Despre adevăratul eroism - al plăcerii (de la societatea-Kleenex la era refuzului?)

Una dintre lecturile la care nu încetez să revin (în memorie) este aceea a dialogului (neplatonician) intitulat Bancherul anarhist, al lui Fernando Pessoa. Este un text... capital despre capitalism: căci oare nu tocmai într-o anarhie, repede botezată, impersonal, "criză", produsă de către bancheri, în primul rînd, trăim? Şi nu este oare această criză una continuă, nu înseamnă capitalismul, chiar şi în vremurile sale "normale", a-i pune în criză pe alţii?

News of the world. Nu numai vînzările de automobile scad, ci şi cele de aparatură informatică. Nu scad, însă, "intrările", chiar şi scumpe ca preţ, la spectacole: nu scade consumul cultural în general. Oamenii par a se replia pe lucruri durabile. Televiziunea vrea şi ea să recîştige teren, să redevină centrul şi "vatra" casei, în competiţie cu ecranul computerului. Reuşeşte nu prin "revoluţii" de conţinut (rămîne definitiv stupidă: televiziunea, ca aventură a creativităţii, e terminată), ci aliindu-şi internetul şi, mai ales, prin tehnologii tot mai performant simulante, hipermimetice, oferind mimarea împlinirii visului peren al intrării în imagine, al vieţii în oglindă, la adăpost: simularea victoriei simulacrului, în momentul cînd realul revine. Criza nu este a realităţii, ci a fugii de realitate şi a pretenţiei că realitatea poate fi comandată, creată. Sîntem în criză de realitate: criză provocată prin evacuarea realităţii.

Căci degeaba există informaţie, dacă nu ştii unde s-o cauţi. Informaţia (cu adevărat importantă) nu este (niciodată) în media. A transmite, a muta imagini, oameni şi aparate de colo, colo nu înseamnă a informa. A informa înseamnă a căuta, a cerceta, a găsi şi a comunica informaţia cu adevărat relevantă. Iar aceasta nu este la îndemînă, pe teren, dar nu este nici ascunsă. Trebuie să ştii unde s-o cauţi. De pildă, întotdeauna, în unele mărturisiri ale decidenţilor, ale oamenilor de putere, ale bancherilor întotdeauna anarhişti. Niciodată, sau niciodată direct, de-a gata, în media. Media sînt contra-informaţiile, intoxicarea.

În cartea sa de memorii, de pildă, Era turbulenţelor, fostul, vreme de 18 ani, preşedintele al Fed-ului, Alan Greenspan, recunoaşte că actuala criză financiar-economică a pornit dintr-o încercare, intelectual, extrem de sofisticată, de a scoate profit din precaritate, din sărăcie. Mai precis, s-a încercat "legarea" socială, cumpărarea păcii sociale prin intermediul şantajului ipotecar, altfel spus, prin acordarea accesului la proprietate unor persoane şi categorii, de fapt, excluse social, şi care erau, astfel, trase pe sfoară, fiind ajutate nu să se "dezvolte personal", ci să devină "proprietari" rămînînd însă ceea ce sînt, adică nişte sărăntoci excluşi deveniţi nişte penibili îndatoraţi, vînzîndu-şi, atîrnîndu-şi nu doar forţa de muncă, aşa cum se spunea în marxismul clasic, ci viaţa, o viaţă aflată, însă, în situaţia obiectivă de a nu putea să producă nimic: socializarea excluşilor prin intermediul ideii obsesive, cu adevărat recesive, încurajate să devină maladivă, de proprietate. Dar este oare proprietatea o necesitate (altfel decît politică), sau o plăcere nemărturisită, un loc al plăcerilor, locul prin excelenţă al plăcerilor (mai mult sau mai puţin sadice, şi chiar sadiene, şi al repausului de la strădania, abia ea eroică, de a fi om, adică ceva imposibil şi, mai ales, ne-necesar?)

E important să-i citim, cînd şi cînd, nu pe excluşi, pe marginali sau pe opozanţi, pe indivizii "interesat răi", ci pe oamenii de putere sau aflaţi în posturi privilegiate, panoptice, de observaţie. Pe "reacţionari", dacă şi atunci cînd sînt "mari", evident, aşa cum spunea, vai, acelaşi Marx...

Haideţi să vedem cum ar putea deveni, în Occident, criza, salvare, redresare morală, critică practică, implicită, a capitalismului finit bazat pe hipercredit, nu pe economisire. Recent, Richard Poulson, secretarul Trezoreriei americane, acuza, la fel ca şi Greenspan de altfel, ţările emergente, marile puteri economice în devenire, adică tot pe săraci, fie şi foşti, care tot într-o criză (întotdeauna autocreată) au dus-o, precum China (pe care Occidentul, mai ales trans-atlantic, o aşteaptă, pe de altă parte, sinucigaş-mesianic, să-l scoată din criză), că ar fi vinovate de declanşarea prezentei crize deoarece... fac economii, îşi constituie rezerve, nu se îndatorează, nu participă la flux, la nebunia dependenţei, ci, vai, ca la începuturile economiei politice, "tezaurizează", pun deoparte. Este imoral şi chiar criminal să nu ai datorii, să nu depinzi de ceilalţi, să nu te "socializezi", să nu te globalizezi, să te izolezi. Ştim asta de pe vremea lui Ceauşescu. O spun, acum, şi autorii Cartei 2008 lansate în China. Dar cînd îl spun nişte superbancheri care, iată, au reuşi performanţa de a duce prima economie a lumii de rîpă, acest adevăr devine opusul său. Întotdeauna contează cine vorbeşte!

