Mapa sau blândul Benn

în memoria lui Mihail Kolţov

În preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 1933, magazinele din Germania celui de-al treilea Reich s-au umplut cu cadouri pentru toate vârstele şi, după cum afirmau reclamele, pentru toate gusturile. Problema gustului s-ar putea pune în discuţie dar cel mai cuminte e să nu-şi piardă nimeni vremea cu aşa ceva. E normal să existe cadouri, se va spune, aşa se întâmplă la fiecare sfârşit de an în toate ţările lumii. Acuma există, însă, o mică diferenţă. Una, să-i zicem, din punct de vedere artistic...! în cel de-al treilea Reich, "creatorii de daruri" s-au întrecut în a le pune într-o puternică lumină patriotică. De la cea mai simplă hârtie de ambalat până la cea mai scumpă şi sofisticată bijuterie. Cine nu cumpără, sabotează pe furiş, Reichul.

Moş Crăciun din vată are la brâu, inscripţia: "Germanie, trezeşte-te!" Pe flanele, inele, perne, pudriere, feţe de masă, pulovere, cutiile de ţigări de foi, sunt brodate, gravate, şlefuite svastici de diferite dimensiuni.

Magazinele de jucării oferă bogate garnituri de soldaţi de plumb înarmaţi cu mici mitraliere, care blindate, tunuri, bombardiere, distrugătoare, tancuri. O noutate absolută: pumnalul caracteristic detaşamentelor de asalt, cu inscripţia: Sânge şi Onoare. Bineînţeles, într-un model micşorat. Este un dar demn de a fi făcut copiilor, din partea părinţilor iubitori, cu ocazia luminoasei sărbători a păcii şi iubirii. O altă noutate absolută: în locul stelei, străvechea podoabă din vârful bradului, se propune (iar cine se abţine devine suspect) portretul bărbatului cu mustaţă scurtă sub nas, cu părul lins într-o parte şi privirea tulbure, sub forma unui mic panou transparent, luminat din spate cu o lumânare. E noua divinitate care poate fi, zilnic, auzită înjurând cu voce răguşită, din pâlnia neagră a difuzorului.

Dar cel mai amuzant cadou s-a dovedit a fi mapa din pergamoid şi piele pe care sunt imprimate următoarea întrebare: "Cine este străbunica mea?" Creatorul, dacă-l putem numi astfel, menajându-l, este demn de toată lauda. Păcat că-şi ascunde cu atâta grijă şi modestie numele. Mă văd silit să-i ofer eu unul, cu tot riscul.

E după amiază. A nins, începând de dimineaţă, cu fulgi mari, într-un ritm lent, calm, de pace. Se anunţă apropierea sărbătorilor de iarnă. E mult alb în jur. Un alb căruia îi lipseşte ostentaţia strălucitoare, orbitoare, atât de greu de suportat. Un alb pe care ochii îl acceptă cu bucurie. Ei decupează doar imagini ca pentru o ilustrată care ignoră realitatea. Văzduhul e bântuit de zâne bune, toate albe, plus o cohortă de îngeraşi care cântă suav şi cristalin. Copiii se dau cu săniuţa şi au obrajii rumeni. Bărbaţii beau prin crâşme şi au ochii înlăcrimaţi. Devin sentimentali şi emotivi. Ori patetici şi puşi pe măreţe înfăptuiri. Femeile fac cozonaci acasă, prăjituri şi alte bunătăţuri. La amanţi au renunţat. Fac o pauză. Nu se cade în această perioadă. Amanţii sunt şi ei, normal, bărbaţi. Se află şi ei prin crâşme, râgâind şi împroşcând salivă etilică în aerul dens şi lipicios.

Strada s-a acoperit cu straturi pufoase, punându-se pe o aşteptare plină de răbdare. Zgomotele s-au estompat.

Există, însă, şi numeroase familii care s-au adunat acasă, după o zi de muncă cinstită. Nicăieri nu e mai bine decât în sânul familiei, mai ales când se apropie sărbătorile de iarnă.

Soţul păşeşte iară grabă, urmărind amuzat, cum i se scufundă cizmele scurte în zăpadă. De pe trotuare, ea fusese măturată de câteva ori, cam fără prea mari rezultate. Ninsoarea a stăruit pe tot parcursul zilei, abia acum de şi-a mai rărit fulgii, dând semne de oboseală.

