25.12.2008

Lui Liviu Antonesei Şerban se trezi în mijlocul nopţii. Asta se întâmpla rar. Adormea greu, cu o teamă permanentă. Auzise de ceea ce adulţii numeau moarte, ba chiar participase, anonim, mărunt, neglijabil, înspăimântat, la ritualul de trecere a unuia din adulţii din jurul altfel importantei lui persoane, tatăl fetei pe care-o admira până la paralizie, de prezenţa căreia nu se bucura decât câteva zile pe an şi numai în vacanţele şcolare, când descindea, prinţesă de dincolo de poveşti, în orăşelul până atunci aşa de confortabil. Avocatul Papadopol, unul din cei doi adulţi care-i dădeau atenţie era intins pe spate, în căptuşeala de mătase albă a sicriului, iar Şeban se ferise să-l privească. Dar nu de atunci, ci dintotdeauna, se temuse să adoarmă. Dacă, doamne feri, moartea nu-i decât un somn din care nu te mai trezeşti? Şerban habar n-avea ce-i viaţa, ar fi exagerat să credem că ar fi regretat-o, dar încetarea din funcţie (da, ciudat, avea instinctiv conceptul ăsta!) a eului încătuşat în stâmta încăpere a minţii, îl îngrozea. Asta îl şi împiedica să doarmă după-amiaza şi primul strat de adulţi din jurul lui, organizaţi în ceea ce se numea familie, nu înţelegeau la ce chinuri îl supun, obligându-l, cu blândeţe, să doarmă dupăamiaza. Spre binele lui. Aşadar, deoarece adormea greu, la limita posibilităţii de a-şi ţine pleoapele deschise, batăr dormea adânc şi se trezea dimineaţa senin. Ei, nu chiar senin. Ci treptat, pipăind prudent pereţii minţii sale. Se recunoştea mai întâi, da, sunt tot eu, Şerban, n-am intrat în mintea altcuiva, apoi îşi amintea ziua din săptămână şi, în sfârşit, scotea la lumină, pe rând, gospodăreşte, lucrurile pe care şi le repeta conştiincios în fiecare seară anterioară, în loc de rugăciune. Pentru a nu le uita peste ziua următoare şi a se feri de consecinţele lor. De pildă că fetiţa unor vecini, una din cele din afara lumii poveştilor (Şerban cultiva discret conştiinţa vagă a apartenenţei sale cumva simultane ambelor lumi), manifestase, inocentă, simptomele recognoscibile ale unei boli despre care adulţii din jur spuneau cu fereală că ar fi contagioasă. Dar în mijlocul nopţii nici nu-şi amintea, de fapt, să se fi trezit vreoadată. Aşa că, în întunericul firesc, nici nu se miră că intrase brusc în posesia tuturor simţurilor, complet diferit de laboriosul proces matinal rutinier. Dacă vă întrebaţi, domnilor preşedinţi, de ce folosea Şerban cuvinte adulte, pe care nu avea cum să le cunoască, răspunsul e la îndemâna logicii voastre: întreaga poveste, puţinul de până acum şi nu mult mai multul ce urmează, e mai puţin o naraţiune stricto sensu, cât o reverie proustiană, declanşată de parfumul amestecat, de cozonac, brad, nostalgie şi daruri, într-o dimineaţă de Crăciun, în care personajul nostru, acum de-a dreptul bătrân, îşi reproşa, visător, incapacitatea de a scrie o poveste de Crăciun, cerută de redactorul care era el însuşi şi promisă de el însuşi sie însuşi, ca de la colaborator la redactor. Habar n-am, eu, autorul, dacă evadarea proustiană se va dovedi sau nu un subeterfugiu eficace pentru Şerban, fostul copil care se trezise la mijlocul unei nopţi de 5 spre 6 decembrie. Dar asta e problema lui şi eu n-am decât să-l las sa se descurce cum o putea.

