Lucruri fragile...

Citiţi un fragment din această carte.




De la volumul Scene, reflecţii, fragmente (Ed. Cartea Românească, 1994) au trecut şase ani fără să mai apară vreo carte de Lucian Raicu. Ani lungi, în care criticul, departe de lumea dezlănţuită a patimilor şi orgoliilor dâmboviţene, ne-a contrariat mai întâi şi ne-a supărat, efectiv, mai apoi, prin tăcerea lui densă, prelungită, inacceptabilă. După Revoluţie, a mai trimis foarte rar câte o colaborare la "România literară" şi (dacă nu mă înşel) "Al cincilea anotimp": prezenţă discontinuă, fragmentară, nu foarte convinsă de ea însăşi (!), mai mult absenţă decât prezenţă. Dincolo de proiectul individual, personal de existenţă, motivul tăcerii lui Lucian Raicu trebuie că e unul şi acelaşi cu raţiunea pentru care l-am vrea prezent şi chiar activ, astăzi, aici - în literatura română ce se face şi se desface sub ochii noştri. Acest motiv al unei lungi absenţe cred că este eliminarea (schimbarea) criteriilor, în primul rând a celui valoric, cu care criticul a operat o viaţă întreagă. După aproape patruzeci de ani de critică, probabil că i-ar fi greu, prea greu lui Lucian Raicu să accepte că literatura română postbelică a fost un "deşert cultural"; sau că G. Călinescu e un "critic ratat" (uimitoare inepţie! cu cât o citez mai des, cu atât îmi pare mai ridicolă); sau că neomodernismul "şaizecist" a "legitimat" ceauşismul; sau că Marin Preda a fost un "colaboraţionist"; sau că "optzecismul" ne readuce, în sfârşit, în lumea civilizată, în timp ce generaţiile anterioare ne scoseseră de acolo; sau că valoarea estetică nu mai este un criteriu tare, şi Eminescu însuşi nu ne mai spune mare lucru; sau că, în fine, nu (ar trebui să) avem un singur canon, estetic, ci mai multe (mai puţin estetice)... Exagerez spunând că Lucian Raicu - precum regretatul Ov.S. Crohmălniceanu - a răspuns cu o tăcere încăpăţânată unor asemenea aberaţii? Şi când astfel de aberaţii puiesc şi tind să copleşească adevărurile (părţi ale unui adevăr estetic elementar), e o exagerare să spun că îmi lipseşte foarte mult Lucian Raicu, spiritul criticii lui?

În scrisul său (exceptând perioada începutului, viciată şi falsificată de realismul socialist), criticul a apărat constant literatura cu majusculă, a subliniat-o, arătând-o, o dată şi încă o dată, cu o nobilă încăpăţânare. E o scenă memorabilă, cu Marin Preda şi Lucian Raicu la aceeaşi masă, primul afirmând răspicat că e foarte bine că Slavici a făcut închisoare pentru ereziile sale politice, al doilea dându-i mereu aceeaşi replică, interogativă, cu o nedumerire aproape dureroasă: "Slavici, domnu’ Preda?". "Da, da, Slavici, bine i-au făcut!", răspundea netulburat Preda; şi Raicu iar, lungind, îndurerat, silabele: "Sla-vici, domnu’ Preda?". Tot aşa, accentuând pe ideea de valoare a scriitorului, astfel încât ideea de închisoare, de închisoare care l-a închis (auzi comedie!) pe scriitor, să pară şi mai absurdă. Ce ciudată pare reacţia lui Raicu, astăzi, când atât de frecvente sunt denunţurile marilor scriitori, acuzele şi reproşurile aduse lor, într-o adevărată sarabandă a "revizuirilor"! Ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă: să scrii despre Tolstoi ca şi cum ai scrie despre Tolstoi, despre Balzac ca şi cum ar fi vorba de Balzac, despre Eminescu şi Arghezi ca despre Eminescu şi Arghezi... Nu altfel, ci exact aşa: cu conştiinţa faptului că scrii despre nişte mari, foarte mari creatori. Pe Lucian Raicu, iubirea faţă de marea literatură (pe care, nu ştiu cum se face, dar o vede, o recunoaşte!) ajunge să-l "smulgă" din sfera comentariului aplicat, a criticii de întâmpinare, cu verdictele ei cam tăioase. De la o anumită dată (1978), în bibliografia sa încep să aibă pondere şi să predomine volumele de eseistică, de reflecţie liberă (în sensul neîngrădirii la un obiect estetic dat) şi scânteietoare asupra spiritului şi actului creator. Practica scrisului şi experienţa lecturii (1978) şi Fragmente de timp (1984) au şi un corp consistent de cronici, însă în Reflecţii asupra spiritului creator (1979), Scene din romanul literaturii (1985) şi Scene, reflecţii, fragmente (1994), criticul se eliberează, parcă, de povara lui săptămânală (cronica! verdictul!), ajungând, în fine, la marile lui iubiri: câţiva scriitori, câteva cărţi, câteva teme. Şi, peste tot, o speculaţie pasionantă pe marginea lor; de fapt, în chiar centrul, în nucleul lor iradiant.

