Am citit împreună zeci, poate sute de însemnări ale bloggerilor români, în toate stilurile posibile: de la cel entuziast la cel depresiv; de la cel fandosit-pisicos la cel teribilist-blazat. Am citit de nenumărate ori idei clişeizate, care păreau copiate peste umăr de la colegul de bancă: "ştiu că n-o să cîştig tocmai eu, dar la solicitarea prietenilor...", "am acceptat să scriu nu pentru premiu, ci pentru că aş vrea să transmit lumii întregi..." etc.
Ştiam că nu se inspiraseră unii de la alţii, ci că fuseseră influenţaţi de aceleaşi topos-uri logice standardizate, cu fason sărbătoresc. De altfel, eu însumi pornisem rostogolirea bulgărelui, atunci cînd redactasem regulile de participare astfel:
| "Cel mai mişto post despre cel mai mişto cadou este: acea însemnare simplă şi sinceră... care trezeşte o emoţie şi care... reuşeşte să transmită şi celorlalţi (măcar o parte din) bucuria darului primit de tine." |
Am citit în postul lui Nicu Panaitescu despre o lume în care nu apucasem să trăiesc, dar de care îmi aminteam pe cale atavică. O lume în care copiii erau cu siguranţă fericiţi de Crăciun şi de ziua lor, chiar şi fără cadouri. Poate - cine ştie? - mai fericiţi ca acum...
Pentru ceremonia de premiere, sponsorul-organizator ne convocase pe 20 decembrie la unul dintre mall-urile bucureştene, în cealaltă parte a oraşului faţă de casa mea. Am plecat de acasă cu o oră înaintea orei stabilite. Am ajuns cu o oră după terminarea ceremoniei... Mi-am petrecut tot acest timp în maşină, printre alte maşini, într-o serie nesfîrşită de ambuteiaje. Aş fi putut, da, să iau metroul, dar... în afara celor cîteva drumuri administrative ajunse la scadenţă, trebuia să mă întorc şi cu un brad acasă (pentru care eventual să mă şi tocmesc la preţ!) başca nişte cadouri (cu care eram comanditat ca ajutor al lui Moş Crăciun)...
Aş fi putut trăi o groaznică tipică zi de "goană după cadouri", dacă acea zi nu ar fi fost impregnată, cel puţin pentru mine, de spiritul simplu, cald şi luminos al relatării lui Nicu Panaitescu.
O redau mai jos, prin bunăvoinţa autorului (atenţie, fără diacritice):
| Celor nascuti mai de curand sau altundeva li se va parea neverosimil dar, in copilaria mea si in catunul in care am crescut, nimeni nu facea cadouri nimanui in acceptiunea oraseneasca, moderna a termenului. Zilele de nastere nu se sarbatoreau. De fapt nici n-avea vreo importanta la ce data te-ai nascut. Data nasterii din acte nu coincidea cu cea reala pe care nimeni nu parea s-o stie. Mama era, conform amintirilor bunicii, nascuta "cam pe timpul cireselor", iar bunicii nu stiau nici macar anotimpul nasterii lor. Se presupune ca eu sunt nascut in 5 noiembrie, chiar daca in acte data este 9. Asta pentru ca primaria era departe, puntea era luata de apele mari, iar daca intarziai declararea copilului mai mult de nu stiu cate zile, primeai amenda. Cateodata, de Pasti, ai mei imi cumparau tenisi noi si ceva hainute ieftine. Dar nu se chema ca erau cadouri. Pur si simplu nu mai aveam nimic de incaltat sau imbracat, iar Invierea Domnului era cel mai potrivit moment sa porti haine noi. Despre bradul care se impodobeste am citit ceva in abecedarul clasei intai. Era acolo o poezie care incepea asa: "Bradulet, bradut dragut, ninge peste tine, Haide, hai in casa mea, unde-i cald si bine..." N-am prea inteles semnificatia poeziei si rostul unui copac in casa, poate si pentru ca se mai vorbea pe acolo de unul Mos Gerila iar pomul era "de iarna" si nu "de Craciun". Primul brad l-am avut in casa numai dupa ce am avut primul copil. De cativa ani am incetat sa cumpar brad. Pentru ca nu sunt in stare sa plantez macar unul in locul celui taiat si nici padurarii n-o fac, ocupati fiind mai degraba cu taierea. Poate cele de mai sus au facut sa nu reusesc niciodata sa ma obisnuiesc definitiv cu primirea si daruirea de obiecte la zile de nastere, onomastici sau sarbatori. Poate fi un handicap social dar cred ca e si o binecuvantare care m-a ajutat sa nu cad in pacatul consumismului exagerat sau al goanei dupa cadouri prin super-hyper-mega-marketuri supraaglomerate. |