The Fair Lady - Şah la regizor

Citiţi capitolul despre tinerii regizori români din Şah la regizor de Cristina Modreanu


Ceea ce s-ar putea numi generaţia 2000 pe un counter al maşinii timpului care se dă ameninţător peste cap are drept coordonate în scris suprafaţa. Aceşti băieţi şi aceste fete, unii mai talentaţi, alţii mai puţin, scriu pe faţa foii de hârtie, pixul nu pătrunde în adânc. Mulţi dintre ei scriu direct la computer, unde şi subţirimea filei e anulată - acolo se scrie pe neant. Jocul, iluzia, trompe l\'oeil, relativismul căutat cu lumânarea, pretenţia că nimic nefiind serios nu trebuie luat în serios, libertatea înţeleasă ca lipsă a regulilor. Când scrii pe ecranul computerului e foarte uşor să ştergi - cuvintele dispar fără să lase urme, altele le pot înlocui pe loc, fără sângerarea apăsată a tăiatului cu pixul...

Cristina Modreanu e un critic de teatru tânăr şi serios, combinaţie rar întâlnită în ziua de azi. Este o fair lady care se încăpăţânează să aibă faţă de actul artistic un respect aproape mistic, astăzi, când toată lumea se trage de şireturi cu toată lumea. Sunt convins că vede o piesă de cel puţin două ori înainte să scrie. Chiar şi atunci când demolează un spectacol, se simte printre rânduri o mare dragoste de teatru. Deloc lipsită de umor, un umor delicat şi tăios, de domnişoară din la belle epoque, ştie să glumească serios, fără ură şi dispreţ. E conştientă că spre deosebire de scriitor, care e şi nu e la mâna criticului literar - o carte rămâne şi poate fi oricând reevaluată - actorul, prin efemerul asumat al artei sale scrise pe aer, trăieşte în viitor doar prin cuvintele criticului de teatru contemporan cu el. Un actor nu uită în veci cel mai neînsemnat cuvânt de bine, şi mai ales de rău, pe care l-ai scris despre el. Cristina Modreanu ştie să nu se joace cu sufletele lor...

O numesc pe Cristina the fair lady nu numai pentru că aduce cu Audrey Hepburn, nu numai pentru că e frumoasă, ci şi pentru celălalt sens al cuvântului fair: cinstit.

Cristina e un critic cinstit. Dacă artistul poate fi mitoman, oportunist, fanfaron, şi tot artist rămâne, cinstea este condiţia sine qua non a existenţei criticului. Un critic care falsifică premeditat, un critic care prezintă impostura drept geniu şi loveşte într-un ta lent autentic pentru că aşa îi dictează interesele lui de moment, oricât de bine ar scrie, este nu doar nul, este negativ. Cristina Modreanu va scrie toată viaţa, chiar şi supusă ameninţării sau torturii, doar ce crede. Seriozitatea şi cinstea sunt cele care o determină, printre colegi care se bazează pe un soi de neoimpresionism, pe improvizaţie şi "spontaneitate" căznită, să se documenteze atent când scrie. E una dintre calităţile ei de gazetar cultural, specie pe cale de dispariţie, pe care Cristina o salvează literalmente prin apariţia ei luminoasă.

Un singur lucru cred că mai are de făcut, celelalte vor veni de la sine. Munca mea cu ea atunci când şi-a început cariera gazetărească a fost s-o determin, uneori prin mijloace de-a dreptul brutale, să-şi dea drumul, să înveţe, sau, mai degrabă, să descopere în ea însăşi calea deraierii. Ca ziarist, Cristina a găsit această cale şi merge pe ea din ce în ce mai hotărâtă. Când însă o va dibui şi în critica dramatică, s-ar putea ca presa românească să piardă un gazetar de excepţie pe care teatrul şi-l va adjudeca definitiv.

(Cristian Tudor Popescu)


Când am început să scriu primele cronici am primit, din fericire pentru mine, şi câteva sfaturi. Printre ele, unul pe care îl ţin minte şi azi - şi-l voi ţine minte, cu siguranţă, întotdeauna: "Fii atentă la actori, ei sunt piesele ce se mişcă pe tabla de şah, dar fii mai ales atentă la gândul regizorului, el e cel ce stabileşte succesiunea mişcărilor, strategia de atac, el e cel care câştigă sau pierde partida. În principal el".

Sfatul era bun, foarte util, am înţeles mai târziu - cum nu sunt multe sfaturi - iar eu l-am urmat din instinct. Am învăţat astfel cum să privesc un spectacol, ce să urmăresc pe parcursul lui, cum să disec şi să separ fibrele din care este alcătuit. Care sunt resorturile ce ţin un spectacol în viaţă - dacă îl ţin - şi ce-l face să fie născut mort, atunci când, din păcate, se întâmplă aşa. Cu timpul am câştigat răbdarea de a vedea zeci de spectacole mediocre pentru bucuria de a descoperi printre ele un sâmbure de lumină, o construcţie memorabilă, aproape de perfecţiune, genul de partidă de şah în care până şi piesele se bucură că sunt implicate. Pentru ca asemenea spectacole (dar şi exemplele contrare) să nu fie uitate, am crezut că e bine să strâng câteva cronici din cele publicate în ultimii cinci ani (în special în pagina de specialitate a Adevărului literar şi artistic, dar şi în Adevărul şi Teatrul Azi). Le-am aşezat "pe cap de regizor" în speranţa că se va observa astfel traseul fiecărui creator de la un spectacol la altul, mă rog, o porţiune numai din acest traseu, în măsura în care acesta s-a intersectat cu "traseul" meu de spectator. Aşa se explică absenţele unor nume cunoscute sau numai ale cronicilor pe marginea unora dintre spectacolele lor. Începută ca o tablă de şah a regiei româneşti din ultimii ani, cartea s-a transformat, prin selectări succesive, într-o hartă a subiectivităţii mele.

