Mesajul (şoptit) al Crizei către artişti: supuneţi-vă! (noua chemare la ordine a artei)

Notă: Acesta este articolul nr. 200 al rubricii Evul Media.


Cehul provoacă la adevăr

Cine mai aşteaptă de la artă opere se înşeală. Arta n-a produs poate niciodată "opere", poate că dintotdeauna "operele", obiectele artistice, n-au fost altceva decît suportul, medium-ul, convenţia socială a unei acţiuni cu totul specifice, proprie numai artei, incomunicabile altfel, cel mai adesea intempestive: o operaţiune de adevăr în regimul urgenţei. Poate că, dintotdeauna, numai arta (şi, uneori, filosofia, dar numai ca artă) are "curajul adevărului", cutează adevărul.

Arta operează direct, este act, gest, enunţ, intervenţie. La nevoie, palmă. Iar cine mai introduce o linie de ruptură fatală, ireversibilă şi de netrecut, între arta "trecutului" şi arta de cam o sută de ani încoace "contemporană", care cînd caută "contemporaneitatea", cînd o provoacă, iar se înşeală, şi mai amarnic, deoarece arta actuală nu face decît să scoată operarea şi operaţia artistică din operă, să autonomizeze gestul extrăgîndu-l din obiect: întotdeauna, arta adevărată a căutat să provoace efectul de contemporaneitate, de "contemporaneizare". Ruptura dintre arta "trecutului" şi arta "prezentului" este falsă: dintotdeauna, arta a căutat să provoace prezentul, în toate sensurile acestei formule, dintotdeauna, arta a căutat "prezentificarea" omului la el însuşi, la propria lume şi la propria situaţie, cel mai adesea intolerabilă, de nesuportat.

Printr-un paradox numai aparent sau, mai precis, printr-un chiasm (figură sau, mai degrabă, structură "în foarfecă", capabilă, de multe ori, să "forfecheze" o realitate deja "înforfecat", ambiguu, complice constituită), dacă operele "trecutului" se cer acţionate, utilizate (hermeneutica-acţiune), operările artistice (post-obiectualizante) ale "prezentului" se cer, dimpotrivă, într-un regim aparent "clasic", interpretate, pentru a le restitui mesajul, intenţia, căci ele, cel mai adesea, sînt enunţuri, "statement"-uri despre situaţia omului. Pentru operele "trecutului" redăm gestualitatea, "intervenţionismul" din obiect; pentru gesturile artistice ale "prezentului", refacem "obiectualitatea" şi "corporalitatea" artistică, "interpretînd mesajul". Invers, deci, şi complementar, încercînd să circumscriem, inconştient, din două direcţii opuse, locul şi poziţia, poziţionarea artei, care vorbeşte, repet, despre situaţia omului, despre aşezarea fără poziţionare a oamenilor unii de către alţii, niciodată prin ei înşişi.

Să interpretăm deci. Artistul ceh David Čzerny a şocat, provocat, nedumerit, înfuriat, dar mai exact: amuzat, foarte recent, comunitatea europeană, "publicul larg", pe cel puţin două planuri simultane, propunînd, pentru decorarea artistică a preşedinţiei cehe a Uniunii Europene (arta nu va scăpa probabil niciodată de ornamentalismul ei de fond), un dublu "fals" compus, pe de o parte, numai din stereotipuri naţionale, adică ale naţiunilor europene unele despre altele sau, mai exact, ale aşa-zisei "opinii publice", care de fapt este opinia mass-media, despre naţiunile europene, produse, pe altă parte, de nişte artişti la rîndul lor inventaţi, dar cu atît (vom vedea) mai verosimili (nu este însă verosimilitatea, provocarea adevărului prin verosimilitate, esenţa dintotdeauna a artei?). Naţiuni reduse la stereotipuri, la semne uşor comunicabile, aşa cum procedează presa, aşa cum sîntem forţaţi s-o facem (trebuie să ne luptăm să n-o facem) de către media. Ca să "comunicăm reuşit", nu ne reducem, nu acceptăm să ne reducem noi înşine la stereotipuri, nu asta facem tot timpul, aşa cum respirăm: stereotipizăm?

