Uitaţi de Iisus o clipă!

Noi românii ar trebui să nu uităm revoluţia din decembrie 1989. Revoluţia din 1989 ar trebui să ne facă să ne privim cu foarte mult respect. Şi cu mândrie. A fost momentul în care absoluta dreptate a existat cu adevărat în această ţară. Momentul de dreptate care mi s-a întâmplat mie pe parcursul îngust al vieţii mele de muritor.

Confiscată sau nu după aceea de comunişti şi securişti, de tot felul de alţi şmecheri, confecţionată de vest pentru noi pieţe de desfacere, nu contează. Momentul acela a fost o clipă de solidaritate pentru majoritatea românilor, o masă de oameni care au crezut cu adevărat în ceea ce scandau. Iar idealurile lor au fost cele drepte. Iar ei au fost în acel moment de o frumuseţe mesianică. Au adus şi scandat dreptatea pentru o fracţiune de secundă.

Chiar dacă momentele acestea de frumuseţe nu durează, asta nu le face mai neadevărate. A fost doar un moment, dar atâta durează măreţia.

Dacă mergi în ziua de astăzi pe stradă prin Bucureşti, te întrebi privind feţele oamenilor: sunt oare aceştia oamenii care au fost şi în Piaţa Universităţii atunci? Trebuie să fie, şi probabil au fost. Aceşti oameni dezamăgiţi, morocănoşi, agresivi. Dar poţi acuza, când cunoşti toate traumele prin care am trecut împreună? Lumea din 1989 a murit într-un sens simbolic, şi n-a mai rămas nimic din ea şi nici nu mai poate fi adusă la viaţă. Tot ce am sperat a fost distrus centimetru cu centimetru.

Uitaţi de Iisus o clipă, căci Iisus s-a născut acum mii de ani undeva în Orient. Să ne amintim împreună de eroii noştri. Nu de cei care au profitat financiar, ci de cei care au fost în Piaţă, dintre care unii au murit, şi care n-au câştigat un sfanţ şi nici n-au vrut să vândă nimic prin prezenţa lor acolo. Ci doar au crezut cu adevărat şi au sperat. Iar idealurile revoluţiei transcend cu mult dorinţa pentru o bucată de friptură şi un pat mai moale.

De ei nu mai vrea nimeni să-şi amintească. Revoluţia din 1989 e bagatelizată. Uitată. Deşi ar trebui recunoscută drept un moment de măreţie. Eu când mă gândesc la revoluţie, mă simt mândră că sunt româncă. Şi ştiu că niciunul din nemţii ăştia îmbuibaţi, privilegiaţi, plini de fiţe, fasoane şi superficialităţi, printre care am ajuns să trăiesc, nu ar putea să înţeleagă. Şi mă simt mult superioară lor.

Haideţi să ne amintim de mulţimea de români care striga, urla, cânta, concepea imnuri, învinuia, îngenunchea şi recita Tatăl nostru în cor pe străzi şi în pieţele publice. De spiritul dreptăţii, imparţialităţii, libertăţii care se îndepărta încet odată cu fiecare nouă mişcare tactică a politicienilor. Agitaţia revoluţiei, exaltarea fanatică, naivitatea de-atunci. Ameninţarea invizibilă şi nearticulată din timpul revoluţiei. Nu ştiai de unde vine, din partea cui, iar asta îi conferea proporţie. Credeam că din partea puterii doborâte de la putere, dar nu înţelegeam exact care sunt uneltele directe ale reprimării. Când anume se trăgea, nu se ştia de unde se trăgea, ori de către cine, şi mai ales în cine, sau măcar pentru ce. Ori cu ce.

Într-una din nopţile acelea de teroare stăteam chircită pe hol împreună cu restul familiei mele. Eram culcaţi la pământ, şi din când în când îndrăzneam să reaprindem televizorul să aflăm ce s-a mai întâmplat. Din când în când aveam curajul să mergem la geam şi să privim pe el în noapte, dacă se vede vreun tanc, ori vreun grup înarmat. Ori altceva.

A trecut pe stradă un om care striga că este împuşcat în picior. În noaptea densă, îşi trăgea piciorul după el, ţinându-l cu ambele mâini, urla de durere, şi cerea ajutor. "Oameni buni", striga el, "să mă ajute careva. Sunt împuşcat în picior. Vă rog, sunaţi la salvare, sau cineva să vină să mă ajute."

Unul din soldaţii de la unitatea de pompieri de vizavi de blocul nostru l-a întrebat cum îl cheamă, şi cine l-a împuşcat. Normal, nu ştia de către cine a fost împuşcat, şi de ce, ori cu ce, şi de unde. S-a oprit în faţa cazărmii, şi a implorat ajutor mai departe. Avea nevoie de prim-ajutor, avea nevoie de adăpost, pierduse mult sânge. Şi îi era foarte sete, striga. Insista că îi este foarte-foarte sete.

Pompierii executaseră mai devreme tot felul de manevre şi erau în stare de alertă. Erau ascunşi în toate punctele posibile ale curţii, lungiţi pe pământ, gata să tragă. Pe acoperişul clădirii, cu armele pregătite. Nu l-au primit. L-au gonit de-acolo. Iar el, judecând după voce mai înspăimântat decât înainte, mult mai uimit, şi înţelegând cu mult mai puţin ca niciodată, s-a îndepărtat pe stradă, urlând de durere.

Nici noi n-am făcut nimic. Nu ştiam cine este. Dacă era vreun terorist?

Nu o să uit niciodată prima manifestaţie de la Universitate, mai exact de la Sala Dalles. După câteva ore pe care le-am petrecut acolo electrizată de ceea ce se întâmplă, am sunat acasă să anunţ că mai întârzii, că sunt la o manifestaţie. Iar maică-mea cu un limbaj care nu se poate reproduce aici, mi-a zis să vin imediat acasă că nu e treaba mea. Aveam şaptesprezece ani.

Haideţi să ne amintim, căci este unul din lucrurile care ne fac să ne gândim cu respect la noi înşine, şi să fim mândri că suntem cine suntem. Şi mai ales, pentru că este treaba noastră.