Am ajuns la obiectul acestei cronici literare: tot un astfel de volum, de libertate a alegerii temelor şi fragmentarism în tratarea lor, este şi Scene, fragmente, reflecţii, o antologie (din ultimele patru titluri citate anterior) realizată şi prefaţată de Vasile Popovici. Prefaţa e inteligentă şi comprehensivă, cu unele exagerări. În plus: se vorbeşte, în legătură cu L. Raicu, de "cărţile atinse de geniu, două-trei". (Chiar geniu? Criticul însuşi ar îndepărta, cu un zâmbet, calificativul). Sau în minus: "Doi autori coexistă în Lucian Raicu. Unul care-şi scria cronicile săptămânal la gazetă, critic de întâmpinare (...) Celălalt, adevăratul (s.n.) Lucian Raicu, revenind mereu la câţiva autori fundamentali..." (Nu e prea netă distincţia, nu e prea categorică separaţia? Talentul, forţa, vocaţia criticului să lipsească tocmai din critica sa curentă?). În totul, însă, comentariul lui Vasile Popovici e consistent, adecvat obiectului său, şi deci creditabil. Câteva dintre "fibrele" lui Lucian Raicu, ale scrisului său, ies la lumină printr-o analiză atentă şi ascuţită. Într-adevăr, după ce-l citeşti, "laşi din mână cartea nu neapărat cu o nouă părere, a lui, cât cu sentimentul că te-ai aflat în apropierea unei gândiri vii care ţi se oferă pe sine şi-ţi mijloceşte întâlnirea cu gândirea vie a unui Tolstoi sau Bacovia". Observaţia e pătrunzătoare, precum şi aceea că în reflecţiile lui L. Raicu se vorbeşte "despre toate problemele mari ale literaturii, dar literatura nu mai e doar text scris, ci o experienţă umană ce ne vizează direct şi ne pune pe toţi în contact, autor, personaje şi cititor". Aşa este: marea literatură e, pentru critic - cu un cuvânt uşor demonetizat - trăire, trăire intensă ce arde clişeele, locurile comune, banalităţile şi ifosele "specialiştilor".