Asupra posibilelor efecte benefice, de responsabilizare-redresare morală, ale crizei, cel mai răspicat mi s-a părut a se pronunţa, însă, recent, nu vreun "intelectual" sau vreun "analist", ci un alt om plasat cu adevărat într-o poziţie cheie, chiar dacă nu politică, de putere, într-o poziţie-releu: aceea de advertiser. Lăsînd deoparte cinismul de fond, răspunsurile pe care Marc Lévi, preşedintele celui de-al patrulea grup mondial de publicitate, Publicis, le-a dat unui reporter al ziarului Le Monde, merită a fi consemnate, "fişate", măcar ca memento. Iată-le, pe scurt, în vrac, cu comentarii minime, mai mult "onomatopeice", deocamdată.
"În faţa unei situaţii de criză, trebuie să-i linişteşti, să-i asiguri pe oameni. Chiar dacă mesajul (publicitar, n. m.) îmbracă o formă ludică, seducătoare, el trebuie să insiste asupra calităţii produsului, asupra serviciului pe care acesta îl aduce, asupra a ceea ce anglo-saxonii numesc value for money. Lucrul pentru care oamenii sînt dispuşi să plătească trebuie să aibă o valoare reală."

Şi nu este aşa întotdeauna? Se pare (este sigur!) că nu: cumpărăm degeaba, nimicuri, din pura plăcere de a achiziţiona şi de a ne crea impresia că, astfel, ne putem schimba (permanent) viaţa. Futilul e necesar, şi depăşeşte nevoia reală la care ne re(a)duce, iată, oribil, intolerabil, "criza".
"De treizeci de ani încoace, am trăit cu ideea că putem să avem totul, imediat. Părerea mea este că această perioadă se încheie şi că, în societăţile avansate, consumatorul este pe cale de a intra în era lui Nu."

"Aş prefera să nu" al "idiotului" de Bartleby, scribul lui Melville, adevăratul pragmatic, în viziunea lui Deleuze? Se pare că da. Ha, ha, ha! Uite cum începe, încet, încet, să se adeverească faptul că "apocalipticii" şi "nihiliştii" avuseseră, au avut întotdeauna dreptate! Punem pariu că au dreptate, că vor avea, pînă la urmă, dreptate?

"Nu, nu pot avea totul. Nu, nu pot să-mi permit... Sistemul bazat pe acumulare nu mai funcţionează, deoarece indivizii, întreprinderile, puterile publice, societatea în general nu mai dispune de mijloace, şi trebuie să facă alegeri. Consumul de tip Kleenex (şerveţele de unică folosinţă, n. m.), risipa aparţin trecutului, lăsînd locul unui consum mult mai selectiv, bazat pe noţiunea de durabilitate."

Oamenii "încep să-şi dea seama că automobilul lor actual nu este nici perimat, nici urît. Devin conştienţi că piaţa se bazează pe reînnoirea permanentă a ofertei, dar că urgenţa de a-şi schimba maşina s-a relativizat".

"Consum de tip Kleenex" vs "consum selectiv bazat pe durabilitate": viteza de reacţie e totul, şi un individ precum cel citat, a cărui profesiune, ca publicitar, este tocmai minciuna şi linguşirea abilă (coruperea ca bază, iată, dovedită a unei economii de piaţă care nu se mai poate extinde, care trebuie să lupte, inventînd şi comiţînd imposibilul, cu condiţiile istorice impuse ale restrîngerii pieţei), care ar trebui să se simtă măcar în parte, ca adiere, responsabil pentru încurajarea acestui tip de consum, iată-l acum schimbînd placa şi barca, şi devenind brusc moralist.

"Nu contează cine vorbeşte", dacă este să enunţe o fărîmă de adevăr care poate fi folosită, în primul rînd, tocmai împotriva celui care, cinic, îl enunţă. Individul în cauză chiar nu contează ca individ, iar ceea ce spune îl depăşeşte ca importanţă şi ca semnificaţie. Să-i luăm vorbele, deci, ca pe o depoziţie, fie şi doar de martor, dacă nu de inculpat, să vedem, altfel spus, cît de uşor putem fi "făcuţi", şi chiar sîntem, în permanenţă.

De ce nu iubim "crizele"? Pentru că ne spun adevărul, vital penibil, despre noi înşine. Şi ar trebui, o dată pentru totdeauna, să ne scuturăm de ipocrizie, de falsa onorabilitate şi de falsa raţionalitate, şi să recunoaştem că nu trăim decît pentru plăcere, nu din nevoie, şi că nu este nicio ruşine în asta. Să încetăm a mai poza în eroi ai necesităţii, mari sau mici, sublime sau penibile, îndurate, mizere, căci nu este adevărat. Sîntem nişte eroi ai plăcerii, nişte acrobaţi şi nişte atleţi ai plăcerii, căci ne expunem tot timpul unor riscuri incalculabile pentru nimicuri, provocîndu-ne false nevoi care ne definesc, tocmai, ca oameni, dar care, din cînd în cînd, se răzbună "autodenunţîndu-se" "sistemic", sub formă de "crize" (ale minciunii vitale de sine). Numai animalul, numai ceea ce numim şi considerăm (tocmai de aceea) "animal" trăieşte, poate, doar din nevoie. Noi însă sîntem oameni, adică fiinţe ale plăcerii nobil, înalt drapate.

Dar nu de hedonism, ci de utilitarism strict este vorba (citiţi-l pe Bentham, Tatăl). Deoarece futilul corespunde inutilului, adică inutilităţii de fond, lipsei de necesitate a omului în general, obligat să se inventeze permanent fie şi pînă la nivelul, deloc aberant, chiar dacă penibil, dar esenţial, al şerveţelelor (obligatoriu la plural, asemenea umanităţii) de unică folosinţă. Nu putem produce decît "nimicuri", lucruri în plus, deoarece noi înşine sîntem "în plus", obligaţi, adică, să ne autocreăm permanent.