Colegii soţului o porniseră, cuprinşi de-o agitaţie suspectă, să colinde magazinele pentru alegerea darurilor. A privit, mirat, nemotivata lor agitaţie. Mai erau peste două săptămâni până în seara de Crăciun. Alegerea darurilor trebuie făcută cu atenţie, cu grijă, cu plăcere. Citise şi el prin ziare reclamele insistente care se făceau, ca de obicei, produselor. Parcă ceva mai insistente decât în anii trecuţi. Mai citise în presă, dar şi în vitrinele largi ale magazinelor, că e o datorie a fiecărui cetăţean să cumpere, de sărbători, daruri copiilor, soţiei, prietenilor şi chiar lui însuşi. Să sprijine conjunctura dinainte de sărbători! Cine nu cumpără, se insinua în text, sabotează pe furiş Reichul. Un text cam ambiguu. Pufni în râs. Parcă trebuie să-i spună cineva să cumpere daruri familiei într-o asemenea împrejurare. I se păru un caraghioslâc fără margini. O glumă oficială. Tâmpită.

Se opreşte în faţa porţii, îşi priveşte casa. O cunoaşte în micile sale amănunte. Fiecare ungher, din pivniţă până la acoperişul din ţiglă albă. Pe parcursul anului, îi este aproape indiferentă. Un obiect cu care eşti atât de obişnuit încât îl ignori involuntar, minimalizându-i valoare. O vază, de exemplu. O veioză. Un dulap din mahon cu încrustaţii artistice. Un pat dublu, cu îngeraşi... Fără aripi şi fără sex...

În preajma sărbătorilor de iarnă, Soţul redescoperă, invariabil, vechea casă părintească din care refuzase să se mute, cu toate insistenţele Soţiei în primul an al căsniciei. Preferase să-i mai adauge câteva încăperi şi să-i înalţe, cu o palmă, gardul din fier forjat. Aici a copilărit. Inevitabil, privind-o acum, în minte îi răsar, zglobii, amintiri din acea perioadă lipsită de griji. Destul de vagi, ce-i drept, mai mult doar imagini ale unor scene lipsite de stridenţe, pline de calm şi nostalgică bună înţelegere, îşi aminteşte o anumită atmosferă pe care încearcă să o reînvie, în aceste zile, în mijlocul familiei. Al soţiei şi al celor doi băieţi. Imaginile din copilărie sunt selectate involuntar, dintr-o veche şi ascunsă dorinţă de a imprima, pe parcursul unei anumite perioade de timp, un ritm de blândă convieţuire, de acceptare, de îngăduinţă, culminând cu surpriza şi bucuria concretă a darurilor.
Soţia îi întinde papucii de casă, zâmbind. Soţul îi întoarce zâmbetul.
- Mulţumesc.

Cafeaua e puternic aromată. Aşa le place la amândoi să fie. Stau în fotolii, relaxaţi. Soţul savurează o ţigară de foi. A ajutat-o pe Soţie la spălatul vaselor, după ce băieţii plecaseră la patinaj.
- Ai fost prin magazine?
- Am fost. într-o plimbare...
- Şi?
- Încă nu m-am hotărât...

La început, fiecare dintre soţi vizitează magazinele separat, pentru a vedea cam ce cadouri ar putea satisface aşteptările băieţilor. Căutarea se face fără grabă, cântărindu-se fiecare posibilitate, apreciindu-se detaliile, ţinând cont de ele. Apoi, într-o după-amiază, fără să-i observe copiii, o pornesc împreună. Deseori se întâmplă ca amândoi să fi optat pentru acelaşi cadou. Coincidenţe care îi încântă, oferindu-le un plus de siguranţă, de speranţă, ca o infuzie necesară pentru a rezista până în preajma sărbătorilor de iarnă din anul următor...
- Noutăţi la birou? simulează Soţia un brusc interes, adunându-şi picioarele sub ea, ghemuindu-se mai bine în căuşul moale al fotoliului.
- Mai nimic... Agitaţie ceva mai multă şi mai zgomotoasă decât anul trecut, răspunde Soţul, uşor amuzat. Sânt comic de caraghioşi, unii dintre colegii mei. Emană un soi de nelinişte exterioară manifestată prin gesturi necontrolate şi replici ambigue. I-au ameţit noile reclame, de parcă până azi nici n-ar fi existat urmă de reclamă pe suprafaţa pământului!

Râde încetişor, de teamă să nu deranjeze liniştea instalată în sufragerie. E ora siestei, poate vor aţipi în fotolii câteva minute.
- Să bem un păhărel cu coniac..
- Tocmai mă gândeam şi eu...

O serveşte, aducând păhărele pe o tăviţă din argint, înclinându-se în faţa ei precum personalul din cele mai luxoase şi mai scumpe restaurante.

