Bradul cel urât

În pădurea de la capătul satului creşteau cei mai frumoşi copaci. În fiecare an se iveau din pământ câteva crenguţe, care apoi se înălţau până se făceau arbori înalţi şi drepţi. O singură dată s-a întâmplat să răsară doi lăstari care nu se asemănau cu nimic, iar pe măsură ce trecea timpul se făceau şi mai diferiţi. Unul nu crescuse prea înalt şi ajunsese să aibă crengile rare şi prea aplecate, de atingeau pământul. Celălalt avea crengile dese, cu vârfurile ridicate şi foarte verzi. Însă deosebirea nu se oprea aici. Primul era deschis la vorbă cu toate vietăţile care treceau pe acolo. Cel de-al doilea era cel mai frumos brad pe care-l avusese pădurea, dar era şi cel mai mândru şi nu vorbea aproape cu nimeni.
- Eu sunt foarte admirat şi îndrăgit de toţi. Stejarii mă ocrotesc să nu-mi fie prea cald şi-mi fac umbră cât e vara de lungă; iar iarna, ca să-mi fie frig, am muşchi care să-mi încălzească tulpina, se lăuda bradul cel frumos.

Bradul cel urât nu-i răspundea nimic. Îşi scutura în schimb crengile şi încerca să le ridice vârfurile ca să semene şi el cât de cât cu bradul cel frumos. Dar cu toate că se încorda din toate puterile, crengile nu puteau rămâne în poziţia aceea şi reveneau iarăşi ca înainte, cu vârfurile atingând pământul.
- Eu am crescut mai înalt decât tine, seva din pământ se strânge cel mai mult la mine şi îmi dă puteri să fiu drept.

Bradul cel urât se încorda şi el şi încerca să tragă cât mai multă sevă din pământ, dar nu reuşi decât să mai stoarcă două trei picături în plus. De ciudă se făcu glaben de supărare, iar scoarţa începu să se crape de-a lungul tulpinii. Dacă ar fi putut şi-ar fi strâns rădăcinile şi s-ar fi mutat la capătul pădurii, să nu-l mai vadă pe bradul cel frumos cu toată îngânfarea lui cu tot. Însă odată rădăcinile înfipte în pământ, nu mai era chip să le mute nici cu o frunză mai departe de locul în care erau.

Pe crengile bradului frumos se strângeau în fiecare zi de vară toate păsările care mai de care mai colorate şi cântau cât era ziua de lungă. Cântecele lor ajungeau până la bradul cel urât care bombănea mereu.
- De ce nu te faci şi tu frumos ca el? îl întrebă o vrăbiuţă care se odihni într-una din seri pe una din ramurile lui.
- Am încercat, răspunse bradul cel urât, nu am putut să fiu frumos decât o clipă, până când a bătut din nou vântul şi mi-a aplecat din nou vârfurile crengilor spre pământ. N-am ce să fac, o să rămân urât tot restul vieţii. Sub crengile mele nu vor veni decât muştele şi ţânţarii ca să-mi bâzâie şi ziua şi noapte.
Bradul cel frumos nu fu impresionat de supărarea celuilalt brad şi nu se întoarse la auzul vorbelor lui. Era din calea afară de mândru şi bucuros că devenise cel mai iubit brad din toată pădurea.

Vrăbiuţa care stătuse pe ramurile bradului cel urât veni şi la bradul cel frumos. Imediat ce îşi strânse aripile începu să grăiască:
- Eşti cel mai frumos brad din toată pădurea, dar bănuiesc că ştiai deja asta.
- Sigur că ştiam, dar îmi place să mi se spună mereu. Mă încântă nespus admiraţiile celolalţi.
- Ştiai că nu departe de tine se află un brad foarte urât? Este aproape cenuşiu şi are toate crengile crescute în jos.
- Nu-mi pomeni de pocitania aia. E urât de când a apărut în pădure, nu mai are ce să facă.
- Aşa este. Dar se simte singur, nimeni nu vine la el, poate i-ar prinde bine dacă i-ai adresa câteva vorbe prietenoase, l-ar mai înveseli puţin.
- Ascultă, vrabio!
- Mă cheamă Riri.
- Ascultă Riri, eu sunt prea frumos ca să vorbesc cu uscăciunea aceea.
- Bine, dar el nu este uscat, e la fel de viu ca şi tine.
- O fi el viu, dar arată de parcă ar fi fost ars în sobă. Nici nu mă mir de ce nu vine nimeni la el.
- Dacă tu ai fi prietenul lui, atunci cu siguranţă că unele vieţuitoare vor aprecia această prietenie şi îl vor îndrăgi şi pe el, aşa cum te iubesc pe tine.
- Riri nu ştii ce spui. Cum o să fiu eu prieten cu bradul cel urât? Nu pot nici dacă aş vrea. Risc să-mi stric imaginea. Dacă s-ar afla că am vrobit cu el, sau, mai rău, dacă mi-am îndreptat o crenguţă spre el, mă vor părăsi toţi. Tuturor le place ce este frumos iar eu trebuie să rămân frumos cu orice preţ.
- Eu nu te-aş părăsi niciodată.
- Tu eşti prea mică şi prea neînsemnată ca să contezi.