False, dar perfect verosimile biografii de artişti europeni, al doilea "păcat", al doilea fals al artistului ceh. Dar biografia oricărui artist este, astăzi, perfect formatată, un tipar fix. Şi n-o spun eu, o spun teoreticieni ai artei mai versaţi, precum Boris Groys, de exemplu: "Sub acest nou regim al auctorialităţii, artistul nu mai e judecat în funcţie de obiectele pe care le-a produs, ci în funcţie de expoziţiile şi proiectele la care a participat. A ajunge astăzi să cunoşti un artist înseamnă să-i citeşti CV-ul, nu să-i priveşti picturile. Auctorialitatea sa e presupusă a fi doar parţială. De aceea, el e cîntărit nu după producţiile sale, ci după participările sale la expoziţii importante, exact aşa cum un actor e judecat în funcţie de rolurile pe care le-a jucat, în ce producţii şi în ce filme. Chiar şi atunci cînd cineva vizitează atelierul unui artist pentru a-i cunoaşte opera, i se arată, de obicei un CD-ROM ce documentează expoziţiile şi acţiunile la care a participat artistul, dar şi expoziţiile, acţiunile, proiectele şi instalaţiile plănuite, însă niciodată realizate" ("Auctorialitate multiplă", Idea artă ? societate, 26/2007). Artistul îşi este propria sa "operă", iar "opera" sa este viaţa sa, devenită CV de artist. Dincolo de aspectul comercial, de piaţă, pe care arta şi-l trage pe trup, nu este aici şi un adevăr mult mai profund, şi mult mai vechi, chiar dacă răstălmăcit: arta ca "stilistică existenţială", creaţie de sine?

Ceea ce este curent în lumea artei a fost, deci, promovat, mutat "la vîrf", în lumea politică. Şi care-i scandalul? Niciunul. Sau poate doar, tocmai, schimbarea de "cîmpuri": ceea ce este (ca şi) curent în lumea autentică a artei este intolerabil în lumea falsă a politicii şi a "opiniei publice" formatate de către media. Şi, din nou, "opinia publică", formatată de media, preferă să inventeze false scandaluri, scandaluri de paradă, pentru a deturna atenţia de la intenţia cu adevărat, insuportabil scandaloasă a acţiunii artistului: operaţiune de adevăr. În cazul de faţă: Uniunea Europeană este denunţată artistic ca fiind, încă, o aglutinare împărtăşită de locuri comune, un patchwork pestriţ, o făcătură. Şi nu pentru asta este făcută arta, ca să ne spună, masiv, scandalos, fără rezerve, adevărul, sfîşiindu-ne ipocrizia?


Bienala de la Veneţia sună retragerea (iar artiştii români aleargă să-i execute ordinele imposibile)

Selecţia de proiecte pentru pavilionul României de la Bienala de artă de la Veneţia de anul acesta a provocat, deja, scandal. Nu voi intra deocamdată în amănuntele acestui scandal, dacă este cu adevărat unul de fond. Anunţ, însă, că am de gînd să-i cer public ministrului Culturii să desecretizeze toate celelalte proiecte concurente, căci pe lista celor 29 de proiecte care s-au aflat în concurs figurează nume importante ale artei contemporane româneşti, şi sînt curios, intelectual şi patriotic, să le văd proiectele, să constat dacă bogăţia, creativitatea artistică românească actuală este autentică sau falsă. Şi pentru că sînt, în general, împotriva secretului inutil, a maniei secretului "de stat". În cazul artei, nu este cazul.

Pe fond însă, mi se pare că proiectul Bienalei veneţiene de anul acesta este, scurt spus, de doi lei. Să-l citim în formularea Ministerului român al Culturii însuşi:
"Bienala de Artă de la Veneţia din 2009 se desfăşoară sub genericul Making Worlds şi îşi propune o reflecţie asupra raportului dintre artă şi producţie, asupra rolului artei de a crea «lumi» sau de a schimba lumea şi încurajează explorarea modalităţilor de expresie tradiţionale (pictură, sculptură etc.).

Curator al Bienalei din 2009 este domnul Daniel Birnbaum. Evenimentul îşi propune o reflecţie asupra raportului dintre artă şi producţie, asupra rolului artei de a crea «lumi» sau de a schimba lumea şi încurajează explorarea modalităţilor de expresie tradiţionale (pictura, sculptura etc.)."

În cel mai bun caz, proiectul este contradictoriu, căci se întoarce brusc cu faţa spre trecut. Apelul este unul regresiv, la replierea şi la reteritorializarea artei pe ea însăşi, pe arta însăşi, care este invitată, astfel, insidios, perfid, să se autoflateze, să se dea în spectacol aşa cum e, cum a fost.