Întotdeauna şi-a dorit ca sfârşitul de an să fie o sărbătoare. Nu neapărat cele calendaristice, cele pe care le are toată lumea, sărbători mai mult ori mai puţin obligatorii. Ar fi dorit o sărbătoare doar în cadrul strict limitat al casei sale, al familiei sale. O sărbătoare a gesturilor, a atitudinilor, a sentimentelor. Ca un tonic. O consolidare. O regenerare a ceea ce se numeşte celula societăţii. La asta, ar fi trebuit să participe toţi ai casei. El, ea şi cei doi băieţi, ca la un joc. Cu aceeaşi intensitate. Cam aşa gândea Soţul de fiecare dată când se apropiau sărbătorile sfârşitului de an. Gânduri pe care nu le rostea veci cu voce tare. Băieţii ar fi râs batjocoritor, dacă ar fi auzit dorinţa atât de telenovelistică a tatălui ori, în cel mai bun caz, n-ar fi reacţionat în nici un fel, facându-se că n-au auzit nimic, că au creierii încărcaţi de alte gânduri iar urechile astupate cu căşti din care urlă muzica. Soţia s-ar fi strâmbat drăgălaş la auzul unei asemenea aberaţii, adică încă o sărbătoare înainte celorlalte sărbători? Şi-apoi, îl ştie ea prea bine pe Soţ, cam ce-i poartă pielea pe tot parcursul anului, sunt de ajuns calmul şi împăcarea de Crăciun şi Anul Nou. Prea mult ar dăuna, ar dilua, ar da pe-afară...

Soţul se înclină, ţinând atent tava pe palma mâinii drepte şi zâmbind până la urechi. Soţia întinde mâna, apucă păhărelul şi numai după ce s-a convins că stă bine între degetele ei, răspunde Soţului cu acelaşi zâmbet larg.
- Ah, de data asta nu am greşit, remarcă Soţul, amintindu-şi zglobiu.
- Nu ar fi fost acelaşi lucru...
- Adică?
- Data trecută am băut vin roşu, dacă-ţi mai aminteşti...
- Ai dreptate. E o mică diferenţă...
- Nu chiar mică. Ţi-a alunecat tava din mână... de prea mult entuziasm... Mi-ai pătat fusta...
- Pe care ai schimbat-o imediat...
- Da... dar se pătase şi mai zdravăn fotoliul pe care... nu l-am schimbat. Mi-a fost groaznic de ruşine când au năvălit musafirii şi au descoperit, cu coada ochiului, petele dizgraţioase...
- Le-a trecut, dragă, după ce s-au îndopat bine şi s-au ameţit corespunzător..
- N-ai făcut nici un efort pentru ca ele să dispară...
- Nici tu, dragă...
- Tu trebuia, în primul rând, doar erai vinovat... Vorbesc pe un ton amuzat, lipsit de asprimi, fără insinuări, fără răutate.
- Acum avem huse şi totul e în ordine.
- Coniacul nu pătează precum vinul roşu...
- Mare adevăr grăit-ai. Dar nici de musafiri nu prea am chef...
- Nici eu. Dar prietenii aceia ai tăi...
- Îi potolesc eu. Le spun pur şi simplu... că nu suntem acasă.

Soţul soarbe coniacul cu mici înghiţituri, savurându-i parfumul. A aprins o nouă ţigare de foi. Fum străveziu împrăştiindu-se prin cameră.
- Doreşti puţină muzică? întreabă Soţul în şoaptă.
- Bineînţeles... Mă gândeam de mult că...
- De ce nu-ţi pui discul preferat? Crezi cumva că trebuie să-mi ceri voie?
- Mi-e teamă...
- Asta-i bună!
-... să nu se întâmple ca acum doi ani...
- Acum doi ani?
- Când mi-am pus discul şi... s-a defectat aparatul....
- Fusese o simplă coincidenţă, dragă.
- Atunci, în urmă cu doi ani, n-ai gândit aşa...
- Îmi cer scuze... A trecut cam multă vreme...
- Ai făcut un scandal... Nu unul mare, doar o izbucnire... De fapt, am şi uitat... Mi-am amintit doar în clipa asta...

Soţul se ridică şi pune muzica preferată a soţiei, îşi aminteşte, cam fără chef, de scena penibilă petrecută cu doi ani în urmă, tot în preajma sărbătorilor, când îl cuprinse o furie nemotivată, acuzând-o pe Soţie de defecţiunea aparatului. A urlat la ea spunând că e distrată, superficială, neajutorată... Handicapată! S-a îmbrăcat furios şi a plecat la barul din apropiere unde a dat pe gât câteva pahare cu gin, hotărât să nu mai repare nimic niciodată din casă, totul să se ducă dracului, să nu mai sune veci muzica, melodiile preferate...! Fusese o hotărâre caraghioasă la care ţinuse, o vreme, cu o încăpăţânare idioată.