Mărturisesc spăşit că un clişeu aveam şi eu (fără să fiu "specialist") în legătură cu blândeţea lui Raicu, a scrisului său uşor concesiv, indulgent, orientat cu precădere înspre meritele (nu şi scăderile) autorilor analizaţi. Şi iată, descopăr cu o anume stupoare numeroase săgeţi polemice lansate de el, o adevărată tolbă în paginile acestei antologii: "Dostoievski e mai sincer şi mai puţin grăbit decât profesioniştii misticii, mai aproape de revelaţia lucrurilor ultime, atât de obsedante, desigur, pentru aceştia" (p. 25); "Sufletele meschine dau (...) năvală în critică, în căutare de satisfacţie, ca într-un domeniu al vânătorii de infracţiuni; culpabilizând ceea ce este sortit să le rămână străin; sau al vânătorii de "idei" unilaterale şi exclusive; al vânătorii de "acorduri" şi "dezacorduri", zgomotoase, vane, de strictă utilitate personală"; "Ce "înrudire" prezintă cu sufletul vast eminescian mulţimea specialiştilor în Eminescu? Cu Tolstoi? Cu Sadoveanu?" (p. 30); "S-ar putea înţelege că de infern e vorba; ar fi de ajuns pentru aceasta să contempli, din interior, chinurile celor aleşi şi deopotrivă convulsiile impostorilor, care nu vor să recunoască, faţă de ei înşişi, că sunt ceea ce sunt" (p. 55); "Dar Kafka? O atmosferă crispantă, mistică, funebră, domină studiile privitoare la opera sa, scrise de oameni lipsiţi de simţul umorului şi pe care lipsa acestui simţ nu-i îngrijorează, studiază mai departe, ca şi cum n-ar vedea legătura" (p. 67); "Dar ce să zici despre oamenii (intelectuali, vezi bine, respectabili profesori, scriitori de marcă, temuţi critici) care nu cad, mai niciodată, pe gânduri, în orice caz scrierea lor nu-ţi sugerează o clipă această (umilă) eventualitate, că ar putea fi clintiţi din bietele lor concluzii, din certitudinile agonisite, din înfricoşata (pentru că din "frică" s-a născut) aroganţă" (p. 86); "Cum ar fi arătat o întâlnire Ţvetaeva - Richard Strauss? Ce "scenă" pentru un roman (imaginar de astă dată) al "spiritului creator"! Şi ce prosteşte sună generalizările pe această "temă". Tot prosteşte înlocuindu-se unele pe celelalte. Într-o cursă neîncetată a, vezi bine, progresului. Cercetării Estetice!" (p. 230). Totul culminând cu un fragment incandescent (şi nedrept!) al "blândului", "concesivului" Lucian Raicu: "Bacovia bătând cu o monedă, noaptea, în geamul iubitei sau întorcându-se "topit de băutură", o dimineaţă de seve primăvăratece sau moartea bătrânului prinţ într-un roman de Tolstoi, ştrengăriile lui Iosif adolescentul invidiat şi răsfăţat din tetralogia lui Thomas Mann, eminescianul mai suna-vei dulce corn, feminitatea animalic triumfătoare a Eulei din Cătunul lui Faulkner şi imnul către soare al lui Holderlin, noaptea de mai a lui Macedonski, rigoarea lui Camus şi frivolitatea lui Gide, obsesia sugrumării şi a jupuirii la Liviu Rebreanu, ciupearca lui Ion Barbu şi fătălăul lui Arghezi, "cetăţeanul" lui Caragiale şi Raşelica ingratului său fiu, câinii nenăscuţi ai lui Nichita Stănescu lătrând copii [oameni, n.n.] nenăscuţi încă, "frigurile" lui Marin Preda şi nebunii făţarnici ai lui Mazilu... ce legătură să fie între toate acestea şi Literatura ca instituţie şi studiu sever, ce au în comun aceste lucruri nespus de fragile şi necesare vieţii cu "istoria" literaturii, cu sistemele şi curentele ei, cu barocul şi cu manierismul, cu clasicismul şi modernismul, cu structuralismul şi tematismul, cu tablele de materii şi cu doctoratele, cu bibliografiile exhaustive, cu morga specialiştilor şi călătoriile de documentare, cu dezbaterile "pe teme majore" şi cu simpozioanele unei elite mărginite şi îngâmfate, ce legătură are una cu toate celelalte şi cum de se simt unii şi alţii atât de în largul lor în loc să aibă aerul jignit ori buimac al unor intruşi?" (pp. 10-11).