Şerban - copilul de opt ani şi jumătate se trezi, aşadar, brusc, la mijlocul nopţii de Sfântul Nicolae. Avea oarece bănuieli că anul ăsta va fi tăiat de pe lista copiilor care primesc daruri. Nu cunoştea sentimentul pe care, la maturitate, îl va numi frustrare, primea totul ca pe un datum. Dar nu se cădea să-şi înfrâneze curiozitatea. Se ridică în şezut şi i se păru că vede pe măsuţa de toaletă din faţa oglinzii ovale, în care se maimuţărea ziua, în rolul legendarului portar Zamora, obiecte despre care îşi amintea precis că aseară nu erau acolo. Întunericul nu era deplin, prin perdeaua semitransparentă pătrundea un mănunchi subţire de raze de lună. Direct pe obiectele alea. Care căpătară, în imaginaţia vie a lui Şerban, imposibil de despărţit, cea mai mare parte a zilei, de vederea lucrurilor reale, aspectul fabulos al unor cutii gemene de abanos cu intarsii de fildeş şi argint. Care nu puteau ascunde decât harta zdrenţuită a comorii din insulă. Căci pe Şerban ceea ce adulţii numeau bijuterii îl lăsau rece. Hm, nu de tot rece. Căci îl fulgeră o amintire inversă. Dacă încă n-am uitat că avea opt ani şi jumătate, amintirea inversă era de pe la vreo 12, când, luat braţe, oarecum imprudent, ca să nu zis de-a dreptul iresponsabil, de cea mai pârguită femeie tânără de dincolo de margimea cercului de adulţi, abia mai puţin de dublul vârstei lui de atunci, se surprinse pe nemestecate cu ghearele în colierul de turmalin (sau de jasp? ce contează?) care marca trecerea insesizabilă de la gâtul alb la sânii abia ascunşi promiţător sub decolteu. Se sperie aşa de tare de sperietura femeii tinere, că-şi ascunse instinctiv feţişoara sub pletele ei. Dar fu a doua oară surprins de viteza cu care se adaptă situaţiei noi şi, continuînd să simuleze ruşinea, o sărută pe gât, sub lobul urechii. Aşa cum experimentase deja, prin subsolurile blocurilor, cu adolescente cooperante şi curioase. Fu imediat curentat de frisonul ce străbătu corpul femeii, dar simulă iarăşi stăpânirea de sine, petru a o filma parşiv, cu falsă inocenţă, în gros plan. Se ţinuse bine. Are şi asta şcoală, îşi surâse, mut, Şerban. În sine şi-n spiritul legii, cum avea să citească, la vârstă matură, un gând nepieptănat al unui gânditor.

Cum de-mi permit eu, en tant que autor, asemenea efecte narative neruşinate, ca amintirea inversă, tocmai în frisonul investigaţiei nocturne a micului meu erou? Simplu. Una că fac ce vreau, ca autor. Pe riscul meu, se înţelege. A doua că tocmai v-am sugerat că, o viaţă de om de atunci, Şerban nu fu capabil să deosebească fiorul atingerii pielii unei cărţi, căci cărţi se dovediră, în lumina banală a dimineţii, cele două cutii de comori (harta unei comori e ea însăşi o comoară, chiar una mai preţioasă, copilul bănuia asta), de fiorul atingerii pielii unei femei dezirabile.

Dimineaţa Şerban nu fu defel mirat că descoperirea cărţilor, două volume cu coperţi roşii, în formatul de atunci al Bibliotecii pentru toţi, Momente şi schiţe, de Caragiale, în locul fabuloaselor imagini nocturne, în lumina lunii, departe de a-l dezamăgi, îl întărâtă. Nici nu se atinse de dulciurile aferente, în ambalaje colorate şi lucitoare, ronţăi absent micul dejun, ceai cu pâine cu brânză, şi plonjă avid în lumea mult mai colorată a Miticilor. Nu-i de mirare că şi azi, când deja trezirea la mijlocul nopţii a devenit obositoare monedă curentă şi copilul de atunci l-ar întrece net la alergare, Şerban scoate din memorie ca un iepure din gioben câte o frază-perifrază din cele citite în vacanţa aia şi pirogravate pe răbojul memoriei.