Acorduri parfumate umplură sufrageria spaţioasă.
- Au crescut băieţii noştri... Pe nesimţite...
- Cel mare are urme de mustaţă...
- Ne găsim prea puţin timp pentru ei...
- Sunt băieţi buni... în general...
- Seamănă cu tine...
- Şi cu tine...
- Ştii ce vor face, după patinaj...?
- Vor da o raită prin magazine... Să vadă cam ce cadouri ne-ar putea face din economiile lor...
- Pe mine m-a întrebat cel mic, foarte pe ocolite şi foarte comic în acelaşi timp, ce aş dori eu să găsesc sub brad... M-am străduit, din răsputeri, să afişez o expresie serioasă...

Când discută despre băieţi, în aceste rare ocazii, se simt cel mai aproape unul de altul, chiar dacă discuţiile lor pe această temă se rezumă la banalităţi, într-un asemenea caz, îşi au şi ele importanţa şi farmecul lor...

Soţul îşi studiază Soţia printre gene, printre dârele albastre ale fumului de ţigară. Constată că nu s-a schimbat prea mult, are acelaşi profil graţios, gâtul lung şi subţire, părul des, puţin ondulat, alunecându-i până pe umeri. Bărbia bine conturată, buzele destul de groase, cea de sus mai subţire, motiv pentru care o tachina, uneori, spunându-i că dovedeşte un dram de îndărătnicie în plus... Alteori, mai necontrolat, îi spunea că denotă, clar, multă răutate... Asta nu i se poate întâmpla în preajma sărbătorilor, în timpul acelei sărbători pe care şi-o doreşte la fiecare sfârşit de an...
- Mă studiezi?
- Da. Şi constat că te-ai schimbat prea puţin...
- De când? De ieri, de alaltăieri?
- Nu glumesc. Sânt cât se poate de sincer.
- Mulţumesc. Parcă afirmai, cu alte ocazii, că m-am îngrăşat...
- Puţin... prea puţin ca să-ţi afecteze silueta...

Soţia zâmbeşte, afişând urme de îndoială faţă de afirmaţiile Soţului. Dar îi plac asemenea complimente. Din partea lui, le primeşte doar de sărbători...

Când auziră soneria, tresăriră amândoi, privindu-se aproape speriaţi, ca şi cum ar fi fost surprinşi în flagrant delict.
- Ai invitat cumva pe vreunul din prietenii tăi de la club? Doar unul dintre ei e în stare să facă o vizită la o asemenea oră nepotrivită...
- Exclus, draga mea. Poate e una dintre prietenele tale...
- De asemenea, exclus...
- Atunci cine naiba să fie?!

Soneria continua să zbârnâie cu insistenţă enervantă. Automat se ridicară amândoi din fotolii şi se precipitară în hol, uşor agasaţi. Soţul deschise uşa, fără a mai întreba, cum avusese iniţial intenţia, cine se află în faţa ei.

Fu o apariţie insolită, răsturnând, în câteva clipe, starea de spirit a celor doi. Un bărbat înalt, masiv, cu ceafa groasă, îmbrăcat într-un palton lung, destul de uzat. O faţă rotundă cu o bărbie dublă, un nas precum un gogoşar împânzit de vinişoare violete, nişte ochi aproape lipsiţi de gene şi sprâncene exprimând o nemaipomenită jenă, ca şi cum stăpânul lor ar fi intrat, involuntar, într-o înfiorătoare încurcătură.

Răsufla greu şi-şi muşca buzele umede. Nu îndrăznea să-i privească în ochi pe cei doi, privea undeva în jos, spre vârful galoşilor.
- Vă rog să mă iertaţi... am insistat... deoarece am văzut lumină... altfel... eu...

În mâna dreaptă ţinea o valiză mare, roasă zdravăn pe margini, care-şi cam pierduse forma şi culoarea iniţiale. Cu ealaltă mână îşi scoase şapca de pe cap, o şapcă cu cozoroc tare, proletar, şi-o tot frământa între degetele groase.

Soţia chicoti înfundat. Soţul zâmbi destins. Personajul li se arăta comic iar atitudinea lui, aproape umilă, prin care încerca să-şi ceară scuze, putea da naştere unui început de compătimire, înţelese imediat că trebuie să fie vorba de unul din numeroşii vizitatori ambulanţi care-şi făceau apariţia în preajma sărbătorilor, purtându-şi marfa din casă în casă, încercând să scape de ea. Vânzătorii aceştia formau un soi de tarabe ambulante. Fiecare îşi lăuda talentul de a "crea" tot felul de nimicuri frumos ambalate, de la jucării până la "obiecte de artă", numai bune, după părerea lor, de a fi puse sub brad. Uneori, puteai găsi şi obiecte de bun gust.
- Intraţi... nu staţi în uşă, îl îmbie Soţul.
- Mulţumesc... Să-mi scot galoşii... Mă scuzaţi...