E limpede că Lucian Raicu are o antipatie vie faţă de "specialişti" (mai mereu îi pune între ghilimele!), faţă de efortul lor de a sistematiza, a parcela, a împărţi pe felii materia vie a literaturii. Alături de aceasta suferă criticul, atunci când o vede, nici măcar anesteziată, hăcuită pe masa Cercetării Estetice. Şi totuşi, în vehemenţa sa atât de expresivă, L. Raicu alunecă în păcatul generalizării: chiar aşa, toţi specialiştii (cu sau fără ghilimele) să fie culpabili şi inutili? Unul, măcar, de sămânţă, să nu facă şi el o câtime de bine literaturii? Adevărul e că autorul, pentru a-şi susţine punctul de vedere, construieşte adesea astfel de perechi de termeni aflaţi într-o ireductibilă opoziţie; iar termenul antitetic e împroşcat cu acizii ironiei, astfel încât, prin contrast, termenul propriu să apară într-o lumină cât mai favorabilă. Şi de fiecare dată, criticul este de partea literaturii adevărate, împotriva celor ce o falsifică prin propria lor neînţelegere. În scrisul său (şi, iată, această antologie întăreşte constatarea), accentul axiologic e mereu prezent: un accent grav, când e vorba de un mare creator, alteori ascuţit, când e vorba de cineva care nu înţelege de fapt (deşi mimează asta) literatura veritabilă. Chiar admiratori ai unui creator important, cei ce se "specializează" în subiectul respectiv şi pretind că-l epuizează (tablele de materii, doctoratele, bibliografiile exhaustive etc.) trădează, în ochii criticului, concretul viu şi inepuizabil al operei, palpitul ei ce nu intră în pagina "specialistului". Cum să intre, dacă acesta, el însuşi, nu palpită, nu se însufleţeşte la contactul cu opera? Modul de a proceda al lui Lucian Raicu este, în schimb, acela de a lumina din interior, printr-o lectură adecvată, opera pe care criticul o (re)citeşte. Numai aşa aceasta, iniţial opacă, "ajunge să ne vorbească, altfel tace". "Lumina operei nu e accesibilă celui ce n-o simte, mai întâi, în sine, emanând puternic" (p. 30). Pornind de la "postulatul" lui Plotin (cel ce vede e înrudit cu ce e de văzut), criticul se înrudeşte (nu deodată, spontan şi entuziast, ci în timp, prin acumulări şi revelaţii) cu marii autori şi marile cărţi ale lumii: opere în care, ce ciudat!, marile teme, temele fundamentale nu sunt niciodată ocolite, ci se suferă sincer în miezul şi în coaja lor. Literatura este o posibilă salvare, una dintre puţinele căi, anume prin concretizarea vitală pe care ea o aduce. Aş adăuga: ca un medicament miraculos care îţi deschide ochii, îţi lărgeşte sufletul şi mintea, eliminând, totodată, veninul din organism... Singură opera are deci un acces "exprimat, exprimabil" către adevăr şi spune ceva esenţial despre om. Blestematele chestiuni insolubile, care îl obsedau şi pe Marin Preda în scrisul său, nu sunt ocolite de criticul literar; dimpotrivă, ocolirile şi evantaiul vorbelor goale, morga specialiştilor şi convingerile comode, la modă, îl irită şi îl fac să fie polemic. Literatura e pentru Lucian Raicu nu doar un mediu propice, de existenţă şi de respiraţie, în care viaţa se substanţializează, ci şi un fel de pavăză, de scut împotriva imposturii, a mediocrităţii, a minciunii existenţiale şi falsului estetic.

Bacovia bătând cu o monedă, noaptea, în geamul iubitei sau întorcându-se "topit de băutură", ciupearca lui Ion Barbu şi fătălăul lui Arghezi, "frigurile" lui Marin Preda şi ştrengăriile adolescentului Iosif din romanul lui Thomas Mann: să-l lăsăm pe Lucian Raicu, după aproape patru decenii de critică, să se sprijine pe ele şi pe alte asemenea lucruri "fragile", fără obligaţia de a mai corecta - altfel decât prin luminosul exemplu personal - aberaţiile contondente ale zilei, care au ajuns să ne exprime...