Lui Riri nu-i plăcură cuvintele bradului cel frumos şi plecă imediat. Se întoarse pe ramura cenuşie a celuilalt brad.
- Pot să mai stau cu tine? întrebă Riri cu glas slab de teamă ca bradul să nu se supere că fusese şi ea atrasă de bradul cel frumos.
- Te-a trimis frumosul frumosului să-mi spui cât de urât sunt?
- Nu. El este prea mândru ca să vorbească cu mine.
Riri rămase mult timp în preajma bradului urât şi vorbeau cât timp era lumină afară. Noaptea, Riri adormea iar crengile copacului o ocroteau de căldură sau de ploi.

Când veni iarăşi iarna, aproape toate păsările zburară spre Africa, iar în pădure nu mai rămăseseră decât vrăbiile şi ciorile. Chiar şi aşa puţine, toate se strângeau în jurul bradului frumos, doar Riri nu îl părăsise nici o clipă pe cel mai urât coapc din ţinut.

În prima zi când începu să ningă, în pădure a fost mare veselie. Toate vietăţile ieşiră din vizuini sau de sub pământ şi se puseră să frământe omătul sub lăbuţele lor, să se dea de-a dura pe derdeluşuri sau să facă tumbe pe saltelele moi de zăpadă. Apoi se-au strâns sub bradul frumos ca să se bucure de verdele lui.

Înainte să apună soarele, în pădure îşi făcură apariţia doi oameni cu sania. Într-o clipă toţi se făcură nevăzuţi, chiar şi Riri zbură spre un mesteacăn din apropiere. Oamenii se opriră lângă bradul cel frumos şi începură să-l admire.
- N-am mai văzut aşa verde niciodată, grăi unul din el.
- Va fi cel mai frumos din sat, spuse al doilea în timp ce fierăstrăul începu să zgârâie tulpina bradului.

Până să apună soarele, bradul cel frumos a fost tăiat şi aşezat pe sanie, apoi purtat până în sat. Acolo l-au aşezat într-un frumos suport de lemn şi l-au decorat apoi cu multe globuri, beculeţe şi beteală viu colorată. Toţi copii satului erau mândri să împodobească un asemenea copac. Fiecare adusese cât mai multe decoraţiuni, unele făcute chiar de ei, ca să facă bradul şi mai frumos. În scurt timp bradul era aşa de încărcat încât nu i se mai vedea aproape deloc verdele său viu. La sfârşit i-au pus o stea mare în vârf. Acum bradul era mult mai frumos decât fusese el vreodată.

Riri veni şi ea să-l admire şi fu uimită de cât de sublim arăta acum. Zbură repede înapoi şi povesti tuturor ce văzuse.
- Zici că are beculeţe şi beteală? se interesă bradul cel urât.
- Şi globuri de toate culorile, din vârf până pe ultima ramură. Este foarte admirat, mai ceva ca aici în pădure.
Bradul cel urât nu mai spuse nimic. Într-un fel se aşteptase la aşa ceva, căci bradul cel frumos întotdeauna a fost iubit de toţi care îl vedeau.

După un timp vietăţilor din pădure li se făcură dor de brad şi începură să tot întrebe de el. Fiecare îşi dădea cu părerea.
- Poate a ajuns regele oamenilor şi acum are o agendă foarte încărcată cu toate serbările la care este nevoit să participe.
- Nu, poate a ajuns ambasadorul lor şi este mai mult plecat în străinătate.
- Dar dacă s-o fi îndrăgostit şi acum este la casa lui cu vreo doi puieţi mici?

Nimeni nu ştia ce se întâmplase cu adevărat cu bradul cel frumos aşa că o trimiseră din nou pe Riri să vadă ce mai face acesta. Riri zbură într-un suflet spre sat. Toţi aşteptau cu ochii fixaţi în direcţia în care se îndreptase vrăbiuţa. Nu dură prea mult, căci aripile gri se văzură curând bătând deasupra lor. Lacrimile îi ieşeau din ochişorii cât două bobiţe de piper.
- Nu mai are nici o luminiţă, nici un glob şi nici un fir de beteală.
- Cum? L-au despodobit?
- Mai mult, l-au culcat la pământ şi i-au tăiat crengile. Apoi i-au tăiat şi trunchiul. Acum stă strâns într-un morman de lemne pentru foc. Bradul cel frumos nu mai este.

Nimeni nu mai scoase nici un sunet. Se uitau toţi la locul unde stătuse falnic cel mai frumos copac din pădure şi nu puteau să spună nimic. În zilele care urmară povestea lui era pe buzele fiecărei vieţuitoare. Multe veneau să stea în preajma golului care încă mai păstra parfumul de brad. Însă zilele trec repede iarna şi încet încet despre bradul cel frumos nu mai povesti nimeni.

Când se topi zăpada şi începu să crească iarba, vietăţile pădurii veniră iar la locul cu pricina, dar de data aceasta se strânseră în jurul bradului cel urât, aşa cenuşiu cum era. Acum urâţenia lui trecea neobservată, căci nu mai era nici un copac în preajmă care să le atragă prin frumuseţea lui.

Bradul cel urât rămase astfel în pădure sute şi sute de ani, vizitat de toate vieţuitoarele care treceau pe acolo. El povestea mereu despre frumuseţea celuilalt brad. Într-un timp i se duse vestea că era cel mai bătrân copac din câţi sunt pe pământ deoarece brazii trăiesc mult şi nici unui om, din toţi care intraseră în pădure, nu îi trecuse prin gând să îl taie, căci aşa brad urât nu mai văzuseră niciodată.