Se aplecă şi constată, cu uluială, că mâinile îi sunt ocupate, ceea ce-i produse o adevărată derută neştiind ce să facă nici cu valiza, nici cu şapca. Echilibrul valizei era precar, dacă o lăsa din mână s-ar fi răsturnat. Soţii îl urmăreau, cuprinşi de veselie. Personajul se răsuci de câteva ori într-o parte şi-n alta, descoperi un cuier în care-şi agăţă şapca bâiguind nişte scuze apoi, gâfâind zgomotos, îşi scoase, în sfârşit, galoşii.
- Daţi-mi voie să mă prezint... Mă numesc Benn Kunny... Cu y şi doi de n... Colegii m-au poreclit... blândul Benn...

Se înroşi până în vârful urechilor.
- Dar... nu e o poreclă supărătoare! exclamă Soţia
- Desigur... eu nu mă supăr niciodată..., rosti Benn cu voce moale, ezitând. Porecla mi se trage de la jucării... Ştiţi... Făceam jucării pentru copii... tare nostime după câte mi se apunea... Se cumpărau bine... le vindeam la preţuri convenabile... În special un ursuleţ nostim care avea o expresie deosebit de blândă... De la el mi se trage porecla... Şi foci reuşeam să fac, cu câte o minge în vârful botului... Şi pinguini... unii arătau ca nişte noşnegi de treabă sprijiniţi în bastoane cu măciulii strălucitoare...
- Vai, ce drăguţ!

Aprecierea zgomotoasă a Soţiei îl obligă pe blândul Benn să roşească din nou. Continuă, aruncându-şi privirile în jos şi "acând o mutra de copil pedepsit.
- Şi păpuşi făceam... pentru fetiţe... care-şi mişcau ochii dacă le strângeai în braţe. Şi un pitic care ţopăia... dacă îl fixai pe masă într-un anumit fel...
- Eu cred că, în cazul acesta, vom găsi ceva pentru copiii noştri. Avem doi băieţi.
Soţul era hotărât să cumpere, chiar dacă marfa atât de discret lăudată nu s-ar fi ridicat la nivelul pretenţiilor sale. N-ar fi vrut să-l dezamăgească pe simpaticul Benn. Acum i se părea că seamănă cu un urs care zâmbeşte blând, fără a îndrăzni să te privească în ochi.
- Păi... tocmai asta-i... că anul acesta am renunţat la jucării... mi-a venit o idee nouă...

Blândul Benn îşi şterse sudoarea de pe frunte. Arăta puternic emoţionat. Glasul îi tremură.
- Şi vrei să ne arăţi noile tale creaţii, îl încurajă Soţul
- Să le vedem, îl acompanie Soţia amuzată.
- E o încercare... se bâlbâi blândul Benn... Ceva care eu îm doresc tare mult să placă... să fie util... să-şi găsească locul în fiecare familie... E pentru familii... cele adevărate...
- Un album!
- Oh... cam aşa ceva, se bucură blândul Benn... Adică..., ceva care să înlocuiască tradiţionalul album... O noutate, nu ştiu dacă are să vă placă...
- Orice noutate produce mirare la început, îl asigură Soţul, abţinându-se să nu râdă de mutra atât de zăpăcită a lui Benn.
- E... o mapă... Să vedeţi...
Rostogoli valiza pe jos şi se chinui, o vreme, până o deschise. Era, într-adevăr, plină cu mape. Se puse în genunchi şi alese una dintre ele, chiar dacă toate arătau la fel.
- Vedeţi? Pare o simplă mapă... E din piele veritabilă, în interior e frumos căptuşită... Iar aici scrie cu litere aurite: Cine este străbunica mea? Asta-i ideea mea! Noutatea! Tatăl şi mama vor scrie despre părinţii şi bunicii lor... şi despre străbunici... dacă mai ştiu ceva. Şi copii vor scrie, când cresc mai mari... E există un buzunar în interior, tot din piele, în care se pot pune dovezi care să confirme cele scrise... La nevoie. Această mapă frumoasă, îmi imaginez, va înlocui prăfuitul album de familie cu fotografii îngălbenite de vremuri... E mai plăcut şi mai folositor să citeşti una-alta despre membrii familiei decât să priveşti... nişte siluete încremenite...
Blândul Benn opri, brusc, avalanşa de cuvinte rostite precipitat din cauza puternicei emoţii care-i umflase o venă de la tâmpla dreaptă şi-l făcu să transpire abundent pe frunte şi în jurul nărilor, îşi scoase o batistă şi-şi tamponă faţa.
- Pare ceva deosebit de interesant, îl linişti Soţul, folosind voce de bas pentru a acoperi chicotelile Soţiei. M-am şi hotărât să cumpăr una.
- Dar nu e de vânzare! afirmă blândul Benn cu ochii luminaţi de bucurie. Luaţi-o... ca pe o reclamă, dacă-mi permiteţi... un cadou... E pe gratis. Vreau să văd dacă ideea mea e demnă. Sânt bucuros că o acceptaţi...
- E din piele iar pielea e scumpă, zise Soţia.
- Sunteţi primii mei clienţi, mărturisi blândul Benn şoptit. Am o regulă a mea. Poate-i şi o... superstiţie. Nu iau bani de la primul client...
- Dacă-i aşa... ai dreptate. Fii sigur că-ţi vom face o reclamă... turbată, îţi urăm noroc şi sărbători fericite.
- Mulţumesc... asemenea...