Este şi acesta un simptom de criză: repliere, regresie, involuţie protectoare, retragere.


Paranteză despre internalizarea crizei înţeleasă ca generalizare a externalizărilor negative

Sîntem pe cale de a internaliza criza la nivelul ideilor, al gîndirii. Asta e cel mai grav. De-asta mă revolt împotriva transformării mediatice a "crizei" în cuvînt de ordine, în apel la dezarmare, la acceptare, la "colaborare" salvatoare, de parcă noi, populaţiile, popoarele, societăţile, dominaţii am fi provocat criza, nu dominanţii, "elitele", care acum ne mobilizează cu forţa, cu arcanul, într-un război pe care nu noi l-am declanşat. Şi noi, cu capul plecat, în loc să reacţionăm, să plănuim o ripostă, acceptăm pe pielea noastră anti-criza în locul contra-crizei cu care ar trebui să răspundem "Crizei". Sîntem, din nou, şantajaţi, ca să-i salvăm pe bogaţi - poate ne pică şi nouă de-o acceptare de credit de consum, eventual ca să ne luăm o plasmă nouă, să putem să ascultăm indicaţiile despre criză, regulamentul de ordine mondială interiorizată de acţiune supusă, colaboraţionstă (căci aste sîntem: nişte colaboraţionişti) pentru vremuri de criză!


Cuvîntul de ordine al Bienalei de la Veneţia (discurs indirect liber): înapoi la postmodernism fuga marş!

Să revenim însă la proiectul Bienalei de criză de idei Veneţia 2009. În loc să stabilească şi să dicteze teme pe care artiştii să le execute, la care să se plieze, n-ar fi oare mai firesc ca un curator să colinde lumea, devenită cu adevărat mondială, a artei şi să deducă tematica dominantă, tematicile şi tendinţele predominante ale artei la un anumit moment? Nu tocmai de la modalitatea perversă a acestui tip de "apel de proiecte" se trage totul, şi în primul pervertirea libertăţii artistului, care, ca să fie văzut, trebuie să se supună, să se plieze unei tematici prestabilite, dictate? N-ar trebui oare (ceea ce, firav, se întîmplă deja) ca artiştii, adică, nu-i aşa, oamenii liberi prin excelenţă, oamenii eliberării permanente, să riposteze, creînd o contra-mişcare non-mimetică de afirmare a artei fără program prestabilit? Ba da. Iar aceasta este o critică de fond a fenomenului mondial al bienalelor, a ceea ce se numeşte deja "bienalizarea" artei, în care puterea o exercită tot felul de indivizi de plan secund, o adevărată tehnocraţie curatorial-financiară mondială. Chiar să fie artiştii nişte handicapaţi, nişte persoane asistate puse, de decor, să ilustreze idei preconcepute, acceptînd inversarea ordinii fireşti a lucrurilor, a creaţiei?

Nu m-aş fi revoltat tocmai acum împotriva acestei normativizări şi preformatări acceptate a lumii artei dacă proiectul Bienalei de la Veneţia nu mi s-ar fi părut de o banalitate periculoasă, retrogradă, reacţionară chiar: arta este invitată, discret dar insistent, să mai lase naibii pretenţiile şi intervenţionismul politic, şi să-şi admire buricul, arătîndu-l tuturor, aşa cum pomanagii de profesie (categorie socioetnologică) de pe la porţile cimitirelor îşi exhibă rănile.