Până la Crăciun, Şerban înghiţi, hulpav, ambele volume de Momente şi schiţe. Bănuia că avea să fie primul lui Crăciun care, fără a fi lipsit de bucurie, va fi lipsit de o taină. Am spus o taină şi nu taină. Se va vedea, îndată de ce. Taina nu era descoperirea identităţii reale a lui Moş Crăciun. Mult mai târziu, Şerban, de acum om serios, responsabil, păstra slăbiciunea teoriilor la purtător, pentru orice ("ceapa din ciorbă şi farfuriile zburătoare", cum avea să sintetizeze, plastic, Raul Ţintaură, prietenul său, scriitorul, într-o schiţă portetristică din galeria nuvelei cu care începea volumul său de debut). Dar în momentul primirii, de la un Moş Nicolae convenţional, al volumelor Caragiale, Şerban se lămurise de cel puţin 3 ani. Pe cont propriu. Intuise şi cât de păguboasă ar fi devoalarea descoperirii sale. I-ar fi frustrat pe adulţii din jur de convenţia reprezentării ficţionale a grijii şi dragostei lor. Lumea e un teatru şi orice om un actor, îşi aminti iarăşi invers, Şerban-cel-de-opt-ani-şi-jumătate, între lectura a două schiţe de Caragiale, ronţăind absent ceaiul cu pâine şi brânză de la micul dejun, de o replică pe care o va citi peste alţi doi ani, în alt volum BPT, de data asta bleu ciel, pe care-l va primi de alt Moş Nicolae, de data asta cu piesele lui Shakespeare. Şi mai ales s-ar fi frustrat pe sine de a fi focarul bucuriei iradiate, în convenţia teatrală, de adulţii iubitori. Doi ani de zile practicase un joc subtil, prefăcându-se a nu şti, până cu un an în urmă de prezentul naraţiunii. Când avea şapte ani şi jumătate. Mereu şi jumătate, forţa calendarului e mai tare decât Zidul plângerii. Căci Şerban fusese născut în buza verii. Atunci, cu un an înainte de Caragiale, dar cu jumătate de an după prima carte primită în dar, de ziua lui, Insula Misterioasă, de Jules Verne, Şerban apăruse, într-o zi, în apropierea vacanţei zisă la vremea aia de iarnă, nu apăruse, ci ţâşnise, năvălise în casă, cu haina descheiată, roşu la faţă, anunţând vestea cea mare: Au adus pomuri la piaţă, grăbiţi-vă, să nu se termine! Abia după îndeplinirea misiunii de încredere realiză, siderat, că rupsese comevenţia de două ori subtilă. Omertá. Din roşie de efortul alergării pe deal, de la nivelul şcolii, dincolo de gardul de fier şi beton al căreia începea piaţa orăşelului, de unde informaţia la zi cu pomurile, până în cartierul de sub brazi, faţa lui Şerban se făcu de hârtie. Ai casei îngheţară. Apoi, peste un minut înghiţit cu noduri, de toţi, izbucniră cu toţii într-un râs sănătos, complice, confratern, peste puntea dintre generaţii, trei la număr, generaţiile, în casa tip colonie. La commedia sara finita. De acum vom intra în epoca mult mai subtilului, mult mai complicatului, mult mai problematicului, mult mai dificilului joc de-a adulţii, în care totul se face la vedere, pe faţă. Sau transparent, cum sună jargonul totalitarei democraţii euro-atlantice, în noua ei limbă de plastic ecologic, ca să nu pierdem ocazia de a parodia oximoroanele la zi. Înlocuitoare a limbii de lemn, vorbită în asa zisa democraţie socialistă multilateral destrămată.

De acest prim Crăciun transparent, Şerban primi mai multe jocuri de carton: o poştă, cu plicuri, timbre, registre, un planiglob de tip Monoply, care te ajuta să vizualizezi geografia julesverniană, inevitabilele cutii cu piese de şah şi moară (ţintar) din carton şi mai ales, minune a minunilor, un telegraf adevărat, cu fire şi baterii, de puteai comunica dintr-o cameră, printr-un buzzer în alta, prin alfabetul Morse. De se minuna colegul de clasă de peste drum, un secui mic şi rău, dar dotat cu surori care aveau să-i trezească lui Şerban interesul mai târziu, după părăsirea cartierului de sub brazi, cu inefabilul lui farmec, pentru a se muta mai jos, la bloc.

