Pentru Georgia, nu?
A fost odată, într-o ţară cu faţa ca luna plină, între oceane pe care iarna patinau şoriceii, lîngă munţii care se ţineau de nori, a fost odată o fetiţă. Parcă o chema Georgia, cel puţin aşa mi-a chiţcăit unul dintre şoricei. Şi avea Georgia noastră o mulţime de jucării, unele mai frumoase decît altele şi nu vroia să se culce niciodată, doar să se mai joace puţin cu păpuşile care cântau şansonete ori cu tigrişorul care ştia să recite poezii în limba tigră. Dar, oricât nu ar fi vrut ea să doarmă, tot o apuca somnul - că aşa e cu somnul ăsta: te apucă atunci când ţi-e lumea mai dragă.
Şi aşa, într-o seară a adormit fără să vrea. Dar nici n-a apucat Georgia să pună bine geană peste geană, că deodată jucăriile au început să facă ce ştiau ele mai bine: ursuleţii să mormăie, girafele să girafeze, tigrişorii să recite, păpuşile să cânte. Şi i s-a părut Georgiei ca jucăriile se simţeau grozav de bine şi ei îi era un necaz grozav că nu putea să se joace cu ele. Dar, ce să facă, nu poţi să şi dormi şi să te şi joci în acelaşi timp. Ce vis urât!
- Ce vis urâât! a strigat ea dimineaţa următoare. Am avut un vis fooarte urâââât (se cam alinta, de aceea pronunţa cuvintele lungite, mai ales dimineaţa şi atunci când mânca îngheţată).
- Cum adică, Georgia? A întrebat-o mama ei, care în dimineaţa aceea era îmbrăcată într-o rochie bleu.
- Jucăriile se jucau şi eu dormeam şi nu mă puteam trezi. Urăsc visele. Nu mai vreau să visez niciodată, a strigat Georgia.
- Ştii că nu ne putem apăra de vise: când adormim, ele pot să vină când vor. Somnul e poarta viselor.
- Atunci nu mai vreau să dorm. Chiar deloc. Mi-e frică de vise.
Mama a dus-o pe Georgia la grădiniţă, apoi s-a dus la cel mai şic magazin din oraş, se numea Dreamland. De acolo a luat câteva lucruşoare, pe care le-a ascuns bine când a ajuns acasă. Şi, în fiecare seară, când Georgia nu vroia să se culce şi stătea cu ochii deschişi, scotea câte unul din lucruşoare. Întâi i-a arătat fetiţei o eşarfă care îşi schimba culoarea la fiecare mişcare (dar eşarfei îi plăcea să rămână roşie cât mai multă vreme, şi atunci mama o scutura până când se făcea verde sau galbenă cu picouri). Şi Georgia, ameţită de jocul culorilor, a adormit. În a doua seară, mama i-a arătat un ibric fermecat în care apa fierbea fără foc şi lua gustul pe care îl doreai (dar, Georgia, trebuie să ţii ochii strânşi tare de tot şi să te concentrezi la gustul care îţi place mai mult în clipa asta - doar atunci apa prindea gust de zmeură sau de portocale sau de ce vrei tu). Ibricul i-a plăcut mult fetiţei şi îl cerea în fiecare seară când se băga în pat. În sfârşit, după câteva săptămâni, mama i-a adus un glob de cristal şi i-a spus:
- Georgia, uite-te cu atenţie în mijlocul globului. Ce vezi?
- E un unicorn alb.
- Vine spre tine? Că doar tu poţi să te uiţi în globul de cristal - nimeni altcineva nu vede nimic în el.
- Da, mama, vine spre mine, se apleacă şi după aia îmi spune... nu înţeleg bine ce-mi spune. De ce nu înţeleg? Şi e aşa de drăguţ...
- Vorbeşte cu el, poate asta vrea.
- Unicornule, unicornule, nu înţeleg ce-mi spui.
- Georgia, tu eşti stăpâna şi prietena mea, a şoptit, parcă speriat, unicornul. Ajută-mă, te rog. Sunt închis în globul de cristal şi doar tu poţi să mă ajuţi să ies din el.
- Da, da, vreau; dar cum? A zis ea, încercând în zadar să deşurubeze globul.
- Culcă-te şi am să vin la tine în vis; doar prin visul tău pot să ies şi altfel nu.
- Mie nu-mi place să visez, a strigat Georgia.
- Vai, ce păcat, a spus unicornul. Dacă m-ai fi lăsat la tine în vis, m-ai fi eliberat şi ne-am fi putut juca ziua. Eu ştiu să alerg repede, mai repede decât leoparzii (şi, să-ţi spun un secret mare: pot să şi zbor). Dar dacă nu vrei să alergi repede ţinându-ma de coamă, dacă nu vrei să zburăm împreună, atunci să nu mă laşi în visul tău. Lasă-mă închis în glob.
Fetiţa a tăcut o clipă, s-a întors către mama ei, care părea că nu auzise nimic din cele spuse de Georgia şi de unicorn şi, cu ochii mari, a întrebat-o ce să facă.
- Faci cum crezi tu de cuviinţă, a spus mama. Dar nu ţi-ar plăcea să ai un unicorn, numai al tău?
- Ba da, ba da.
- Atunci spune-i...
- Unicornule, a şoptit Georgia către globul de cristal, mă duc acum să te visez. Să nu întârzii.
Mama i-a aranjat plăpumiţa, a stins lumina, Georgia s-a grăbit să adoarmă cum fug copiii să vadă ce daruri sunt sub pomul de Craciun. Şi l-a visat pe unicorn, şi au alergat şi au zburat împreună. Iar când s-a sculat, unicornul o aştepta, iarăşi în curte. Seara a văzut în globul de cristal o prinţesă ameninţată de doi balauri; şi ea a rugat-o pe Georgia să o viseze ca să scape de pacostea aceea. Şi fetiţa noastră a visat-o, iar a doua zi avea, pe lângă unicorn, o prinţesă drept prietenă. Şi aşa, în fiecare seară se uita în globul de cristal şi îi elibera pe cei de dinlăuntrul lui: cămila cu patru cocoaşe, băieţelul Philippe, care fugise de pedeapsa nedreptului rege, un soldăţel de plumb care voia să aibă şi el suflet de om, trei grăsuni care nu ştiau cum să slăbească, o pioneză de fier care s-a preschimbat în pioneză de aur cu diamante. Şi câte şi mai câte.
De atunci, Georgia nu ştie cum să adoarmă mai repede ca să-i scape pe cei din globul de cristal, să-i treacă prin poarta visului şi să şi-i facă prieteni. Aşa a umplut Georgia de minunăţiile cele mai minunate ţara cu faţa ca luna plină, dintre oceane pe care iarna patinau şoriceii, lîngă munţii care se ţineau de nori.
Desen realizat de Elena Dumitrescu