Marea literatură, armă de război (un interviu pentru un ziar dispărut)

Pe la începutul lunii decembrie 2008, tînăra poetă şi jurnalistă Andra Rotaru m-a rugat să-i răspund la cîteva întrebări. Am făcut-o şi a rezultat interviul de mai jos. Cînd să-l publice însă în ziarul pentru care lucra, acesta şi-a încetat, brusc, apariţia. Ca la noi, la nimeni. Aşa se întîmplă atunci cînd banii, mulţi, sînt mai mult sau mai puţin nemunciţi (cîştigaţi, probabil, la cazino, sau ca la cazino) şi nu ştii ce să faci cu ei: îi arunci în afaceri "nestructurate", în aventuri pur mimetice. Îmi face plăcere să restitui aici acest text, care, pentru mine, face cît o întreagă suită de articole.

Andra Rotaru: Cînd aţi descoperit că aveţi forţă creatoare în dumneavoastră? A fost o întîlnire tăcută, sau una zgomotoasă, pregnantă?
Bogdan Ghiu: Nu ştiu dacă mai potrivit n-ar fi să vorbim de "slăbiciune creatoare" sau, şi mai exact, de dispoziţie şi de dispunere creatoare, deoarece viziunea mea (să-i spunem aşa) despre creaţie - mai exact, despre productivitate, despre producţia de nou - este că această constă, de obicei, într-o întîlnire sau într-o compoziţie de forţe, în care trebuie să ştii cînd şi cît să fii activ sau pasiv şi, de la caz la caz, cu cine, cu ce, faţă de cine, faţă de ce etc. Creaţia este o micropolitică, o compunere, o "asamblare" de forţe la care trebuie să te adaptezi şi să te "dispui" permanent, cînd ca mesaj, cînd ca mediu, oricum într-un permanent dialog şi chiar într-o confruntare (eşti obligat să-ţi alegi permanent şi prietenii, şi duşmanii... intimi), într-o colectivitate, într-o socialitate de sine. Artistul este, poate, tocmai "operatorul" care ştie să provoace astfel de "colective" şi de "linii de asamblare" inconştiente cu forţe infraumane şi supraumane împreună cu care defineşte, mobil, efemer, spaţii de dialog şi microsegmente istorice, creînd spaţii alternative şi istorii virtuale. Recent apăruta, dar încă incomplet discutata şi exploatata idee (hiper-postmodernă) de "războaie personale" ale scriitorilor, ale artiştilor, în special ale scriitorilor (fiecare cu istoria sa personală), înseamnă tocmai o "privatizare", o personalizare şi chiar o "intimizare" a istoriei. Creaţia este producţie colaborativă şi conflictuală, "politică". Iar marea literatură şi marea filosofie au fost întotdeauna războinice, arme, maşini de război, cum spun Deleuze-Guattari. Din acest punct de vedere, nu ştiu dacă sunt propriu-zis un "soldat", un luptător, şi nu, mai degrabă, un negustor de arme sau un armurier. Literatura şi arta trebuie concepute din punctul de vedere al unei instrumentalităţi superioare: o carte este o "cutie cu scule" şi un mic arsenal. N-am scrie dacă n-am proiecta cărţi şi imperii, dacă nu am porni războaie.

A.R.: Cum se împacă latura poetică, interiorizată, cu latura extrovertită, a omului de radio sau cu aceea de jurnalist?
B.G.: Creaţia este deja extrovertire: a şti să te asculţi vorbind. Poezia este deja "radio", în care, aşa cum spuneam deja, este foarte posibil să fii obligat să ajungi la înţelepciunea de a fi simplu "mediu" al unor mesaje care nu-ţi aparţin, conform genialei definiţii (o citez foarte des) pe care Lacan o dădea iubirii: a iubi înseamnă a da ceva ce nu-ţi aparţine cuiva care nu are nevoie. Aşa este şi cu poezia, cu fluxul discursiv: trebuie să ştii să-i devii "ţeavă", să provoci "reportericeşte" mesajul, întrebînd, scormonind, producînd "informaţie", apoi să captezi semnalul dacă este prea slab, să elimini zgomotul (mai ales asta: trebuie să ne luptăm, mai presus de orice, cu zgomotul de fond, zgomotul este fondul...), să amplifici mesajul şi să-l "ţinteşti", să-l adresezi. Artele "vizuale" contemporane, tot mai puţin vizuale de fapt, şi care în momentul de faţă mă interesează mai mult decît literatura propriu-zisă pentru că sunt mai vii, mai experimentale, mai îndrăzneţe, tocmai asta sunt pe cale de a descoperi şi de a acredita: esenţa medială a artei, arta ca spaţiu (public) al unei democraţii absolute şi necondiţionate (cum îi spunea maestrul meu, marele filosof Jacques Derrida) cu tot şi cu toate, oameni, zei, animale, pietre, elemente, forţe telurice, adică astrale etc.