Arta, ni se spune de fapt, implicit, în "Argumentul" Bienalei, nu trebuie să se mai tot reinventeze, să se mai tot depăşească pe sine, ea face, deja, şi dintotdeauna, "tradiţional", "lumi". Să nu mai viseze să facă şi să refacă Lumea, să se mulţumească cu "lumile", căci a luat-o razna: să stea cuminte! E criză, ce Dumnezeu: dacă vrea să reziste, să se cuminţească şi să-şi vadă de tablourile şi de sculpturile ei care să "facă" în continuare frumoase, să decoreze în continuare "lumile" private ale celor doritori de frumos pe bani. Dacă vor resemna, prin resemnare, din nou, acest contract economico-social, pe verso-ul căruia este scrisă, de fapt, o demisie, artiştii vor avea din nou, şi ei, de cîştigat, vor fi lăsaţi în pace. Lumea aşa cum este nu este, oricum, lumea creată şi de către artă, la ce bun, atunci, negativismul, revolta? Vrem opere frumoase, re-interiorizate (obiectual, pentru a putea fi interiorizate "spiritual"), pe care să le putem vinde, care să poată fi luate acasă, pe care cei (întotdeauna, mai cu seamă în vremuri de criză) cu bani să poată să vrea să-şi dea banii. Ce-i atît de greu de înţeles, măi, "artiştilor"? Fiţi liniştiţi, nu vă mai chinuiţi neestetic, postestetic, necomercial, dizgraţios, inutil, să inventaţi lumea, ne-am săturat, noi, ăştia cu bani, care oricum vă ţinem în viaţă, de ifosele, de "post"-ismele şi de prostiile voastre, arta este prin ea însăşi, dat, "revoluţionară", n-aţi învăţat asta la istoria artei? Lăsaţi Lumea, exteriorul, ficţiunea şi utopia "spaţiului public", creaţi (în continuare, din nou) "lumi" private, interioare, decoraţi adecvat, întru reverii, spaţii interioare (arta - "decoraţiuni interioare") în care să putem să ne retragem şi să putem să ne plîngem fie banii pe care nu îi avem şi nu-i vom avea niciodată, fie pe cei pe care am fi putut să îi cîştigăm, şi chiar s-ar putea să îi cîştigăm în Vremuri de Criză!

Aşa este, dar nu ar fi dacă arta, tocmai, n-ar fi depăşit, negat şi reinventat permanent, prin "lumile" ei, Lumea, prezentul, contemporaneitatea, reinventîndu-se şi negîndu-se creator pe ea însăşi ca "făcătoare de lumi". Dacă economiştii şi finanţiştii în vogă, adică în acţiune (Schumpeter, de exemplu, via Greenspan), creatorii Crizei, îşi permit să vorbească, cinic, pe faţă, de necesitatea permanentă a "distrugerii creatoare" în chiar lumea reală, de ce li s-ar interzice artiştilor să o facă, în "lumile" lor simulate, imbold la noi lumi (dincolo de orice eventuală "Minunată Lume Nouă")?

Acesta este, redat indirect liber, discursul de criză, disuasiv-flatant, adresat de Bienala de la Veneţia artiştilor.

Asistăm, de fapt, la o întoarcere, la o incredibilă revenire politică la "poetica" stearpă a postmodernismul autoreflexiv din anii '70-'80, postmodernism afişat, nu doar de fond, ca acum (dispărut prin generalizare), acomodant, spectacular, nederanjant, decorativ, la un "optzecism" artistic autoreflexiv pe care-l credeam de mult nu numai depăşit obiectiv, ci şi abandonat subiectiv. O adevărată închidere a artei contemporane, un dictat sub presiunea pieţei contractate, care reîncurajează revenirea la practicile tradiţional-intimiste, regresiv-escapiste, ale artei, niciodată abandonate de fapt, şi aflate în plină evoluţie ele însele, ale picturii şi sculpturii, adică scurt şi fără menajamente spus, ale producţiei artistice centrate, din nou, pe obiecte, singurele care pot fi, economic, comercializate, apropriate, deci licitate, vîndute, circulate, speculate, aducătoare de profit nu numai pentru artişti, şi chiar în ultimul rînd pentru artişti, ci pentru o întreagă "lume a artei", secundă în raport cu creaţia propriu-zisă, dar care a ajuns, iată, să-i impună teme lucrative.

Pentru mine este aproape clar. După estetizarea arhitecturii operată prin Bienala de Arhitectură din 2008, şi prin conceptul regresiv-retrograd al Bienalei de artă de anul acesta, Veneţia a devenit indicatorul şi operatorul politic numărul unu al normării şi al disciplinării mondiale a artei, al luării ei în posesie de către sistemul economico-financiar mondial.

Aştept ripostele dez-bienalizante ale artiştilor, care, însă, deocamdată nu ştiu cum să alerge să se supună, să execute ordinele, şi, cel puţin în România - tradiţional exces de zel -, se şi ceartă pe cine le execută mai bine, adică "întocmai şi la timp", cum se spunea în armată.

În aceste condiţii, nu are dreptate David Čzerny să inventeze artişti, dacă tot se lasă ei tot mai mult inventaţi, prin bienale, de piaţa mondială?

Aşa cum, după ce am frecventat-o din toate direcţiile, nu m-a mai interesat televiziunea, s-ar putea ca, foarte curînd, să nu mai intereseze nici arta. Poate doar extrem, extrem de selectiv. La extreme şi ca extremism.