Elegie

Ci soarele, de Sfântul Valentin,
Ce răsărea cu falnica-i văpaie,
Intră azi-dimineaţă, clandestin,
În binezăvorâta mea odaie.
Lumina-i, ce nu e un foc de paie,
Din somnu-ngrijorării mă trezi,
Pe care-l îndurasem pân' la zi,
De parc-aş fi dormit pe-un braţ de paie.
Estimp, Amorul, zeu peste destin,
Îşi adunase păsările, droaie,
Cerându-şi fiecare,-n grai latin,
Penetu-i propriu,-n care nu se-ndoaie
Niciuna de perechea-i... În odaie
La mine, mohorât, în fapt de zi, -
De-atâta ciripeală, cum aş fi
Putut s-adorm din nou? Curgeau şiroaie,
Din ochii mei, de lacrimi; eram plin
De năduşeli... Ce soartă grea mă-ndoaie?
Nupţialul zbor al păsărilor - spin
Îmi e în inima ce nu se-ogoaie;
Privindu-le, ea, totuşi, mi se-nmoaie,
Şi ce-mi rămâne,-i numai să suspin
Că doamna mi-a fost smulsă de destin,
Şi singur plâng la mine în odaie.
O, Sfinte Valentin, nu ţi se-nmoaie,
În tine inima, în astă zi
A dragostei, - când singur îs (şi-oi fi)
Doar eu, în singuratica-mi odaie?

(Poem de Charles d'Orléans (1391-1465) în traducerea lui Şerban Foarţă.)


Trimite o poveste (în word, cu diacritice) despre cum petrece ziua îndrăgostiţilor personajul tău favorit de roman pe adresa [email protected] până pe 24 februarie 2009. Cele mai bune texte vor apărea pe LiterNet. Mai multe detalii în invitaţia la poveste.