A.R.: Au existat personalităţi literare care v-au influenţat în mod decisiv modul de a aborda propria scriitură?
B.G.: Tocmai am citat numele lui Derrida. În tinereţe, am convieţuit cu poeţi precum Virgil Mazilescu sau Ion Stratan. Acum, de (deja) aproape două decenii, mai mult cu filosofii pe care îi şi traduc (în special Deleuze şi Foucault), şi, cel mai recent, cu mari artişti "vizuali" (de fapt, creatori de spaţii) precum Thomas Hirschhorn.

A.R.: Ce le lipseşte tinerilor scriitori din ziua de azi? Ce au în plus faţă de tinerii de altădată?
B.G.: Tuturor ne lipseşte cîte ceva, şi cel mai important mi se pare să nu ne mulţumim cu puţin, să nu ne limităm, să nu ne restrîngem singuri raza, razele. Poate că tocmai suficienţa intelectuală şi, deci, existenţială, lipsa gustului aventurii într-o globalizare a cunoştinţelor care pare dată constituie marele pericol al poeţilor tineri. Dar nu-mi plac astfel de judecăţi, nici să le fac, nici să-mi fie făcute. Am răspuns doar din politeţe şi, sper, cu toată politeţea cuvenită. Dar poezia în sine înseamnă cultivarea sensibilităţii extreme, hipersensibilizarea omului. În plus, poezia este singurul mediu intim, prin care comunicăm, moral, cu noi înşine, prin care ne scriem. Poeţii recreează vocea interioară cu care omul îşi vorbeşte şi graţie căruia se aude, se încrede că mai există, că de fapt nu încetează nicio clipă să vorbească, să fie, numai că este acoperit de zgomotul de fond. Poezia şterge zgomotul, "procesează" mediul social audio prin care, mai mult decît prin cel vizual, suntem invadaţi, ţinuţi departe de noi înşine, de propriile noastre voci care ne bîntuie: să nu ne mai auzim. Poezia face linişte, reimprimînd vocile.

A.R.: Încotro se îndreaptă poezia şi proza de astăzi? Este posibila o fuzionare între cele două?
B.G.: Spre o tot mai mare apropiere de om în singularitatea şi în intimitatea lui. Arta actuală în general coboară, caută să se infiltreze şi să asculte, să facă tăcere. Mă gîndesc permanent la problema pusă de întrebarea dvs., este întrebarea pe care mi-o pun tot timpul. Codificat, recent, am numit noua tendinţă a artei umanism medial: arta îl ascultă pe om, se pune, umil şi responsabil, în serviciul umanităţii profunde, pierdute, poate, tocmai în adîncul tuturor profunzimilor, i se oferă omului pentru ca acesta să se poată comunica, devenind mesaj autoconsistent. Văd arta contemporană, inclusiv poezia şi proza, ca pe o formă radicală de jurnalism. După ce şi-au obţinut, în modernitatea ultimilor 200 şi ceva de ani, independenţa, de fapt autonomia, extrateritorialitatea semiotic-morală faţă de societate, printr-o extraordinară invenţie de forme, în momentul de faţă artele pun aceste forme în slujba ascultării şi a exprimării de sine a omului. Altfel spus, se retrag într-o anumită discreţie şi funcţionalitate etică. Pentru că artele înseşi, ca supremă expresie a omului, au fost expropriate de ele însele, fiind utilizate mai întîi de către politică, apoi (acum) de către economie: trăim într-un capitalism tot mai "estetic", în care produsele nu mai satisfac nevoi, ci manipulează dorinţe, pretinzînd că le satisfac pentru a produce profit. Or, arta, acum, se revoltă retrăgîndu-se din propria trufie a formelor şi reapropiindu-se de omul concret, de care a profitat mai întîi puterea politică, apoi puterea economică. Arta "dispare", încercînd să-l reînveţe pe om arta de a fi, adică suprema plasticitate a fiinţei umane: faptul că ne putem crea pe noi înşine, în mod activ, şi dacă n-o facem noi, ca subiecţi ai propriilor vieţi, vin alţii şi ne produc, pasiv, fabricîndu-ne standardizat...