Blândul Benn arăta ca un urs extrem de fericit. Închise valiza cu aceleaşi opinteli şi icneli cu care o deschisese, îşi încălţă galoşii, îşi luă şapca şi se retrase cu spatele, numai zâmbete pe buze.
- La revedere... sărbători fericite... din inimă...

Nu încuiară bine uşa şi amândoi izbucniră în hohote de râs.
- A fost nemaipomenit!
- Un aiurit sadea!
- Cam tembel, ursuleţul. Ce i-a trecut prin cap!
- O mapă... cu texte... în locul albumului de familie!
- Cu buzunăraşe pentru... dovezi!
Continuând să râdă cu mici sughiţuri, Soţul intră în camera sa şi aruncă mapa pe birou.
Într-una din serile următoare, o descoperi, în acelaşi loc, cu uimire, ca pe un obiect pe care-l pierduse de multă vreme şi de care uitase.

Se cufundă în fotoliu iar imaginea blândului Benn, răsărită printre gânduri, îi provocă un zâmbet abia perceptibil plus un sentiment de compasiune faţă de trupul său masiv şi neajutorat, întotdeauna era cuprins de-un sentiment de duioşie când întâlnea astfel de "creatori" de "artă pentru tarabe ambulante". Mai ales faţă de cei care credeau, pe bune, în talentul lor. De data aceasta Benn (oare chiar aşa l-o fi chemând...?) a avut o idee trăsnită la care, bineînţeles, va trebui să renunţe în cele din urmă şi să se întoarcă la ursuleţi, foci şi pinguini, jucării simpatice, umoristice, capabile a produce bucurii copiilor.

Cine este străbunica mea...? Mapa ar fi arătat foarte bine şi fără aceste text caraghios scris cu litere aurite în colţul din dreapta sus... Soţul închise ochii. I se declanşară imagini din copilărie, fără vreo ordine anume. Nişte fotografii înşirate de-a valma, scoa e dintr-o cutie veche... în cele din urmă se detaşă dintre ele, impunându-se categoric, chipul bunicului cu mustăţile sale enorme crescute, parcă, direct din nări, răsucite în mod ostentativ pentru a sfida pe toată lumea. Mustăţi care fură în stare să-i provoace râsul, unul înfundat, complice...

Fusese straşnic bunicul acesta al lui care murise când el împlnise paisprezece ani. Se întâlneau nici prea des dar nici prea rar. În schimb, despre bunicul acesta se vorbea mereu în familie, adesea pe tonuri contrariate, enervate, agasate, neliniştite. Se comentau vechile ori noile sale farse care scandalizau, de-a dreptul, familia şi numeroşi cunoscuţi ori necunoscuţi... Se oscila între amuzament şi indignare.

Bunicul fusese un vajnic băutor de bere. Cu toate astea, nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată beat, clătinându-se pe picioare, vorbind incoerent ori provocând scandaluri inutile, ieftine, doar de dragul... zgomotului. Aşa cum făceau, adesea, cei năuciţi de băutură.

Bunicul avea o voce bubuitoare, neştiind să vorbească în surdină, spre spaima familiei. Critica statul cu politica sa meschină, protesta împotriva unor legi care i se păreau absurde, îşi bătea joc, hohotind de se auzea până afară-n de prostia unor aşa zise personalităţi care doreau a dirija destinele patriei. Era furios pe cei ipocriţi şi mincinoşi, pe şarlatanii în frac, cum îi numea, ura aparenţele, prefăcătoria...

