Dialog între Moş Crăciun şi Moş Gerilă

- Adevărat e, Moş Crăciune, că ai asolvit Teologia?
- Deh, fiule, aşa se zice; sau, mai de grabă, se zvonise cândva, în epoca de aur.
- A, da, mi-aduc şi io aminte: era, parcă, vorba de un banc...
- În care diferenţa dintre noi era că eu mi-aş fi făcut studiile la Institutul teologic, iar tu, colega, la "Ştefan Gheorghiu".
- Bună şcoală, şcoală de partid. Cân' am intrat, eram un prost şi jumătate: nici şcoală nu ştiam să zic, ziceam şicoală.
- Când ai intrat acolo?
- Pân '49.
- Funcţiona pe-atunci "Ştefan Gheorghiu"?
- N-aş mai putea să-ţi zâc esact, că eu am asolvit-o la f.f.
- Adică f. f. bine?
- Nu, moşule, la "fără frevenţă", la fîfî. Era mare lipsă de activişti, de cadre de nădejde. Unii n-avea nici patru clase: ne-a alfabetizat, pe toţi, Partidu. Io am dat esamen la ateism ştinţific. A fost destul de simplu: "Toarăşe, esistă Dumnezău?" Răspuns: "Aşa ceva nu să esistă!"
- Eu am impresia, totuşi, tovarăşe Gerilă, că niscai Dumnezeu tot exista, de vreme ce fuseseşi, pur şi simplu, redistribuit în rolul meu. E drept că nu-l interpretai, ca mine, sub bradul cel "cu cetina tot verde", în chiar sfânta seară de Ajun, dar nici departe foarte de aceasta.
- Aci te-nşeli, bătrâne! Io eram Moşu Nou...
- Moşule, ce tânăr eşti...
- Io-l ieducam pe Omu Nou. Mai esact: pe puiu de omnou, în fiecare an, de Anu Nou.
- Între acesta, însă, şi Crăciun e un răstimp de, doar, o săptămână: un interval nesemnificativ; cu-atât mai mult cu cât veneai, cu daruri, nu chiar în noaptea Sfântului Silvestru (când, după calendarul ortodox, e hramul lui Sân-Hermes, Mucenicul), ci cu vreo două zile mai devreme.
- Pentru ca clasa muncitoare, Moş Crăciune, să fie liberă în noaptea dântre ani. Să să bucure de ea în voe, să nu să îngrijească de copii, de care avea grijă Sindicatu, reprezentantu căriia eram.
- Căruia, dacă nu te superi! Că noi, Moşii, suntem buni şi darnici cu copiii buni şi harnici la română: gramatică, ortografie...
- Ortoiepie şi puntuaţie! Ştiu, c-am votat în Parlament.
- Ei, bravo! Iată-te parlamentar.
- Da' cum, dac-am făcut "Ştefan Gheorghiu"? Noi ni-s, mai cu samă, senatori. Da' am colegi şi deputaţi, chiar şi miniştri. Şcoala noastră era şcoală bună, o adevărată pepeneră. Din ea să recrutau, poa' că cunoşti, toaşii primi şi toaşii politruci. Care-s, az, politologi sau priminiştri. Şcoală prima, domnu Moş Crăciun!
- Şcoală de partid, asta-nţeleg. Dar de unde l-aţi mai scos pe Moş Gerilă?! Căci, educaţi în spirit ateist, veţi fi fost, ipso facto, inamicii mortali ai oricărei mitologii (şi, a fortiori, ai celei creştineşti). Miturile, le studiaţi prin microscopul materialismului dialectic şi istoric, ca pe nişte maladii străvechi ale copilăriei omenirii. Eu, Moş Crăciun, eram un soi de rujeolă, ca unul ce umblam, mereu, în roşu.
- Păi, roşu' tău ne convenea şi noo. Mi-era mai mare dragu, Moş Crăciune, să-mi pun pe umeri catifeaua de pe masa prezidului din sala de şedinţe, sala noastră de festivităţi... Pe păreţi, tablouri cu bărboşi, ca icoanili 'mneatale, Moş Crăciune: Marsc, Enghèls, Lenìn...
- Nu pui corect accentele, Gerilă!
- Aşa le puneam noi, pe vremea aia... Primisem sarcină de la Partid şi Sindicat să intepretez pe Moş Gerilă. N-aveam nici doozăci de ani, da' era musai. Trăbuia să mă prefac, nu glumă!
- Şi, de atunci, te tot prefaci, te tot prefaci...
- Păi, ce să-i faci, să mai preface omu. Era o iepocă de mari prefaceri. La noi în sat, umblasem cu vicleiu'; îl colindam pe dom 'ţător, pe popa. Mă pricepeam şi io la teologie. Cu steaua, tot cu steaua, Moş Crăciune, m-a pus să umblu şi Partidu nostru! Ai mei, ca tot românu, cu datina străbună: mai un paar de vin, mai un şorici. Să nu crezi că eram atei: tata-njura de candelă şi sfinţi, de colivă şi 'mnezeii mân-sa... Da' ce vrei, vremurili să şchimbase. Trea să fim şi noi în rând cu lumea. Da' mai era şi rămăşiţe mic-burgheze. Cu Crăciunu dumitale, treacă-meargă, că-l găsisărăm pe Moş Gerilă. Mai greu cu Paştile, cu înviatu...
- L-aveaţi şi voi, drept Paşti, pe 1 Mai...
- Cu Paştile ca Paşti, nici o prolemă, că ş-aşa-i puneam duminica la treabă. La muncă voluntară, domnu Moşu. Da' cu înviatu era groasă rău, că mulţi nu-şi ţinea fleanca; era proşti... Nu ca ai noştri, inşi descurcăreţi. Ştii ce-a răspuns o dată un toarăş, la telefon, cân i s-a zâs "Hristos a-nviat"?
- Ce-a zis tovarăşul?...
- Păi, ce să zâcă, că erau mai mulţi în încăpere: "Just, toarăşe"...
- Ăsta creştin!
- Corect!