A.R.: Este nevoie de cursuri instituţionalizate de creative writing pentru tinerii scriitori? Este necesară învăţarea artei scrisului, sau structura scriitorului este cea care îl duce pe acesta către performanţă în literatură?
B.G.: Nu, cursurile de creative writing nu sunt decît o invenţie americană pentru a le da scriitorilor merituoşi un job, o utilitate socială alta decît aceea propriu-zisă a artei lor. Ar fi de-ajuns o bună Facultate de Litere, dar toate facultăţile noastre umaniste devin, catastrofal, suicidar, simple fabrici de diplome, cel mai adesea inutile. Un scriitor trebuie să citească tot, de toate.

A.R.: Credeţi că înainte de 1989, scriitorul era cenzurat? Este acesta un truc jucat psihanalizei?
B.G.: Nu atît cenzura propriu-zisă, posterioară operei, este, în general, problema, cît cenzura de fond, normarea cîmpului libertăţii expresive. Doar în regimurile totalitare cenzura ajunge să fie, fobic, prosteşte, exercitată ca atare, în mod explicit (cenzura este o manifestare de neputinţă), dar ea există în orice societate, în orice cîmp cultural, care este structurat insidios de "cuvinte de ordine", de reţete (de succes), ca de o adevărată poliţie a gustului. Pînă în 1989, scriitorul era cenzurat pe faţă, explicit. Azi nu mai există nimeni care să-i atragă atenţia cîte cenzuri implicite există. În plus, azi ne cenzurăm unii pe alţii, suntem fiecare poliţistul existenţial al cuiva. Unii mai mult, alţii mai puţin. Să nu uităm că libertatea înseamnă, în primul rînd şi întotdeauna, infinit preliminar, eliberare, desprindere. Autonomia personală este o mare iluzie, pe care este tocmai de datoria artistului s-o arate, s-o practice, s-o "joace" precum un atlet, în mod public, demonstrîndu-i necesitatea. Din acest punct de vedere, artistul continuă să fie, fie şi doar implicit, un "învăţător", dacă nu chiar un gladiator, cel care, prin tururi de forţă imposibile, trebuie să dea în spectacol normalitatea umanului, faptul că trebuie să ne producem, să ne inventăm fiecare, tot timpul, propria umanitate, dacă nu vrem să ne-o fabrice ceilalţi, în mod artificial...

A.R.: În ce constă sinceritatea scriitorului? Într-un pragmatism feroce, cotidian, sau în exprimarea paletei de sentimente, chiar romantice?
B.G.: Scriitorul "predă" şi "interpretează" în faţa societăţii tocmai arta sincerităţii, adică a onestităţii faţă de tine însuţi, în primul rînd, arta restabilirii permanente a legăturii, permanent întrerupte de "zgomot", cu noi înşine, cu propriile noastre forţe, care ne depăşesc numai pentru a ne întreţine.

A.R.: Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor? Vă simţiţi împlinit?
B.G.: Împlinit? Mă simt debordat de împlinire, de lucruri care se cer împlinite prin mine, de zeci de proiecte şi de idei faţă de a căror realizare şi transmitere, împlinire, mă simt responsabil. Voi scrie, scriu deja o carte despre Revoluţia Română, alta despre arta contemporană ("Ce este arta? Contemporană"), alta despre televiziune şi media ("Telepitecul"), alta despre situaţia omului contemporan ("Inutilul"), un roman, două romane, îmi prelucrez pentru publicare carnetele (sunt un frenetic scriitor de carnete, nu de jurnale), încerc, apoi, să inventez forme editoriale cît mai mediale şi mai anti-mediatice, pregătesc o carte-expoziţie (lectură murală), cărţi-album, scriu slide-show-uri de poeme, conferinţe, încerc să invadez şi să atrag de partea literaturii forme extraliterare de comunicare şi, mai ales, să transpun în cîmpul hipercodificat, ultra-clasic al literaturii spiritul experimental din artele vizuale actuale.