Cer iertare minunaţilor actori implicaţi în spectacolele incluse în acest potpuriu regizoral, pentru că nu sunt ei în centrul declarat al atenţiei, deşi unii sunt, prin forţa lucrurilor.

Pentru că tot e vorba de partide de şah, am dus metafora până la capăt şi, încercând să contrazic impresia unuia dintre regizorii "portretizaţi" aici - cum că am juca, noi, criticii, cu ei, regizorii, o partidă de şah fără să vedem cu adevărat piesele -, am decis, pentru acest început editorial, să declar "şah la regizor".

(Cristina Modreanu)

Când voi înceta să-mi pun această întrebare, ceva în relaţia mea cu această artă se va fi alterat definitiv şi vom fi început să ne otrăvim reciproc, fără sens. Trebuie să ştiu în fie care clipă dedicată teatrului ce anume mă ţine aproape de el, chiar dacă multe dintre căutări se vor sfârşi neîmplinite. Ştiu, de pildă, că îmi plac imens senzaţiile ce mă încearcă înaintea unui spectacol nou - misterul a ceea ce se va revărsa de pe scenă, speranţa că voi pleca îmbogăţită cu înţelesuri noi, curiozitatea neliniştită, ce seamănă probabil cu cea a exploratorului, în orice domeniu ar fi implicat el.

Pentru mine teatrul e o aventură, posibil un substitut al aventurii absente în viaţă. În fond, spectaculosul din viaţa reală nu poate fi accesibil tuturor; dacă ar fi aşa, el şi-ar pierde automat calitatea de experienţă ieşită din comun. Teatrul însă este furnizorul unui alt tip de spectaculos, o explorare, prin intermediul propriei sensibilităţi, nu a măreţiei naturii, ci a sensurilor existenţei. Privind uimită la cel ce ajunge pe Everest, aducându-mi aproape frumuseţea sălbatică, virgină, a unui colţ de lume inaccesibil mie, încerc o senzaţie similară cu cea provocată de revelarea, graţie unui spectacol puternic prin coerenţa lui, a unor semnificaţii şi înţelesuri noi cu privire la propria-mi vieţuire, în căutarea cărora, fără "lecţia" teatrului (a artei, în general), aş fi orbecăit, poate, la nesfârşit...

Un spectacol cu adevărat semnificativ, în stare să tulbure o conştiinţă, să nască în purtătorul ei întrebări până atunci ne puse, e valoros precum o conversaţie deschisă cu un prieten drag, ce-ţi poate spune mai multe despre tine decât poţi tu să vezi. Ce poate fi mai valoros decât o asemenea întâlnire?

Păşesc în teatru cu sentimentul celui ce se pregăteşte să cucerească o lume - poate sună patetic, dar e riguros adevărat - şi părăsesc sala de spectacol, după caz, victorioasă sau învinsă. Oricât de puţine victorii ar fi, cred că lupta merită purtată. Mi s-a spus că sunt, uneori, prea dură când judec un spectacol. Gândindu-mă la asta, îmi dau seama că nici nu se poate altfel - atâta timp cât, pentru mine, teatrul e o chestiune foarte personală, consum din mine (energie, gând, senzaţii) în aceeaşi măsură în care se consumă creatorii lui şi investesc într-un spectacol nu numai timp (e drept, mult mai puţin timp decât in vestesc ei), ci şi speranţă, încredere. Iar faptul de a nu primi nimic în schimb produce, inevitabil, frustrare. Nu cred în criticul care intră în sala de spectacol dominat de indiferenţă sau având "obiective" fixate deja. Mi se pare că în casa lui, a teatrului, trebuie să calci complet deschis, disponibil, capabil să-ţi exersezi necondiţionat uimirea - şi nu blazat, atins până la dominaţie de gânduri parazite. În faţa ta se deschide - când se deschide! - o lume, de care trebuie să te laşi cucerit. Nu cred, de asemeni, nici în teatrul care te lasă indiferent, e ca slujba ţinută de un preot-funcţionar sau ca lecţia predată de un profesor plictisit; sunt întâlniri care ar trebui să fie esenţiale şi e teribil dacă, o dată consumate, nu te-au transformat cu nimic.

De ce scriu despre teatru? Pentru toate cele de mai sus şi pentru că sper, în naivitatea mea, într-o "epurare" a acestei arte: aş vrea să se facă numai teatru cu sens, să dispară exerciţiile facile, nemotivate estetic şi uman, ci doar financiar. Mai mult decât de orice mi-e teamă de obişnuinţă, în viaţă ca şi în artă, iar scrisul despre teatru este şi el un mod - salvator! - de a lupta împotriva acesteia.

(Cristina Modreanu)