Iar Şerban cel bătrân, care căuta în săpăturile astea arheologice filonul unei povestiri de Crăciun, promisă sieşi ca redactor al ziarului, reflectă, înainte de a face pasul următor, către ultimul flash-back, la Crăciunul anterior ruperii convenţiei, ultimul Crăciun inocent, când extaziat de darul cel mai eclatant, o puşcă cu arc, îl făcuse să joace în faţa adulţilor adunaţi în încăperea cu pomul, unde nu se făcea foc, elaboratul one-little-man-show al repartizării fiecărui dar anodin câte unui scop ad hoc, pentru a-şi plasa climaxul acutei de efect, pe scenariul elaborat în timp real: Iar asta e pentru... Coreea. Era, cândva, între Inchon şi Panmunjon. Reflectă la semnificaţia scrisă adânc, a momentului solistic, creat numai şi numai pentru a face adulţii să râdă. Ceea ce în pădurea de simboluri ale sferei sale aperceptive era suprema expresie a bucuriei. Adulţii, dintre care chiar nu conta cine-i făcuse bucuria darului minunat, o puşcă funcţională, cu care putea ţinti orice obiect din casă, fără a-l sparge, fără a-l dărâma, pisica vărgată y compris. Şi dacă tot nu conta, meritau contradarul colectiv al spectacolului de comedie regală.

Semnificaţia i se relevă lui Şerban în ediţie senectă doar acum: gestul histrionic generos fusese o tainică înrolare. Niciodată renegată, de la care nu derobase, instinctiv, niciodată. Clarificată lent, cum ai roti şurubul unei focalizări de telescop cu 360 de grade per deceniu. Conştientizată de-a binelea chiar de Crăciunul trecut, când a kiulit, pur şiu simplu de la tradiţia ziarului şi n-a scris nici o povestire de Crăciun. Dar când a primit de la fiul său un set de DVD cu câteva zeci de episoade ale serialului MASH.

Da, căci biografia, sau, dacă vreţi, istoria relaţiei lui Şerban cu Crăciunul şi minunile sale, e îndeajuns de ciclică pentru a putea sări peste etapa când progenitura lui Şerban respecta, tacit, aceeaşi convenţie netransparentă, de dragul tradiţiei instituite în familie. Cu mici adaptări inerente schimbului de epocă. De la o vârstă încoace, Pomul de Crăciun a ieşit din sfera darurilor ficţiunii, pentru a-i antrena pe copii la ritualul împodobirii lui. Ca în ultimul moment, să fie momiţi pentru câteva minute într-o cameră, până se aşezau sub pom darurile. Bucuria primară a darurilor contrabalansa net efortul respectării convenţiei. Căci Şerban îi surpinsese, odată, comunicându-şi concluziile: Moş Cărciun e mama şi tata, dar e mai frumos aşa, darurile de Crăciun sunt altfel de daruri decât alea de zilele noastre. Aşa că teoria lui Şerban e că acceptarea bonam fedem a ficţiunii ţine exact cei şapte ani de acasă. După care, complicitatea mutuală, sau mai precis cooperarea în complicitate e primul examen de maturitate dat de cel care a urmat cum se cade şcoala asta, a celor şapte ani de acasă.

Cercul se închide de câţiva ani, de când Şerban şi coautoarea naturală a primilor şapte ani de acasă ai fiecărui urmaş, cu tot cu ficţiunea minunată a personajului Moş Crăciun, primesc, sub pomul de Crăciun, altul dar mereu acelaşi, ei înşişi daruri de la această generaţie următoare. Minunea s-a articulat în altă minune. Dar care să fie minunea asta din urmă, domnilor preşedinţi? Nu, de data asta n-aţi ghicit. Nu faptul de a inversa sensul darurilor de Crăciun e minunea. Minunea e că progenitura reuşeşte să-şi facă timp să participe, fie şi inserat în programe individuale autonome, la acest ritual. Acesta e adevăratul dar de Crăciun pe care Şerban îl primeşte în ultimii ani. Făr' a se întreba de-l merită au nu.

Aşa că dacă n-o să fie în stare să scrie pentru ziar o povestire tradiţională de Crăciunul ziarului, nu-i rămâne decăt s-o înlocuiască cu transcrierea pe curat a acestui excurs arheologic, oglindit în globurile din pom, care funcţionează ca oglinzi convexe. În care, nu-i aşa, imaginea e virtuală, mai mică şi mai depărtată decât obiectul real.

0 comentarii

Publicitate

Sus