A.R.: Credeţi că există o diferenţă între scriitorii români actuali şi cei europeni? Mai este necesară exportarea "comunismului" peste hotare, de exemplu? În ce constă eliberarea scriitorului de sub istoria recentă?
B.G.: Nicio diferenţă, suntem "sîngele proaspăt" al economiei editoriale globale, dominate de forma-roman, la rîndul ei normată de ceea ce am putea numi "storycism", e o mare regăsire şi o normalizare, ne spunem poveştile, ne povestim unii altora, ne "războim" unii cu alţii, ieşim din timorarea unei disuasiuni mondiale a "corectitudinii politice", se reface metabolismul firesc, secolul 21 va fi secolul întîlnirilor, ceea ce politica a distrus, iar economia simulează va realiza o artă tot mai apropiată de existenţă, o artă tot mai existenţială (nu existenţialistă). Comunismul românesc trebuie delirat, fantasmat, în niciun caz reprimat, altfel spus luat în posesie, pe vremea comunismului am trăit într-o mare ficţiune care nu era a noastră, am fost umiliţi de nişte impostori care voiau să impună lunii o imaginaţie săracă şi sărăcitoare...

A.R.: Care este punctul în care genurile literare pot convieţui? Este posibil?
B.G.: Genurile literare sunt nişte normative, nişte reţetare, iar din acest punct de vedere, în momentul de faţă trăim într-un fel de clasicism al genurilor, dominat de roman şi impus din raţiuni extraliterare, economic-identitare. Spre deosebire de epoci recente, extrem de deschise, în momentul de faţă transgresarea şi amestecul genurilor se pedepseşte, ele fiind, în schimb, transformate din interior, funcţionînd, altfel spus, în mod ironic, ca nişte forme goale, fără reguli. Genurile sunt un pretext, sunt asemenea legilor: trebuie să le accepţi ca să poţi fi liber, înăuntrul lor...

A.R.: Care sunt capcanele în care poate cădea un scriitor? Este importantă imaginea, notorietatea, influenţa faţă de alte grupuri din aceeaşi breaslă?
B.G.: Da, este nevoie să ai o imagine, ca un fel de reper faţă de care să poţi să te mişti liber. Deşi, din lene identitară şi din comoditate economică, imaginea funcţionează poliţieneşte, ca act de stare civilă. În cazul meu, eticheta de "textualism" funcţionează ca simplu expedient critic, ca pretext de lene intelectuală, ca scutire de lectură. Pînă şi Nicolae Manolescu, în recenta sa Istorie, procedează aşa, economic.

A.R.: Mai are poezia cititori? De ce?
B.G.: Poezia nu trebuie să aibă cititori, ci utilizatori. E un "soft", o aplicaţie de recreare a spaţiului intim, a dialogului cu sine şi, prin sine, cu lumea, de re-transformare a individului în mesaj autoconsistent, cînd toată lumea tinde să ne transforme în medii cît mai transparente...

A.R.: Aduce scrisul liniştea, fericirea? Este mai frumoasă viaţa însoţită de imaginaţie, decît viaţa reală?
B.G.: N-aş putea să trăiesc fără să scriu. Scriu absolut tot timpul. Îmi scriu, de fapt, existenţa, şi îmi scriu mie însumi ca altul, ca să mă oblig să răspund. Aşa cum spuneam încă de la 20 de ani într-un "Testament" (poem publicat în volumul colectiv "Cinci", din 1982), aş vrea să pot scăpa de scris, să trăiesc liniştit, dar viaţa se scrie, e inventare şi ficţionalizare continuă de sine.

A.R.: Între scris şi o viaţă perfectă, ce aţi alege?
B.G.: Scrisul e viaţa perfectă. Fără scris, dispare şi viaţa. Viaţa perfectă ar fi aceea în care să pot să nu fac altceva decît să scriu, adică să-mi urzesc, să-mi reinventez, clipă de clipă, viaţa.