegerilor (de fapt, fraudarea lor grosolană), acesta a lichidat orice opoziţie, transformând cetăţenii în simpli pioni ai unei gândiri "revoluţionare" (de fapt, dictatoriale). Toate celelalte partide au fost desfiinţate, laolaltă cu instituţiile consacrate ale democraţiei parlamentare. Vechea clasă conducătoare şi "tovarăşii de drum" au luat calea detenţiei, a exilului sau a morţii. Proprietatea privată a fost distrusă prin naţionalizare, colectivizare şi cooperativizare. Cultura a fost aliniată, înregimentată, etatizată şi centralizată. Învăţământul a fost remodelat după criteriile ideologiei unice. Biserica a fost epurată şi anihilată, mânjită şi tolerată. Iar viaţa fiecărui cetăţean al noii republici a fost controlată strict şi urmărită prin mijloace specifice, "operative". La schimbarea comenzii, de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, a existat un scurt interval de liberalizare. Câţiva ani doar, în care România a răsuflat uşurată, pe drumul glorios de la internaţionalismul sovietic la naţionalismul paranoic. După 1971, sub o faţă nouă, regimul şi-a "ascuns" aceeaşi structură totalitară şi aceeaşi obsesie a controlului absolut, până la cele mai intime valori şi angajamente ale omului. Trebuia "să facem totul" pentru Partid şi pentru Secretarul său General. Să facem cu frenezie copii, cât mai mulţi copii; şi să ne părăsim fără murmur casele bătrâneşti din sate, intrate în proiectul "sistematizării".

Vechii comunişti prezintă în memoriile pe care le-au scris după 1989 mai puţin prezentul ascensiunii lor, compromiţător-respingător, şi mai mult epoca următoare, în care rolul activ l-a preluat "garda naţională". Din fluxul memorialistic şi retorica diaristică lipsesc, ca din întâmplare, închisorile cumplite din anii '50, teroarea "obsedantului deceniu", precum şi beneficiile obţinute de ei ca slujbaşi zeloşi ai regimului. Malignitatea acestuia se vede, chipurile, abia mai târziu, odată cu Ceauşescu. Până atunci, totul este roz, iar dacă nu e chiar totul, măcar sunt intenţii bune, idealuri generoase, mici disidenţe umflate acum fabulos. La antipod, noii comunişti, tot mai activi şi mai vocali în paralel cu ascensiunea Conducătorului lor, condamnă vehement crimele perioadei de sovietizare a ţării, scuzând pe faţă politicile criminale ale lui Ceauşescu. Acestea sunt văzute ca o compensaţie istorică şi justificate prin împotrivirea faţă de sovietici. Din nou, parcurgem o memorialistică voit sincopată şi bine orientată. Comuniştii "patrioţi" văd numai abuzurile din anii '50, nu şi omnipotenţa Securităţii din deceniile opt şi nouă. Nu simt frigul din case, nu văd cozile la alimente, n-au aflat de nicăieri despre dărâmarea bisericilor. Văd exclusiv realizărili.

Această parţialitate vădit părtinitoare a decupajului memorialistic, lucrată şi obţinută în mod conştient, astfel încât actantul să iasă bine nu numai în epoca de care a profitat, ci şi în posteritate, ne îndreaptă din nou privirile spre mărturiile victimelor. Poate că paginile acestora sunt şi mai subiective, distorsionate ori deformate de suferinţele îndurate. E posibil să fie animate de un suflu revanşard. Dar, de vreme ce ne-am edificat - prin lectură - asupra "obiectivităţii" foştilor activişti, politruci şi colaboraţionişti, merită să aducem Istoria implacabilă, cunoscută în liniile ei mari, la nivelul particular al unor oameni smulşi din sânul familiei şi din liniştea existenţei lor, pentru a ispăşi, în detenţia politică, tot felul de culpe imaginare. În acelaşi plan vertical cu Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele, 1991-1997) şi cu Florin Constantin Pavlovici (Tortura pe înţelesul tuturor, 2001), şi cu o intensitate comparabilă cu a lui Ion D. Sîrbu (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, 1991, 1993), N. Steinhardt dă, prin Jurnalul fericirii, una dintre cele mai ardente şi mai complete mărturii româneşti asupra infernului parcurs.