Bunicul era un veşnic nemulţumit care-şi trâmbiţa nemulţumirea fără reţineri, fără nici o jenă, unde apuca. Se şoptea că ar fi făcut parte din oarece organizaţii dubioase. Dacă nu chiar organizaţii, atunci nişte grupuri de indivizi suspecţi. Aşa erai categorisiţi, invariabil, de către părinţii săi, toţi prietenii bunicului. Uneori lipsea de acasă câte o noapte întreagă iar când se întorcea vorbea exaltat, cuprins de patimă, înşira cuvinte pe care, copil fiind, nu le pricepea. Despre schimbări, răsturnări, lovituri... în asemenea situaţii, ai lui începeau să-l ocărască zdravăn. Ţipau la el, făcându-l beţiv inconştient care va produce necazuri familiei prin nesăbuitele sale vorbe şi gesturi... Atunci bunicul zâmbea enigmatic, mai dădea pe gât o sticlă cu bere şi, fluturându-şi mâna dreaptă într-un salut zeflemitor, pleca la culcare. Se şoptea, deasemenea, că bunicul ar fi colaborat la nişte ziare subversive, periculoase, semnând cu alt nume. Pentru cine periculoase, se întreba Soţul, puşti fiind.

Straşnic bunic! îl admira în ascuns. Şi îl iubea. Şi bunicul îl iubea. Uneori îl lua pe genunchi, îi răvăşea părul şi-i spunea, cu vocea lui bubuitoare, care făcea să vibreze sticla ferestrelor: "Nepoate, te aşteaptă timpuri grele! Important este să nu le accepţi cu nepăsare, cu indiferenţă umilă, dracul să-i ia! Să nu te transformi în cârtiţă. Adică să orbecăi prin galeria ta întunecoasă... Nu cred că pricepi tu ce-ţi înşir eu acuma. Fii atent. Trebuie mereu să fii indignat, revoltat, agitat, chiar dacă agitaţia ta nu va da cine ştie ce roade... Cine ştie ce rezultate pozitive! Dar, altfel viaţa e de o plictiseală înfiorătoare!"

Din sporovăială bunicului înţelegea prea puţin dar îl asculta cu mare plăcere. Râdeau împreună zgomotos, spre disperarea părinţilor care-l acuzau pe bunic că strică educaţia copilului.

Straşnic bunic! Câte nu s-ar mai putea scrie despre el, despre isprăvile sale, unele adevărate, altele doar bănuite... Dacă se isca vreun scandal în vreun restaurant, de pildă, între două partide politice opozante, bunicul era întotdeauna prezent în mijlocul vârtejului, chiar dacă nu adera, din principiu, la nici un partid.
La un moment dat, în chioşcurile oraşului, apăru o gazetă de doar patru pagini, format mijlociu. De la un capăt la altul, cu semnături fanteziste, erau publicate articole în care erau criticate pe un ton ironic, acidulat, sarcastic, toate partidele şi, evident, toate oficialităţile oraşului. Se zvonea că bunicul era vinovat, el ar fi scris toate articolele, în scurta perioadă cât a existat respectiva tipăritură, bunicul manifesta, constant, o zgomotoasă satisfacţie. Una, aparent nemotivată şi... suspectă totodată...

Câte nu s-ar putea scrie despre acest minunat bunic!
Soţul visează cu ochii pe jumătate închişi. Revede butoiaşul cu bere pus la picioarele bunicului întins pe catafalc. Asta-i fusese ultima dorinţă, exprimată categoric, fără echivocuri. Să se pună un butoi cu bere şi două căni la picioarele sale iar toţi cei care vor veni să-şi ia rămas bun de la el, pentru totdeauna, să dea pe gât o cană cu bere, întru veşnica pomenire şi amintire... Familia i-a respectat ultima dorinţă fără comentarii. Oricum, altă "boacănă" nu va mai face năstruşnicul bunic cu mustăţi enorme şi ochi şireţi, ce iscodeau mereu înjur cu o vie curiozitate...
În bucătărie miroase a ars. Soţia e cam bosumflată. Aşa o descoperă Soţul tocmai sosit de la birou. N-a venit spre el, ca altădată când intra în bucătărie. Ba, chiar i-a întors spatele, prefăcându-se ocupată cu... privitul cratiţei de pe foc... Soţul se apropie de ea tiptil şi o pişcă de-o fesă...
- Termină cu tâmpeniile astea, la naiba! Niciodată n-ai să te maturizezi!
- S-a ars ceva pe-aici, zice Soţul amuzat.
- Extraordinar! Cum de ţi-ai dat seama? Mare scofală... Eşti deştept ca...

