Fâl şi fâl

Aripa asta zboară de una singură de la începutul lumii. Nu e aripă pierdută de vreo pasăre sau de fluturele albastru, şi de aceea nu o poţi vedea decît cînd atinge cearcănul lunii. Doar copiii o pot auzi fâlfâind. Aşa că întrebaţi-i pe copii ce înseamnă "a fâlfâi":


Cum o aripă nu poate face "fâlfâl" singură, ci doar "fâl", pesemne că aripa noastră a primit o soră ca să o poată auzi cei mici. O auziţi? Le auziţi? Chiar dacă nu le puteţi vedea, aşa e? Eu le-am auzit şi nu le mai pot uita.

Când una face "fâl", cealaltă îi răspunde ca un ecou: "fâl". Doar că ecoul vine în acelaşi timp. Asta pentru că aripii noastre i s-a născut sora geamănă când a zburat singură prin oglinda de argint de la castel: aripa - aici, sora ei - într-o altă lume. De când fâlfâie peste tot împreună, sunt tare mândre şi le place să fie văzute (că e plicticos să fii invizibil chiar tot timpul). Dar ca să le vezi, aripile trebuie să se înmoaie în apele râului colorat, care curge înspre cer tocmai, hăt, de la izvoarele Nilului. Ştiaţi că e foarte scump să fii lăsat să intri în râul colorat? Nici aripile nu ştiau, când s-au dus acolo prima dată.
- Cum facem rost de bani ca să luăm culoare din râu? a întrebat una.
- Deschidem o firmă. Şi, "fâl".
- "Fâl", "fâl", dar cum îi spunem?
- Îi zicem "Zburaţi cu noi".
- Cine să zboare?
- Oricine. Uite, de exemplu porcul.
- Cum să zboare porcul?
- Uite-aşa: cu noi. Dacă vrea să scape de tigru sau de măcelar, porcul ne cheamă, noi ne lipim de el, una în dreapta, cealaltă în stânga, îl ridicăm de la pământ şi îl ducem unde vrea.
- Dar nu are rău de înălţime?
- Treaba lui, ce ne pasă nouă? Îl lăsăm unde ne cere şi, cu banii luaţi, ne ducem la râu şi ne colorăm cum ne trece prin minte.



Bucuroase, aripile au deschis firma "Zburaţi cu noi" şi s-au pus pe transportat de mama focului. Întâi l-au dus pe un poet slăbănog pe vârful muntelui, să îl ţină muza de mână când scria. Apoi au ajutat-o pe vrăbiuţă să scape de vultur - că ai nevoie de două perechi de aripi ca să scapi de păsăroiul ăla înspăimântător. Într-o zi au săltat trenul peste podul care se prăbuşise în prăpastie. Şi porcul? Da, l-au dus şi pe el, şi nu doar o dată. Începuse să-i cam placă porcului să zboare. Iar celor ce nu le plăteau, aripile le dădeau drumul să cadă. Făceau aşa: pac-pac! când se dezlipeau. Aşa s-or fi născut munţii? Din grămezile de chestii cărora le dăduseră drumul aripile? Nu ştiu. Dar ştiu că de atunci s-a umplut cerul de tot felul de ciudăţenii: zbura ciocanul, mustaţa, genunchiul, olandezul, fetiţa fără gâşte, elefantul roz; zbura covorul fermecat, ciorchinele de banane, paraşutiştii care şi-au uitat paraşutele, ba chiar şi un râu mic, speriat să nu cadă în cascadă. Oricine plătea, putea să zboare după pofta inimii (chiar dacă nu o avea).

Şi aripile noastre, după ce fâlfâiau ziulica întreagă, seara zburau până la izvoarele Nilului, îşi dădeau toţi banii pe culori noi, şi dimineaţa apăreau machiate de parcă tocmai atunci fuseseră scoase din cutie. Ce să vă spun? Filfizoancele astea de aripi sunt peste tot, mai ceva ca MacDonald's. Altfel nu se poate explica nici de ce sunt atâtea avioane pe cer şi nici de ce nu sunt furnici pe gheţari.

Desen realizat de Elena Dumitrescu