Elementul de diferenţă, ca şi cel de legătură, se observă cu uşurinţă. La Ion Ioanid şi Florin Constantin Pavlovici, cartea memorialistică este opera vieţii - la propriu şi la figurat. Mărturia acoperă anii de închisoare într-un mod minuţios şi extensiv, convocând şi consumând parcă toate resursele scriitoriceşti ale autorului. Un autor al unei singure cărţi: cea în care este personaj şi cobai. Cei doi memorialişti şi-au publicat opera testimonială după Revoluţie, în condiţiile de libertate a opiniei, a cuvântului care o exprimă şi a tiparului cu difuziune publică. În schimb, N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu, ambii dispăruţi în 1989, şi-au scris jurnalele în condiţii de clandestinitate, în plin coşmar ceauşist. Experienţele personale sunt coplanare, la fel relatările lor. Ambii focalizează ani de închisoare făcută - pe degeaba - în contextul strângerii şurubului ideologic, după Revoluţia din Ungaria. Şi, la fel, amândoi îşi derulează filmul interior într-o altă epocă istorică, diferită, dar la fel de sinistră: cea a naţional-comunismului. Ei nu scriu pentru contemporaneitate, precum ceilalţi, ci direct pentru posteritate. Între producerea şi receptarea publică a textului există un decalaj temporal semnificativ; şi o ruptură de nivel. Iar aceste două cărţi extraordinare, redactate într-o epocă pentru a fi publicate şi cunoscute în alta, nu epuizează resursele autorilor. Ele constituie summa operei lor, dar nu şi întreaga creaţie, mult mai amplă şi mai diversă.

Diaristica încorporează memorialistica, păstrându-i funcţiile şi adăugându-i altele noi. La Steinhardt, mărturia asupra detenţiei este un punct de plecare într-o aventură spirituală, în timp ce la Sîrbu e un nucleu tematic ce vine şi revine (ca serial de scene propriu-zise şi ca element constant de referinţă simbolică) în notaţia cotidiană. Detenţia şi memorialul care o reînvie nu înseamnă aşadar, în cazurile de faţă, totul. Ele sunt o parte - însemnată - dintr-un întreg, un plan din care s-a dezvoltat şi stratificat o Operă totalizantă. Găsim aici biografie nudă şi lecturi vaste, experienţe concrete şi livreşti, detalieri ale momentului istoric şi transgresări ale lui, scene carcerale oribile şi incursiuni surprinzătoare în cele mai îndepărtate arii culturale, observaţii şi caracterizări făcute fără ezitări, dar şi savante referinţe sociologice, politologice, economice, ştiinţifice. Audiem şi într-o parte, şi în cealaltă conferinţe ţinute în celule supraaglomerate şi asistăm, în ambele jurnale, la înjosirea deţinuţilor de către gardieni sadici. Înregistrăm, la a doua mână, multiple suferinţe fizice şi diabolice torturi psihice, momente de disperare ale "bandiţilor contrarevoluţionari", dar şi clipe de miraculoasă înseninare.

În ambele experienţe, generatoare de cărţi totale, descoperim o conştiinţă de om întreg, pe care nimeni şi nimic nu-l poate disloca. Chinurile din anchetă şi din celulă, mizeria inimaginabilă a spaţiului închis, trădarea unor prieteni apropiaţi contează, dar ele nu schimbă ecuaţia morală a unor caractere adevărate, puternice, forjate după modelul unor taţi de modă veche. Aş spune că nu doar protagoniştii celor două jurnale sunt personaje formidabile, ci şi părinţii lor: Oscar Steinhardt, fostul director al unei fabrici de mobilă şi cherestea din Pantelimon, şi minerul sindicalist petrilean Ion Sârbu. Fără cuvinte mari, dar cu o eficienţă pedagogică incontestabilă, aceştia au ştiut să le predea fiilor lecţia rezistenţei şi a demnităţii. La Sîrbu, se adaugă pe talger modelul Blaga, profesorul şi mentorul care i-a influenţat întreaga carieră. La Steinhardt, o piesă grea în războiul văzut şi nevăzut cu ticăloşia şi prostia înconjurătoare este Manole, prietenul evreu (Emanuel Neuman) reamintit şi citat la tot pasul. În fine, aliatul cel mai important al eroului suferitor este de găsit - într-o unică, dar esenţială diferenţă - în două planuri de ultimă rezistenţă omenească. Pentru Ion D. Sîrbu, cu încrederea lui uriaşă, nedezminţită, în Om, cu simpatiile şi solidarităţile sale de stânga, cu aversiunea faţă de legionari, ca şi faţă de generaţia spontanee de "ilegalişti" de după război, salvarea stă în umanismul tradiţional. Desuet pentru unii, anulat de alţii, dar pentru el încă viu. La Steinhardt, balansul este mai mare şi aventura interioară, maximală. Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul "mistico-legionar" Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă. Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul creştin. Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului este absolut senzaţională:

"15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» - adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata." (pp. 167-169).

Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însufleţit (scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) al botezului cu apă viermănoasă şi duh rapid. Chinuitoarele dileme din viaţa civilă, încă dinainte de război, ezitările şi oscilările lui Steinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărut dintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase. Înainte de a ajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii şi a depăşit câteva praguri importante, într-o experienţă iniţiatică al cărei sens ni se luminează. La primul prag, şi cel mai dificil, a fost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovit care-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă de bunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestaţi. Când anchetatorii, ce l-ar vrea cooperant şi martor al acuzării, îi aduc aminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenţia fiului, acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuşi l-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarăşilor se gripează şi ei sunt obligaţi să schimbe foaia.

Mândru de rezistenţa lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu se prezintă niciodată în ipostaze eroice deşi, în mod cert, le-a întruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchete lungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torţionar şi cu o proporţională violenţă. Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevărul adevărat şi să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit şi a comentat cărţi "duşmănoase", "mistico-legionare"... Să înfăţişeze faptele aşa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpăţâneze în ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur şi simplu, pentru a nu-şi denunţa prietenii? "Vulpenia" mahalagiului din Pantelimon, încăpăţânarea legendară a ţăranului român îi trimit salvatoare semnale. În aceste condiţii, cu securişti care vor, pe baza mărturiei lui, să condamne întregul "lot", soluţia este Minciuna. "Minciuna liniştită şi pricepută", "minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos". Adevărul şi-a schimbat semnul, iar schema de utilizare trebuie modificată din mers. Valorile s-au inversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puşi în slujba unui Sistem perfect de control şi teroare. Conţinutul acestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr, dreptate, democraţie, libertate, solidaritate, egalitate), ar trebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnat sensul şi le exploatează cum vor. Diavolului şi vorbelor lui mieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din care anchetatorii e puţin probabil să fi înţeles altceva decât Satana. Dar când aceştia vor să-l aducă la chestiune, potenţialul lor colaborator bate câmpii cu graţie. Va dobândi, prin urmare, un alt statut: de complice, tăinuitor, acuzat. Îşi va pierde - şi-a pierdut deja - libertatea, dar nu şi sufletul. Pe acesta a ştiut să şi-l ocrotească, trecând şi de al doilea prag. Frica lui atât de omenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut, pentru ce să mai tremure?

Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune, dar modificând treptat compoziţia umană a eroului. Înţelegând rapid cât de mare e acest risc (lecturile teologice îşi spun cuvântul), N. Steinhardt se declasifică voit şi vădit. Se degradează, aşa zicând, din condiţia de erou în cea de personaj. Nu el decide, nu el ţine frâiele situaţiei şi cu atât mai puţin pe cele ale existenţei care i-a fost dată. Poate doar, la nivelul lui, să nu contribuie benevol la alterarea acestei unice vieţi, să nu o compromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în durata lungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor de primă instanţă. Cu cât statura lui morală se precizează şi se întăreşte, cu cât rezistenţa la mârşăvii îi pare mai uşoară, cu atât personajul se smereşte. Înainte încă de a primi botezul în celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creştin. Că a trecut deja şi acest al treilea prag, al smereniei, o dovedeşte atitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pe căzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acesta n-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia de proces, este cutremurătoare şi cristalizatoare moral ca în Noul Testament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat de Steinhardt):

"Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi - asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic - de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti-mitraliere pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor - postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi-n inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (...)

De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.

Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta." (pp. 139-141).

De la jalea adâncă la sublimul uman şi de la umorul negru, la lumina orbitoare a milei şi a iertării, e distanţă de o singură pagină. Iar în această ediţie, fără să punem la socoteală textele însoţitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.