Copiii lui Moş Crăciun

Copilăria noastră a fost şi copilăria părinţilor noştri. Sînt momente cînd simt acelaşi lucru şi astăzi: că ei îşi continuă copilăria, în timp ce noi am crescut demult. Am spus mereu că noi am copilărit printre adulţi, stăteam mereu în gura celor mari. Acum îmi dau seama că eram mai degrabă o comunitate de copii cu toţii. Mai mici sau mai mari. Mai cuminţi sau mai neastîmpăraţi. Puşi pe ascultat sau puşi pe glumit şi povestit. Ne jucam încontinuu, inventam cuvinte, beam şampanie (doar asta se găsea) şi împuşcam tavanul cu dopuri, astfel încît de la o vreme nu mai puteai distinge zecile de urme cenuşii de tavanul real. Făceam nori groşi de fum - şi ei se impregnau încet-încet tot în tavan, pereţi, perdele -, dansam la nesfîrşit cu muzica la maximum şi cîntam la o chitară imaginară (sau băteam la tobe). Ne păcăleam reciproc, ne spuneam poveşti cu soldăţei şi rîdeam unii de fabulaţiile celorlalţi, ne dădeam afară din casă pentru a testa în glumă fidelitatea şi dragostea aproapelui pentru noi: unii rămîneau încremeniţi şi lipiţi de uşa de la intrare, cu o disperare în privire, refuzînd să iasă. Alţii plecau demni, cu punga de un leu în care puneam lucrurile esenţiale: păpuşa şi hanoracul de vreme rece.

La un moment dat, toţi salariaţii au fost obligaţi să-şi achiziţioneze o mască de gaze. Odată puse pe faţă, ele au devenit prilej perfect pentru testarea adaptabilităţii la noi provocări: deloc amuzant, doar hohote de lacrimi deznădăjduite, imensă frică de faţa cea nouă şi hidoasă, în spatele căreia cineva rîdea, tot cu lacrimi. Paznicul nostru nocturn era Lupul Zburător, care ne bîntuia nopţile, ne dădea ordine, verifica în mod constant dacă îi sîntem perfect supuşi şi respectăm şi cele mai absurde comenzi ale sale. Înalt, în două labe, leit cu mîncătorul de iezi din poveştile din diapozitive, aterizat pe turla bisericii Sfîntul Dumitru şi cu ochii aţintiţi către fereastra noastră, Lupul Zburător ne păzea, ne dădea fiori, ne cerea la miezul nopţii să coborîm din pat şi să-l privim ca să ne sfideze.

De fapt, noaptea se întîmplau cele mai stranii lucruri: se auzeau şoaptele cu comenzi ale Lupului, primeam invitaţiile la grădiniţă, în cel mai democratic mod: "Vrei să mergi la grădiniţă?", venea Iepuraşul cel înalt, deşirat şi albastru, cu multe jucării şi jocuri, pe care le plasa fix în mijlocul camerei - asta se întîmpla într-o singură noapte de primăvară pe an. Într-o altă singură noapte, de iarnă, Moş Nicolae băga doar capul pe uşa de la intrare, atît cît să strecoare discuri cu poveşti şi cărţi colorate pe - şi nu în - cizmele pe care le puseserăm toţi la uşă înainte de culcare.

O noapte a fost cu adevărat stranie, era în 1988. Ea a venit imediat după o discuţie ca de adulţi despre existenţa lui Moş Crăciun. Am purtat-o toţi patru, doi dintre noi, Miron şi cu mine, mai aprins decît Mama şi Tata. Miron susţinea că nu există şi că nu va veni cu adevărat. Eu susţineam răspicat că da, există. Există, aşa cum şi Lupul Zburător există şi stă pe turlă în fiecare seară şi se uită la noi, aşa cum şi Iepuraşul albastru există şi ne face cîte o vizită o dată pe an, primăvara. Şi aşa cum şi Moş Nicolae tocmai ne adusese cu două săptămîni în urmă discul cu "Lanţul slăbiciunilor". Mama şi Tata nu prea interveneau, părea că nici ei nu ştiu ce să zică, se gîndeau şi ei care o fi adevărul.

În noaptea aia, ne-am dus toţi la culcare îngînduraţi. N-am apucat să ne băgăm bine în pat că... l-am auzit. A bătut la uşă în cel mai necunoscut mod. Mama s-a dus şi a întrebat cine e, iar el a spus că-i Moş Crăciun. Nu mai respiram în clipele alea, putea să-mi comande Lupul Zburător orice, nu-l mai ascultam. Moşul a întrebat dacă au fost cuminţi copiii. Mama a spus, în numele tuturor, că... nu chiar. Moşul s-a întrebat atunci retoric ce caută la noi. Mama, de teamă să nu plece, s-a răzgîndit şi a spus că am fost totuşi destul de cuminţi şi l-a invitat pe Moş să intre, că ne merităm cadourile. A deschis uşa, moşul a intrat - era la cîţiva metri de mine şi Miron, îl auzeam doar, dar eu cel puţin nu mă puteam clinti din pat de emoţie şi teamă -, i-a înmînat Mamei cadourile, i-a spus sărut mîna şi a plecat.

N-am reuşit să adorm pînă dimineaţă. N-am putut vorbi cu nimeni despre asta a doua zi. M-a mirat mereu faptul că fratele meu nu a spus nimic. Nici Mama şi Tata n-au suflat nici un cuvînt. Erau, pesemne, toţi mult prea impresionaţi şi speriaţi ca să mai vorbească de ce se întîmplase cu o noapte înainte. Moş Crăciun devenise peste noapte subiect tabu.

În anul următor, decembrie '89, Moş Crăciun n-a mai venit. În timp ce făceam probleme de matematică din culegerea galbenă cu roboţei, ne întrebam dacă va veni. Dar tot jocul se mutase acum la televizor, în direct. Moşul nu mai avusese timp de noi. În casă, erau tot rotocoale groase de fum, dar fără şampanie, fără dansuri şi rîsete, fără păcăleli şi teste de fidelitate, doar mişcări febrile de-a lungul şi de-a latul camerei, în jurul televizorului dat tare. Nu eram toţi împreună, Mama era la Bucureşti şi noi trei la Craiova, eram departe unii de ceilalţi, dezrădăcinaţi. Poate că de-aia Moşul nu ne-a mai găsit în anul ăla, s-a rătăcit.

Pe 24 decembrie 1990, Moşul s-a arătat iar. Nu ne-a mai pierdut urma. Ne-a confirmat din nou că există. De data asta, nu a mai venit pe furiş noaptea, nu ne-a mai dat fiori şi nici motive să facem din el un secret. S-a detabuizat. A venit cu avionul, l-am aşteptat la aeroport, ne-a strîns în braţe, ne-a zîmbit cald, ne-a spus că i-a fost foarte dor de noi, ne-am dus cu toţii acasă şi a început să ne împartă multe, multe cadouri. Atunci eu şi fratele meu am aflat că sîntem copiii lui Moş Crăciun.