Soţul se aşează la masă. Îi vine să izbucnească în râs, descoperindu-şi soţia atât de supărată pentru o nimica toată. Oare s-o fi certat, la slujbă, cu colegele? Rahat şi colegele alea. Prea le acordă importanţă...
- M-am hotărât ce daruri luăm băieţilor, zice Soţul pe-un ton cât mai vesel. Tu?
- Eu încă nu.
- Vom merge împreună...
- Da.

Soţul se gândeşte să spună un banc porcos, ca să-i revină consoartei buna dispoziţie. Nu-şi aminteşte nici unul.
- Extraordinar! Ai uitat să-mi pui lingură! Exclamă Soţul, pe-un ton de uimire teatrală.
- Dacă am uitat... poţi să-ţi iei şi singur! Ştii unde se găsesc...!

Mănâncă. Soţul îşi priveşte Soţia, în timp ce-şi stoarce creierii întru amintirea unui banc porcos. E bosumflată în continuare.
- Grozav bunic ai mai avut tu! zice, brusc, Soţia.
- Oho! exclamă Soţul apoi izbucneşte în hohote de râs. Straşnic! Te pomeneşti că ai citit ce am scris...
- Evident că am citit şi nu am găsit nimic de râs! Din contră!
- A fost un om minunat...
- Nu ne-ai vorbit niciodată despre el...
- Să-ţi povestesc! Grozav! A fost spaima familiei...
- Ruşinea, vrei să zici... Mi-am dat seama. L-ai iubit,
- Ce ruşine, tu?! Recunosc că l-am iubit...
- Se pare că a avut influenţă asupra ta...
- Ei, ştiu eu? Avea un curaj nebun. Mai ştii? Poate tu ai putea constata dacă îi seamăn puţin.
- Dacă mă gândesc acuma mai bine...
- Ar trebui să-mi las nişte mustăţi enorme pe care să le răsucesc toată ziua şi să mă apuc de băut bere şi....!

Soţul devenise extrem de bine dispus, chiar dacă supa nu avea nici un gust. Pentru prima oară. Soţia era din ce în ce mai iritată. Probabil pentru că nu-i reuşise supa.
- M-am întâlnit du domnul Benn, zice Soţia. Am băut o cafea împreună...
- Tot aşa timid şi... neajutorat este?
- E un om plin de bun simţ şi inteligent.
- Cred că a fost foarte emoţionat cât a stat cu tine la masă.
- Am discutat şi despre cadourile pentru băieţi. Spunea că celui mare i-am putea cumpăra, printre altele, un stilet deosebit de drăguţ, apărut acum în magazine ca o noutate absolută.
- Un stilet? Parcă am văzut ceva... Mă rog, vom merge împreună... să hotărâm, zice Soţul, nedorind să-şi contrazică Soţia.
- Eu sunt hotărâtă.
- Vezi, de asta mi-a plăcut mie întotdeauna de tine. Pentru că eşti o femeie... hotărâtă!

Soţul râde, din nou, de unul singur. Apoi continuă:
- Ascultăm puţină muzică, după ce terminăm prânzul?
- Eu mă întind în pat. Mă doare capul. Cam acesta a fost dialogul care l-a amuzat aşa de mult pe Soţ in ziua respectivă.

A ascultat singur muzică, pe jumătate adormit în fotoliu.
În următoarea zi, când s-a întors de la birou, a găsit acasă, pe masa din bucătărie, o coală de hârtie pe care soţia scrisese următorul text:

"Am plecat cu băieţii la părinţii mei. Nu încerca să vii după noi. S-ar isca un scandal inutil. Am nevoie de timp de gândire. Acum, după ce ştiu atâtea despre educaţia ta, lucruri pe car mi le-ai ascuns mereu, mi-e teamă că vei avea o influenţă negativă asupra băieţilor. Doar la viitorul lor mă gândesc, nu la al meu, care nu mai contează. Şi trebuie să chibzuiesc bine până voi lua o hotărâre definitivă. Pe birou ai un fişier, o nouă creaţie a domnului Benn, destinat prietenilor tăi. Ar fi bine să nu-l ignori şi să-ţi rogi prietenii să completeze chestionarele respective cu multă sinceritate. E spre binele tău. Consideră că acesta este darul nostru de Crăciun!"
Soţia

Soţul se apropie de fereastră, ţinând coala de hârtie în mână. Dă perdeaua la o parte. Priveşte afară. E neverosimil de alb totul. Aşa i se pare. Şi i se mai pare că-l zăreşte, plutind lin, fără zgomot, printre acoperişurile albe, pe Moş Crăciun, cu un sac enorm în spate iar chipul său seamănă, în mod bizar şi caraghios, cu cel al blândului Benn.